marți, 14 mai 2019

Caius Dobrescu şi poveştile sale din „Teză de doctorat”




De curând, Caius Dobrescu a publicat, la Editura Crime Scene Press, trei romane („Moarte în ținutul secuilor” – 2017, „Praf în ochi” – 2018 și „Recviem pentru nimeni” – 2018). Dacă sunteți curioși, puteți citi fragmente din toate aceste trei romane, care fac parte din seria „Vlad Lupu”, pe Literomania (aici, aici și aici). Înainte de seria „Vlad Lupu”, mai exact în 2011, Caius Dobrescu a mai publicat, de această dată la Editura Polirom, un alt roman, care nu a avut parte, din păcate, de foarte multe cronici: „Minoic”. La fel s-a întâmplat și cu romanul din 2007, „Teză de doctorat”, apărut tot la Editura Polirom – despre acest roman amplu, ambițios, va fi vorba în rândurile de mai jos.

Caius Dobrescu ar putea fi considerat un acrobat al genurilor literare, scriitorul braşovean impresionând prin dexteritatea cu care reuşeşte să treacă de la eseu („Modernitatea ultimă”, „Semizei şi rentieri”, „Inamicul personal”) la proză („Balamuc sau pionierii spaţiului”) sau poezie („Efebia”, „Spălându-mi ciorapii”, „Odă liberei întreprinderi”). În 2007, Caius Dobrescu surprindea prin publicarea unui roman de dimensiuni respectabile (ar spune unii!), „Teză de doctorat”, roman în care autorul și-a propus o de-tabuizare a României, după cum a numit acest fenomen Sanda Cordoş. Mai exact, prin situaţii şi personaje inedite, se reinventează narativ o ţară, scuturând-o de clişee, tabuuri și prejudecăţi.

În romanul lui Caius Dobrescu, nimic nu e ceea ce pare. Se mai poate spune, de asemenea, că nici cartea în sine nu e ceea ce pare. În primul rând, deşi voluminos – cititorul zilelor noastre pare că este descurajat de orice carte ce depăşeşte 200 de pagini –, romanul poate fi citit într-un timp relativ scurt. La un prim nivel de receptare, avem ingredientele necesare unui text antrenant, captivant, ale unui, de ce nu?, thriller: acţiune, umor, personaje stranii, situaţii dintre cele mai ilare. În al doilea rând, e vorba despre titlu: „Teză de doctorat”. Nu, nu este vorba propriu-zis despre o teză de doctorat, aşa cum am fi tentaţi să credem.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 102


Sumar Literomania nr. 102



Adina Dinițoiu, „Nazismul şi islamismul – două forme de radicalism” (click)

Juan Pablo Villalobos, „Îți vând un câine (fragment)” (click)

Dumitrița Stoica, „Istorii orale (VIII)” (click)

Raul Popescu, „Caius Dobrescu şi poveştile sale din „Teză de doctorat”„ (click)

Dorica Boltașu Nicolae, „Tristan Tzara în familie” (click)

Bozz, „Mândria lui Oscar Wilde” (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către preşedinte (XIV)” (click)

Péter Demény, „Un spectacol de (ne)pătruns” (click)

I.L. Caragiale și erosul



„…şi în literatura ţărănească – cea suprem sănătoasă şi curată, vă rog – erotica nu e excomunicată. Amintirea aceasta a unui fapt de experienţă extrem de elementară trebuie făcută, fiindcă, prin prostii diverse, pedagogic-sentimentale, se caută a se uita amănuntul patent că, în folclor, literatura erotică, de grad obscen clar, umple capitole de considerabile dimensiuni” – nota Paul Zarifopol în „Artişti şi idei literare române: Minulescu povestitor”, referindu-se la „un soi de estetică pedagogică şi «distinguée» prin care anume părţi ale publicului românesc literar cred de trebuinţă să se manifeste şi să se definească insistent”.

Volumul „Calul dracului. Povestiri şi istorioare erotice şi pitoreşti” de I.L. Caragiale (Ed. Levant, Bucureşti, 2007, antologie de Bogdan Bădulescu) dezvăluie, în acest sens, un Caragiale nu neapărat obscen, dar un Caragiale ludic şi senzual, priceput în a crea, după cum afirmă antologatorul într-o concisă prezentare a volumului, „imagini truculente ale stărilor şi gesturilor erotice”. La drept vorbind, opera lui Caragiale e dominată aproape în întregime de eros, chiar dacă de un eros de cele mai multe ori disimulat. Comediile sale au în centru cuplul (chiar şi drama „Năpasta”), povestirile şi schiţele sale au, majoritatea, ca element central cuplul, chiar şi politica stă sub semnul erosului. Antologia de faţă nu face decât să scoată în prim-plan un eros ceva, poate, mai deocheat, dar nu obscen, un eros diferit de cel din piesele lui Caragiale.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 101

