duminică, 24 iunie 2018

„O sută şi una de nopţi”, sora mai mică a celor „O mie şi una de nopţi”




În 1704, în Franţa, au apărut, în traducerea lui Antoine Galland, un erudit poliglot, secretar particular al ambasadorului Franţei la Curtea Otomană, primele volume din „O mie şi una de nopţi”. Aşa începe aventura europeană a minunatelor poveşti arabe, despre care Borges credea că stau – nici mai mult, nici mai puţin – la baza romantismului însuşi. Contribuţia lui Galland nu se reduce doar la traducerea minunatelor poveşti – adaugă el însuşi cel puţin o poveste. E vorba despre povestea lui Ali Baba şi a celor patruzeci de hoţi, pe care o aflase, pare-se, de la un libanez.

În Bagdad, capitala califatului abbasid, poveştile cele mai vechi din „O mie şi una de nopţi” circulau încă din secolul al VIII-lea – povestea-cadru, cea a Şeherezadei, era prezentă, în epocă, într-o culegere de povestiri numită deja „O mie şi una de nopţi” –, dar aceste poveşti nu erau considerate nişte opere serioase, precum cele din domenii ca filozofia, matematica, religia sau poezia. Ele aparţineau registrului popular, ceea ce nu le dădea prea mare valoare. Până în secolul al XV-lea, nu mai există nicio urmă scrisă a acestui ansamblu de poveşti, secol în care ele sunt repuse în circulaţie de un autor sirian al cărui nume s-a pierdut. În secolul al XVI-lea, „O mie şi una de nopţi” îşi dublase volumul, conţinea poveşti mult mai ample, complexe, elaborate, contribuţie a mai multor povestitori anonimi (se bănuieşte că autorii respectivi nu se semnau pentru că povestea nu era considerată un gen literar demn). Procesul de îmbogăţire va lua sfârşit de-abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Avem, iată, o perioadă de o mie de ani în care această capodoperă a lumii arabe se află într-un stadiu de work în progress. Uimitor este faptul că povestitorii anonimi au respectat tramele care unesc poveştile, un fenomen unic, aş spune, de armonizare literară. În 1835, în Egipt, sunt imprimate cele patru manuscrise ale celor „O mie şi una de nopţi”, alcătuite de un şeic egiptean în secolul al XVIII-lea, eveniment care, cum ni se spune în numărul din ianuarie 2018 din revista „Science et avenir”, dedicat marilor opere ale omenirii, ar putea fi interpretat astfel: „Gata, nu mai inventaţi poveşti! Asta e ediţia definitivă!”.


Sumar Literomania nr. 60



*** Care Santos în dialog cu Adina Diniţoiu (click)


Raul Popescu, „O sută şi una de nopţi”, sora mai mică a celor „O mie şi una de nopţi” (click)


Dorica Boltașu Nicolae, Marguerite Yourcenar – izbăvirea dureroasă a existenței prin artă (click)


Dumitrița Stoica, La marginea lumii (fragment) (click)


Monica Șerban, „Ai răbdare, copila mea, zânelor le place să fie ascultate” (click)


Radu Țuculescu, Obiective turistice (click)


Valeriu Gherghel, Filosofia mîței. Sau cum să tragi mîța de coadă fără să te zgîrie (click)


Péter Demény, Făina și stelele (click) 


