vineri, 9 noiembrie 2018

Sumar Literomania nr. 91




Boualem Sansal, Satul neamțului (fragment) (click)

Virginie Raisson, Atlas 2038. Viitorurile lumii (fragment) (click)

Marco Grosse, Changing (click)

Dumitrița Stoica, Istorii orale (VII) (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Urmele fantasmatice ale existenței (click)

Bozz, Oscar Wilde: Londra-București via Gura Sărății (I) (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către președinte (III) (click)

Péter Demény, Sfinții decăzuți ai marilor orașe (click)



miercuri, 31 octombrie 2018

Câte ceva despre vampiri, irlandezi și I.L. Caragiale



În prezent un adevărat fenomen, romanul „Dracula” al irlandezului Bram Stoker, apărut în 1897, nu a stârnit prea mare interes în momentul publicării sale. Creație a romanticilor, vampirul era, la acea dată, un personaj totuși destul de cunoscut. În 1819, pornind de la o schiță a lui Byron, Polidori, prietenul și medicul celebrului poet romantic, a publicat povestirea „The Vampyre”, semnată cu numele lui Byron – un adevărat succes. În 1820, Charles Nodier publică „Lord Ruthwen ou les Vampires” – o continuare, de fapt, a povestirii „The Vampyre”. Alexandre Dumas nu se lasă nici el mai prejos, și scrie o povestire cu vampiri publicată în volumul „Les mille et un fantômes”(„O mie una fantome”), volum despre care am și scris aici, pe Literomania. Ba chiar și la noi, în România, I.L. Caragiale găsește de cuviință să introducă, sub o formă stâlcită, numele vampirului în piesa „O scrisoare pierdută”, unde unul dintre personaje, Tipătescu, prefect de județ, este comparat, într-un articol apărut în ziarul „Răcnetul Carpaților”, cu un vampir. La întrebarea lui Ghiță Pristanda: „Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir… ce-i aia, bampir?”, Tipătescu răspunde: „Unul… unul care suge sângele poporului…”. Iată cum, într-o piesă din 1884 de I.L. Caragiale, avem o primă definiție clară și succintă a acestui personaj atât de popular. În paranteză fie spus, romanticii noștri se dădeau în vânt după o altă creatură supranaturală, înrudită însă, ce-i drept, cu vampirul. Este vorba despre nocturnalul Zburător.

„Le Magazine Littéraire”, acum „Le Nouveau Magazine Littéraire”, a publicat în numărul din martie 2013 un amplu dosar dedicat vampirului: „Le vampire: métamorphoses d’un immortel d’Ovide à Fred Vargas”. Foarte multe texte interesante stau la dispoziția celui interesat să afle, într-o formă condensată, cât mai multe despre Dracula și vampiri (mai ales despre cei literari). Poate părea straniu să scriu despre un personaj foarte british, creat însă de un irlandez, din perspectiva unor articole în limba franceză. Stranietatea este, în fond, o caracteristică a vampirului, așa că nu o să mă cramponez de acest detaliu. Mai mult, ca să sporesc puțin confuzia, menționez că printre autorii care au contribuit la acest dosar s-a strecurat și un român – Matei Cazacu. În articolul său, Matei Cazacu scrie, cum altfel?, despre personajul care l-a inspirat pe Stoker în crearea lui Dracula: domnitorul Vlad Țepeș – „«Un tyran cruel et un monstre de l’humanité» devenu héros national”. Istoricul român, cercetător la Centre National de Recherche Scientifique din Franţa şi conferenţiar la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris, este, de altfel, și autorul unui studiu despre Vlad Țepeș, apărut în limba română: „Dracula” (Editura Humanitas, 2008).