Sumar Literomania nr. 101




Richard Brautigan, „Căderea unui sombrero” (fragment) (click)

Raul Popescu, „I.L. Caragiale și erosul” (click)

Ruxandra Cesereanu, „Mesmeea și Hobbitul. Un duel în versuri” (click)

Octavian Soviany, „Lovitura de stat” (fragment de roman) (click)

Dominique Ilea, „Anton Pann în franceză: „Du serviteur et du maître”„ (click)

Flash fiction stories – ianuarie 2019 (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către președinte” (XIII) (click)

Péter Demény, „Luna pe targă” (click)


marți, 19 februarie 2019

Interviu de Adina Dinițoiu cu Mircea Cărtărescu: „Iubesc artizanalul și lentoarea literaturii”


Literomania împlineşte 100 de numere şi, cu ocazia acestui număr aniversar, vă propunem un interviu cu Mircea Cărtărescu – scriitorul român care a câştigat, în ultimii ani, o bună reputaţie internaţională (în Suedia, Germania, Spania şi ţările latino-americane; anul trecut, scriitorul a obţinut, de altfel, alte două premii prestigioase, Premiul „Thomas Mann”, decernat la Lübeck, şi Premiul Formentor, la Mallorca). Trebuie spus că Mircea Cărtărescu a fost alături de noi încă de la primul număr, pentru care ne-a oferit cu încredere un text, aşa încât credem că acest – amplu – interviu, la numărul 100, marchează cum se cuvine momentul aniversar. Numărul 100 este, în egală măsură, un număr literar cu aer optzecist, reunind câţiva reprezentanţi de vârf ai generaţiei: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ion Stratan, dar şi Radu Ţuculescu – care a debutat odată cu optzeciştii.


Se poate spune că aţi „cucerit” spaţiul cultural hispanic – în Spania am avut ocazia să văd cu ochii mei (la Târgul de Carte de la Madrid din 2018, unde România a fost ţară invitată); mai recent, „Nostalgia” figurează printre cele mai bune traduceri ale lui 2018 în Brazilia. În 2019 va apărea „Solenoid” în Franţa, în traducerea lui Laure Hinckel, chiar în timpul Sezonului cultural România-Franţa. Veţi participa la evenimente legate de publicarea „Solenoidului”? Ce aşteptări/emoţii aveţi, legate de spaţiul francez? (Aveţi, de altfel, şi alte cărţi traduse în Franţa.)

Lumea internațională a literaturii, atât cât am cunoscut-o în ultimul sfert de veac, e cu totul diferită de cum și-o imaginează autorul român care încă n-a ajuns acolo. Nu vreau să spun că eu însumi o-nțeleg în totalitate și aș putea-o explica pentru alții. Dar eu o simt, și simt în fiecare clipă modificarea liniilor sale de forță. Știu ce speranțe pot avea, la ce mă pot aștepta și la ce nu. În cazul meu e simplu: totul depinde de cărțile mele, de perceperea lor, de câtă încredere au editorii mei în ele, de calitatea traducerii lor. Eu nu pot spera (și, de altfel, nici nu mă interesează) să vând milioane de exemplare sau ca numele meu să ajungă pe buzele tuturor. Dar pot spera la o receptare corectă a scrisului meu și la câțiva cititori care să-l iubească.

Nimeni nu e prețuit la fel în toate spațiile culturale. Cărțile mele sunt acum populare în Spania și în țările latino-americane, pentru că „Solenoid” a avut acolo un impact masiv, continuat și anul trecut de „Orbitor”. Dar „Solenoid” a fost a șaptea sau a opta mea carte spaniolă, și până la el nu avusesem un succes deosebit. În Germania și Suedia pot spune că lumea mă cunoaște, dar în Italia sau Franța, deși am publicat tot atâtea cărți, la edituri la fel de bune, rămân până azi un autor destul de obscur. Anul acesta, când îmi va apărea „Solenoid” în șapte limbi străine deodată, se va schimba poate și situația mea în Franța, de pildă, deși mă-ndoiesc. „Nostalgia” și „Levantul” meu, apărute în ultimii ani la o cunoscută editură, P.O.L., în traduceri excepționale, n-au fost remarcate mai de nimeni în lumea franceză. E posibil ca scrierile mele să nu fie, pur și simplu, din cine știe ce motive, compatibile cu spiritul francez, cu literatura lor favorită sau mai știu eu cu ce. Dacă „Solenoid”, care va ieși în toamnă la Noir sur Blanc, va avea aceeași soartă, nu văd de ce-aș mai încerca măcar să public vreodată în Franța. Nu, nu-mi fac niciun fel de iluzii. Anul acesta sau la anul, mă aștept să intru și pe piața anglo-americană, „Solenoid” va trebui să existe în acel spațiu unde, dacă nu ești prezent, înseamnă că ai, ca autor, o problemă serioasă. Dar treaba mea e, până la urmă, să scriu cărțile, nu să mă ocup de promovarea lor. Las editurile s-o facă, fiindcă știu mai bine ca mine ce e de făcut.