Povestea scriitoarei



Dacă ar fi să aleg între Alice Munro şi Margaret Atwood – amândouă scriitoare canadiene, amândouă foarte cunoscute, deşi doar Alice Munro a primit, în 2013, Nobelul pentru Literatură –, aş alege-o, nu fără o oarecare ezitare, pe Margaret Atwood. Expertă în distopii, cea mai cunoscută fiind „The Handmaid’s Tale” („Povestea Cameristei”), un roman care ar trebui studiat, zic eu, şi în şcolile româneşti, o distopie care se ridică, fără doar şi poate, la nivelul celei imaginate de Orwell în „1984”, Margaret Atwood este o prozatoare necruţătoare cu realităţile din jurul său şi, mai ales, cu ea însăşi. În prozele, dar şi în articolele şi conferinţele sale, autoarea canadiană problematizează atât condiţia femeii într-o societate dură şi misogină, cât şi pe cea a scriitoarei nevoite să se descurce într-o lume editorială la fel de dură şi de misogină. Nu din întâmplare am ales să scriu, iată, în acest număr al Literomaniei, despre o carte de Margaret Atwood, şi anume despre „Negotiating with the Dead – A Writer on Writing” (apărută la noi la Editura Tritonic, în 2007, cu titlul „Negocierea cu moartea. Un scriitor despre scriitură” – o traducere nu prea fericită), volum format dintr-o serie de conferinţe, ţinute în cadrul ciclului de prelegeri Empson, la Universitatea Cambridge, în 2000.

În aceste conferinţe, şase la număr, „este vorba despre actul scrierii, dar – ne avertizează Atwood – nu despre modalităţile în sine de a scrie; nici despre propriile mele scrieri; nici despre scrierile unei anumite persoane, de o anumită vârstă, dintr-o anume ţară… Să spunem – continuă scriitoarea canadiană – că este vorba, de fapt, de postura în care se află scriitorul; sau scriitoarea, postură care este totuşi diferită”. Inevitabil, apare întrebarea: prin ce este diferită?

Sumar Literomania nr. 59



Raul Popescu, Povestea scriitoarei (click)


Adina Dinițoiu, „A fost Evul Mediu misogin?” Misoginism şi feminism în Franţa (click)


Sebastian Sifft, Câinele iubirii (fragment) (click)


Flash fiction stories – martie 2018 (click)


Radu Țuculescu, Carton lipit în geam (click)


Valeriu Gherghel, Trei cititori lipsiți de orice chef (click)


 Péter Demény, Calea curajoșilor (click)


Bozz, Wittgenstein și visele (click)


„Flori veninoase”



La finele secolului al XV-lea, crimele, orgiile, trădările, comploturile reprezentau, ne asigură Guillaume Apollinaire în scurtul său roman „Roma familiei Borgia” (1914), moravuri care nu surprindeau pe nimeniVom trece peste scenele explicite de incest dintre Cesare Borgia și sora sa, Lucreția. Vom trece și peste scenele, de asemenea incestuoase, ale căror protagoniști sunt Papa Alexandru al VI-lea și fiica sa. Vom trece și peste scenele care descriu cruzimile lui Cesare, mărturii ale unei imaginații debordante (într-un sens înfiorător, desigur). Să vedem, în schimb, cum decurge o sărbătoare patronată de Donna Vannozza, amanta Papei, femeia care i-a dăruit patru copii (Juan, Cesare, Lucreția și Jofre), o sărbătoare care debutează bucolic în podgoria de la San Pietro in Vincoli, pentru a se termina cu o orgie demnă de marchizul de Sade: „Toți oaspeții se răspândeau prin podgorii, admirând viitoarea recoltă, dar, mai ales, adăpostindu-și confidențele amoroase printre butucii plini de frunze și pe sub piersicii subțiri, presărați printre rândurile de pari pe care se agăța via… Cardinalii și prietenele lor hoinăreau, bucuroși ca niște școlari în vacanță sau ca niște aleși în paradis; râsete proaspete și pure răsunau peste tot; perechile se aplecau peste ulcioarele înalte făcute pentru a strânge apa… Deci, peste aceste ulcioare goale pe trei sferturi se aplecau fetele frumoase și amanții lor, iar când vorbeau, vocile răsunau cu sonoritate stranie: atunci râdeau și râsul ieșea cu un ecou armonios; cardinalii și baronii se aplecau precum prietenele lor, capetele li se atingeau, buzele li se întâlneau…”.