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 89

5 filme cu vampiri



Cam greu găseşti, dacă eşti mai mofturos, un film cu vampiri care să fie, dincolo de clişeele inevitabile, un pic altfel. Totuşi, sunt câteva pelicule reuşite chiar şi în acest caz, cum ar fi, ca să dau un exemplu clasic, acel „Vampyr” al lui Carl Theodor Dreyer din 1932, adaptare după „Carmilla”, povestirea lui Sheridan Le Fanu. Totuşi, nu despre filmul lui Dreyer va fi vorba mai departe, ci despre altele, ceva mai recente.



1. „Thirst”, r. Park Chan-wook, 2009

„Thirst”, pelicula sud-coreeanului Park Chan-wook – cunoscut pentru „Sympathy for Mr. Vengeance”, „Oldboy”, „Lady Vengeance”, „I’m a Cyborg, But That’s OK” –, poate fi considerată, până la un punct, un simplu film cu vampiri. Ce-i drept, prin cadrele dichisite, prin stilul alert, colorat, uşor kitschos pe-alocuri, acest film este, după cum spuneam, ceva mai deosebit. În ceea ce privește intriga, filmul are la bază o nuvelă de Émile Zola, „Thérèse Raquin”, plotul având în centru încurcăturile provocate de o relaţie adulterină.

Preotul catolic Sang-hyun, în urma unui experiment, se transformă într-un vampir, ceea ce îi va pune, bineînţeles, câteva dileme legate mai ales de credinţă. Sângele din ritualul creştin capătă, din această perspectivă, după cum o va constata şi preotul nostru proaspăt transformat în vampir, o conotaţie practică. În fine, Sang-yun ajunge un fel de sfânt tămăduitor. Printre alţii, îl vindecă de cancer şi pe Kang-woo, un tânăr de a cărui soţie se îndrăgosteşte. Începutul relaţiei adulterine dintre San-hyun şi Tae-ju, soţia lui Kang-woo, este redat în cadre stranii, violente, care anticipează turnura pe care relaţia o va lua în scurt timp. Deteriorarea relaţiilor amoroase este, iată, inevitabilă, pare-se, chiar şi în lumea vampirilor, iar comicul asiatic, deşi destul de naiv, este cel care, fără doar şi poate, salvează filmul de la patetism.



2. „Let the Right One In”, r. Tomas Alfredson, 2008

În ciuda clişeelor impuse de numeroasele cărţi şi filme, vampirii şi-au păstrat farmecul iar poveştile lor încă mai suprind. O poveste aparte este, de exemplu, şi cea din „Let the Right One In”, romanul suedezului John Ajvide Lindqvist, unde demonismul condiţiei de vampir e combinat cu inocenţa copilăriei (şi Anne Rice a făcut acelaşi lucru prin personajul Claudia din „Interview with the Vampire”). În „Thirst”, ca să revin la filmul de la care am pornit aceste rânduri, regizorul a mizat pe combinaţia de un contrast evident – meteahnă şi, în acelaşi timp, calitate a cinema-ului asiatic – dintre chemarea preoţiei şi setea de sânge a vampirului.


sâmbătă, 27 octombrie 2018

Sumar Literomania nr. 89



Raul Popescu, „Câte ceva despre vampiri, irlandezi și I.L. Caragiale” (click)

Raul Popescu, „5 filme cu vampiri” (click)

Dorica Boltașu Nicolae, „Fantoma sexo-marxismului și educația” (click)

Richard Brautigan, „Ilustrată din Chinatown” (trad. Andrei Mocuța) (click)

Péter Demény, „valurile libelulei” (click)

Monica Șerban, „Nonconformistul Sambo” (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către președinte” (1) (click)

Ana Pascu, „Metafore vizuale ale sinelui” (click)

sâmbătă, 20 octombrie 2018

Neantul și poezia





„Poezia mi-am trăit-o până la sânge,
dragostea nu!”
Nichita Danilov, „Poem alb”


Textul de mai jos este unul mai vechi, probabil de-acum zece ani. M-am gândit să-l reiau aici, pe Literomania, cu unele modificări, după ce am recitit poezia lui Nichita Danilov din antologia „Amurgul orașelor” (selecție de Teodor Dună, Tracus Arte, 2013), care cuprinde cele mai bune poeme ale poetului ieșean, din anii ’80 până în anii 2.000.