Cronicile din presa străină au fost diferite de cele din România, v-au surprins prin afirmaţii noi, inedite?

Nu (prea) îmi citesc cronicile. Rareori am citit vreuna cap-coadă. De ce le-aș citi? Știe cineva mai bine ca mine când am scris bine și când am scris prost? Nu prea cred. Nouăzeci la sută din substanța lor e comună și exprimă ce se vede imediat. Cele negative mă irită și, de aceea, prefer să nu le citesc. Nu sunt masochist, nici nu cred că pot învăța ceva din ele. Pe unul ca mine nu-l critică nimeni ca să-l ajute. Nu există acei prieteni care te rănesc ca să-ți facă bine, ca medicii care-ți fac injecții. Iar cele pozitive mă plictisesc de cele mai multe ori. I-am descurajat cât am putut pe cei care au vrut să-mi intre pe sub piele. Nici nu prea au încercat mulți, pentru că n-am cu ce să-i răsplătesc. Așa că pot avea oarece încredere în cei care scriu bine despre mine. Doar că știu atât de bine ce vor spune, că doar toți spun de patruzeci de ani aceleași lucruri: onirism, viziuni, halucinații, lumi paralele, spații labirintice și altele de felu-ăsta. Văd că și unii critici străini s-au aliniat, între timp, la judecățile comode de acest tip.

Ce m-a distrat cel mai tare este că două lucruri opuse au fost, de-a lungul anilor, susținute la fel de mult: „Cărtărescu se repetă insuportabil în fiecare carte nouă, toate cărțile lui sunt la fel” și „Cărtărescu se reinventează cu fiecare carte nouă, nu există autor mai divers”… Dar am avut, de-a lungul timpului, și cronici excepționale, și românești, și străine, comprehensive și pline de substanță. De obicei, scrise de universitari. Pe astea le păstrez într-un folder special și, când mizantropia mea trece de orice limite, le recitesc ca panaceu. Nici nu pot să vă spun ce bine-mi fac!

Continuarea interviului aici, în Literomania nr. 100

Ion Stratan, poetul desfacerilor



În numărul 100 al Literomaniei, am ales să reiau un text ceva mai special. Sper ca această evocare a poeziei lui Ion Stratan, alături de interviul cu scriitorul Mircea Cărtărescu, dar și alături de scrisoarea lui Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun, să întregească portretul de grup al unor scriitori de prim-plan ai generației ’80. Textul despre poezia lui Ion Stratan (într-o formă revizuită acum) a apărut în 2009, în revista brașoveană „Astra” nr. 27.

Ion Stratan, Nino pentru prieteni, a ales, în 2005, moartea. Știa „Că totul este moarte, că nu avem un sens/ În lumea trepăduşă în care-am fost un vers” („Se întindea noianul de unde nu mai vii”, din vol. „Crucea verbului”, Ed. Paralela 45, 2000). S-a sinucis, încredințându-şi inima lamei reci a unui cuțit de bucătărie – angoasa morții i-a transformat fiinţa într-un inamic autentic şi periculos, de unde poate şi acea schizofrenie a eului prezentă în unele poeme ale sale.

Ion Stratan, unul dintre reprezentanții de marcă ai generației ’80, a debutat în 1981 cu volumul de poezie „Ieşirea din apă”, însă cel de-al doilea volum, „Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983), este cel care îl impune cu adevărat pe poet. Înainte de acest volum, va apărea cu un grupaj de poeme în antologia „Aer cu diamante” (Ed. Litera, Bucureşti, 1982), alături de alţi colegi de generație, poeţi formaţi în parte, ca şi Ion Stratan, în cadrul ședințelor Cenaclului de Luni. E vorba de Mircea Cărtărescu, Florin laru și Traian T. Coşovei. Între 1983 şi 1990, Ion Stratan nu va mai publica, pentru ca, după 1990, activitatea sa poetică să cunoască un ritm trepidant, publicând uneori câte două sau chiar trei cărţi pe an. Acest lucru nu anulează calitatea volumelor sale de după 1990: „Lumină de la foc” (1990), „Lux” (1992), „Ruleta rusească” (1993), „Desfacerea” (1994), „O zi bună pentru a muri” (1995), „Cântă-mi zeiță mânia…” (1996), „Mai mult ca moartea” (1997), „De partea morților” (1998), „Apa moale” (1998), „Oameni care merg” (1999), „Crucea verbului” (2000), „Zăpadă noaptea” (2000), „Locurile tăcute” (2001), „O lume de cuvinte” (2001), „Spălarea apei” (2001). Există, însă, o problemă (întâlnită, de altfel, şi în cazul altor poeți de valoare din cadrul generației ’80): volumele sale de poezie sunt greu accesibile, ba chiar inexistente în multe biblioteci municipale şi judeţene. Ce-i drept, multe dintre ele au fost publicate în tiraje confidențiale, la edituri obscure de provincie.