Sumar Literomania nr. 58


Adina Dinițoiu, „Saint-Germain-des-Prés văzut de Boris Vian” (click)


Marian Ilea, „Baba din drum” (click)


Octavian Soviany, „Poeme de Guillaume Apollinaire” (click)


Raul Popescu, „Flori veninoase” (click)


Dorica Boltașu Nicolae, „Ultimul Saramago” (click)


Radu Țuculescu, „Blitz-proze. Variaţiuni pe o temă dată” (click)


Valeriu Gherghel, „Un microbofobic: G. Ibrăileanu” (click)


Péter Demény, „Fierbinte și desuet” (click)


Bozz, „Wittgenstein şi poezia” (click)


miercuri, 11 aprilie 2018

„Criza timpului viitor”




În 1990, George Steiner, scriitor prolific, eseist redutabil, cunoscut printre filologi pentru volumul „După Babel”, a susţinut la Gifford, Scoţia, o serie de conferinţe reunite mai apoi în volumul „Grammars of Creation”/„Gramaticile creaţiei”, apărut în 2001, iar la noi în 2015, la Editura Humanitas, în traducerea Adinei Avramescu.
În siajul lui Spengler, Steiner readuce în atenţie subiectul preferat al începutului de secol XX, şi anume „amurgul civilizaţiei moderne occidentale”. Însă totul este recontextualizat, astfel încât perioada vizată să fie sfârşitul de secol XX. Ideea de bază a acestor conferinţe este una destul de simplă: omul secolului XX, în ciuda progresului tehnologic, nu a evoluat, ci dimpotrivă, a regresat către condiţia animală.  Nu miră, aşadar, că pentru George Steiner „Metamorfoza” lui Kafka reprezintă fabula-cheie a modernităţii. Mai mult, conflictele secolului XX au, în istorie, caracteristica singularităţii, adică au ignorat total progresele anterioare, cu greu dobîndite, ca eradicarea torturii, a cenzurii, a ignoranţei, a diferenţierilor rasiale. Progresul tehnologic, în ciuda beneficiilor, poartă şi o marcă apocaliptică, prin varietatea armelor de distrugere în masă născocite de mintea umană. Tocmai acest progres tehnologic, crede Steiner, ar fi deschis „posibilitatea distinctă a inversării evoluţiei, a unei regresii sistematice către condiţia animalică”.

În plus, slăbirea credinţei, în cazul omului occidental, a avut efecte adverse, printre care suspiciunea în ceea ce priveşte viitorul. Pentru creştini, Isus reprezintă încarnarea speranţei, o speranţă cu atât mai puternică cu cât ea este, mai mult sau mai puţin, în afara oricărei suspiciuni. Nu întâmplător, în aproape fiecare discurs al lui Isus, verbul este la timpul viitor. „În sistemele religioase occidentale, afirmă Steiner, mesianicul, fie el personalizat sau metaforic, a reprezentat reînnoire, sfârşitul temporalităţii istorice şi venirea glorioasă a lumii-de-după. Iarăşi şi iarăşi, timpul viitor al speranţei a căutat să fixeze o dată pentru acest eveniment (anul 1000 sau 1666 sau, potrivit unor secte chiliastice din ziua de azi, sfârşitul mileniului nostru). Într-un sens mai exact, speranţa a devenit eternă”. Ei bine, tocmai speranţa a dispărut din alfabetul existenţial al omului modern. Dar, totuşi, să nu uităm că, în ciuda celor de mai sus, speranţa nu ţine doar de un context religios sau spiritual. Ea este pur şi simplu rezultatul unei stări de bine. Însă, în mijlocul conflictelor (etnice, religioase ş.a.m.d.), speranţa se estompează brusc.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 57

Sumar Literomania nr. 57




Raul Popescu, „Criza timpului viitor” (click)

Serenela Ghițeanu, Jurnalistul (click)