Nichita Danilov este un optzecist atipic, așa cum sunt, de exemplu, Ion Stratan sau Ion Mureşan (deși optzeciștii, în genere, au fost diferiți unul de celălalt, sfidând normele generaționiste). Este poetul care bântuie la limita (sau limitele) dintre lumi, descriind peisaje şi întâmplări funambulești. Este „un histrion fantast”, după cum l-a numit Radu G. Ţeposu.

Nichita Danilov este, aş completa, și un poet al paradoxurilor, un visător care visează că visează. Este, adică, și visătorul, şi cel visat. Este umbra, şi cel care face umbră: „Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu” („Arlechini la marginea câmpului”). Poezia lui Danilov ar putea fi comparată, din acest punct de vedere, fără a greși, cu lucrările lui René Magritte. În volumele sale, avem o poezie a căutării celeilalte jumătăți, o căutare deseori sortită eșecului, o căutare însoţită de gesturi absurde, dar ordonate, repetitive, repetiția fiind aici un semn al zădărniciei.

Ritualuri ale zădărniciei găsim, de exemplu, în „Poema porţilor”, unde câţiva oameni, organizaţi în două şiruri, de o parte şi de alta a unei porţi, încearcă să descuie poarta, însă în momentul în care unul învârte într-un sens cheia în broască, celălalt, aflat de cealaltă parte a porţii, învârte la rândul lui cheia sa în sensul opus, poarta rămânând încuiată. Când, în sfârşit, este deschisă, cei doi, aflaţi de o parte şi de alta a porţii, sunt absorbiţi de aceasta şi se contopesc într-un vid, într-un halo negru, o uniune care aduce cu sine un şi mai acut sentiment al singurătăţii: „Când am ajuns în dreptul ei, se deschise brusc şi fui/ absorbit cu putere înăuntru. Celălalt fu absorbit şi el spre / partea unde fusesem eu. Senzaţia de gol era atât de pu-/ ternică, încât am trecut unul prin altul fără să simţim/ nimic. Acum nu mai ştiu care sunt eu şi care e el. O/ parte din organele noastre s-au amestecat în timpul trecerii.// Acum avem aceleaşi senzaţii şi le simţim în acelaşi/ timp şi cu aceeaşi intensitate. De atunci picăm într-un/ halo negru/ Nici un sunet nu ne însoţeşte,/ doar o mare şi nesfârşită nelinişte./ Neagra nelinişte a singurătăţii”.

Continuarea aici, în Literomania nr. 88



Sumar Literomania nr. 88



    
Adina Dinițoiu, Antoine Compagnon evocîndu-l pe Roland Barthes (click)

Paul Țanicui, Cealaltă inimă (click)

Daniel Ilea, Charles Bukowski & Radu Aldulescu (click)

Dumitrița Stoica, Istorii orale (V) (click)

Raul Popescu, Neantul și poezia (click)

Radu Țuculescu, Ceașca de ceai (click)

Péter Demény, Definiție (click)

Irina Vasilescu, „Suntem asteroidul, suntem ursul polar” (interviu cu
Giancarlo Sturloni) (click)




duminică, 24 iunie 2018

„O sută şi una de nopţi”, sora mai mică a celor „O mie şi una de nopţi”




În 1704, în Franţa, au apărut, în traducerea lui Antoine Galland, un erudit poliglot, secretar particular al ambasadorului Franţei la Curtea Otomană, primele volume din „O mie şi una de nopţi”. Aşa începe aventura europeană a minunatelor poveşti arabe, despre care Borges credea că stau – nici mai mult, nici mai puţin – la baza romantismului însuşi. Contribuţia lui Galland nu se reduce doar la traducerea minunatelor poveşti – adaugă el însuşi cel puţin o poveste. E vorba despre povestea lui Ali Baba şi a celor patruzeci de hoţi, pe care o aflase, pare-se, de la un libanez.