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 100

Sumar Literomania nr. 100



Adina Dinițoiu, Interviu cu Mircea Cărtărescu: „Iubesc artizanalul și lentoarea literaturii” (click)

Adina Dinițoiu, Un virtuoz al genului scurt (click)

Restituiri: Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun (24 august 1973) (click)

Raul Popescu, Ion Stratan, poetul desfacerilor (click)

Fernando Couto e Santos, Benjamin Fondane, un écrivain devant l´Histoire (click)

Dominique Ilea, „Il lago” di Mihai Eminescu (click)

Serenela Ghițeanu, Trei poeme în proză (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către preşedinte (XII) (click)

Peter Demény, Contract (click)


sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Romanul epistolar al iubirii imposibile dintre „Emin” și „dulcea sa Doamnă”




Publicarea, în anul 2000, a unei serii de scrisori inedite, parte din corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, a fost, fără îndoială, un eveniment, cu semnalări pe măsură în presa vremii. Corespondența cu pricina, care face parte din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, a apărut la Editura Polirom, într-un volum numit „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias.

Despre Mihai Eminescu, dar și despre Veronica Micle, cei doi protagoniști ai poveștii de iubire, atât de bine surprinse în epistolarul apărut în 2000, s-au spus și s-au scris foarte multe. Veronica Micle a fost privită, în cel mai bun caz, cu o anume condescendență de istoricii literari, în măsura în care, deseori, ea a fost considerată femeia cochetă, ba chiar ușoară, care-l asalta cu amorul ei capricios pe Eminescu, bun doar să-i „decoreze” saloanele literare. Cât despre Eminescu, Ioan Petru Culianu, total ireverențios, îl considera, în articolul „Eminescu, profetul din deșert” (1989), „un mare poet, dar o minte bolnavă”; „Dacă există un Eminescu mare, el nu e mare în gândire, ci în poezie. Ba chiar există un Eminescu foarte mic, un om grosolan și impulsiv, pasional, libidinos…”.

Există un motiv întemeiat pentru care am citat tocmai dintr-un text de Ioan Petru Culianu. Aventura celor 93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica Micle și a celor 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu, publicate în 2000, începe cu… familia Culianu.


Citiți continuarea articolului aici, în Literomania nr. 99

Sumar Literomania nr. 99



Raul Popescu, Romanul epistolar al iubirii imposibile dintre „Emin” și „dulcea sa Doamnă” (click)

Adina Dinițoiu, Eminescu văzut de contemporani, şi nu numai (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Thriller cu măști (click)

Marco Grosse, Whale song (click)

Ohara Donovetsky, Trandafirul nostru de Ierihon (click)

Jan Cornelius, Domnul de lângă pod (click)

Azareen Van der Vliet Oloomi, Spuneți-mi Zebra (fragment) (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către președinte (XI) (click)

Péter Demény, În monarhie cresc flori frumoase (click)

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

O poveste despre oameni, animale și întuneric



Pe 28 decembrie 2018 Amos Oz a plecat dintre noi. S-a retras discret – ce a avut de spus a scris în cărţile lui. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Într-un asemenea moment, este foarte greu să alegi una dintre cărțile sale pentru a-l evoca așa cum se cuvine. Alegerea cea mai firească ar fi, probabil, cartea sa autobiografică din 2002, „Poveste despre dragoste și întuneric”. Totuși, pentru acest număr al Literomaniei nu am ales acest volum, ci un altul, unul atipic, cred eu, pentru romancierul Amos Oz. Este vorba despre „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” (din care puteți citi un fragment aici, pe Literomania), carte publicată în 2005 și tradusă la noi de Ioana Petridean, la Humanitas Fiction, în 2017.

Pentru prozatorul specializat în investigarea mecanismelor psihologice care definesc, în diverse etape, relațiile umane (dintre care cele de dragoste par a fi fost privilegiate), un volum ca „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” este o provocare. În primul rând, nu este o poveste pentru copii, deși poate fi spusă/citită și copiilor. Nu bizarul poveștii surprinde – în cele din urmă, bizarul este ingredientul de bază al unei povești reușite –, ci partea ei întunecată, aproape demonică în neliniștea pe care o creează. Probabil doar Frații Grimm sau Charles Perrault au avut curajul să surprindă în poveștile lor această parte întunecată a lumii. În al doilea rând, nu este o poveste cu un final clar, care să furnizeze cititorului leneș o rezolvare mulțumitoare, așa cum se întâmplă într-o poveste clasică.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 98