Stelian Tănase, Partida de vînătoare (roman foileton) (click)

*** Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste (fragmente) (click)

Ioana David, Rolul secretului în textele literare (click)

Radu Țuculescu, Zero (click)

Valeriu Gherghel, De ce (mai) cumpărați cărți? (click)

Péter Demény, Întîlniri amare (click)

Grotescul lui Paul van Ostaijen



Avangardist, scriitor de expresie neerlandeză, apărător al cauzei flamande la început de secol XX, Paul van Ostaijen este, din păcate, un nume necunoscut în afara graniţelor belgiene. De-abia în ultimii ani opera sa a început să fie tradusă, iar interesul pentru acest scriitor pare a fi crescut. Născut în 1896, în familia unui tinichigiu, a urmat cursurile liceeale la Ateneul Regal din Anvers, unde limba de predare era neerlandeza, van  Ostaijen fiind încă de pe atunci un apărător al cauzei flamande, ceea ce, mai târziu, îi va atrage antipatia autorităţilor belgiene. De altfel, în 1918 va părăsi Belgia, refugiindu-se la Berlin, unde va intra în contact cu tot ce era mai nou în curentele artisitice ale vremii.
În 1916 îi apare primul volum de versuri, „Music-Hall”, iar în 1918 publică „Semnalul”, tot un volum de poezie, dat la topit de către autorităţile belgiene. În 1925 apare volumul de proze scurte „Trustul patriotismului”, proze numite, de către Paul van Ostaijen, „groteşti”. În 1926 van  Ostaijen recidivează cu un alt volum de „groteşti”, „Bordelul lui Ika Loch”. Toate aceste volume au fost ilustrate de artişti ca Arnold Topp sau René Magritte. În 1928 este publicat volumul „În afara legii”, o apariţie postumă, căci în acel an Paul van  Ostaijen moare, uitat de prieteni şi familie, într-un sanatoriu din Ardenii belgieni.
Într-un alt articol dedicat lui Paul van Ostaijen, l-am descris ca pe un „dandy de stânga”. Reacţionar, dar simpatizant cu cercurile de stânga ale vremii, din care făceau parte artiştii avangardei de început de secol XX, Paul van Ostaijen era o apariţie excentrică, fiind numit de către femeile din Anvers, datorită stilului său vestimentar, Domnul 1830. Iată cum îl descria poetul flamand Maurice Gilliams pe tânărul van Ostaijen: „Seara, pe Keyserlei, îl întâlneam pe Orfeu în costum Biedermeier. Oamenii se uitau la el cu gura căscată din cauza cravatei sale demodate, a jiltecii de catifea roşie şi a ciudatelor sale haine negre. Câteodată purta un macferlan de un gri sidefat şi dacă vântul se juca cu pelerina scurtă de pe umerii săi, părea că are aripi, asemeni unui vultur imperial. Iarna, era văzut cu o căciulă de blană de nutrie; purta un guler înalt şi scrobit. Era dandy-ul, lordul sumbrului şi durului Anvers“.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 56


Sumar Literomania nr. 56




Raul Popescu, Grotescul lui Paul van Ostaijen (click)

Paul van Ostaijen, Convingerea notarului Telleke (click)

Serenela Ghițeanu, „LA Sagan”, burgheza boemă (click)

Françoise Sagan, „Patul răvăşit” (fragment) (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Modernitatea românească din perspectivă sociologică (click)

Ayelet Gundar-Goshen, Trezirea leilor (fragment) (click)

*** Amorul pe înțelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (fragmente) (click)

*** Flash fiction stories – februarie 2018 (II) (click)

Radu Țuculescu, Popică (click)

Valeriu Gherghel, Despre vinovăția de a nu putea citi toate cărțile. Cu un P. P. S. despre sinele lui Montaigne (click)

Péter Demény, Dreptatea nedreaptă (click)