În Bagdad, capitala califatului abbasid, poveştile cele mai vechi din „O mie şi una de nopţi” circulau încă din secolul al VIII-lea – povestea-cadru, cea a Şeherezadei, era prezentă, în epocă, într-o culegere de povestiri numită deja „O mie şi una de nopţi” –, dar aceste poveşti nu erau considerate nişte opere serioase, precum cele din domenii ca filozofia, matematica, religia sau poezia. Ele aparţineau registrului popular, ceea ce nu le dădea prea mare valoare. Până în secolul al XV-lea, nu mai există nicio urmă scrisă a acestui ansamblu de poveşti, secol în care ele sunt repuse în circulaţie de un autor sirian al cărui nume s-a pierdut. În secolul al XVI-lea, „O mie şi una de nopţi” îşi dublase volumul, conţinea poveşti mult mai ample, complexe, elaborate, contribuţie a mai multor povestitori anonimi (se bănuieşte că autorii respectivi nu se semnau pentru că povestea nu era considerată un gen literar demn). Procesul de îmbogăţire va lua sfârşit de-abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Avem, iată, o perioadă de o mie de ani în care această capodoperă a lumii arabe se află într-un stadiu de work în progress. Uimitor este faptul că povestitorii anonimi au respectat tramele care unesc poveştile, un fenomen unic, aş spune, de armonizare literară. În 1835, în Egipt, sunt imprimate cele patru manuscrise ale celor „O mie şi una de nopţi”, alcătuite de un şeic egiptean în secolul al XVIII-lea, eveniment care, cum ni se spune în numărul din ianuarie 2018 din revista „Science et avenir”, dedicat marilor opere ale omenirii, ar putea fi interpretat astfel: „Gata, nu mai inventaţi poveşti! Asta e ediţia definitivă!”.


Sumar Literomania nr. 60



*** Care Santos în dialog cu Adina Diniţoiu (click)


Raul Popescu, „O sută şi una de nopţi”, sora mai mică a celor „O mie şi una de nopţi” (click)


Dorica Boltașu Nicolae, Marguerite Yourcenar – izbăvirea dureroasă a existenței prin artă (click)


Dumitrița Stoica, La marginea lumii (fragment) (click)


Monica Șerban, „Ai răbdare, copila mea, zânelor le place să fie ascultate” (click)


Radu Țuculescu, Obiective turistice (click)


Valeriu Gherghel, Filosofia mîței. Sau cum să tragi mîța de coadă fără să te zgîrie (click)


Péter Demény, Făina și stelele (click) 


Povestea scriitoarei



Dacă ar fi să aleg între Alice Munro şi Margaret Atwood – amândouă scriitoare canadiene, amândouă foarte cunoscute, deşi doar Alice Munro a primit, în 2013, Nobelul pentru Literatură –, aş alege-o, nu fără o oarecare ezitare, pe Margaret Atwood. Expertă în distopii, cea mai cunoscută fiind „The Handmaid’s Tale” („Povestea Cameristei”), un roman care ar trebui studiat, zic eu, şi în şcolile româneşti, o distopie care se ridică, fără doar şi poate, la nivelul celei imaginate de Orwell în „1984”, Margaret Atwood este o prozatoare necruţătoare cu realităţile din jurul său şi, mai ales, cu ea însăşi. În prozele, dar şi în articolele şi conferinţele sale, autoarea canadiană problematizează atât condiţia femeii într-o societate dură şi misogină, cât şi pe cea a scriitoarei nevoite să se descurce într-o lume editorială la fel de dură şi de misogină. Nu din întâmplare am ales să scriu, iată, în acest număr al Literomaniei, despre o carte de Margaret Atwood, şi anume despre „Negotiating with the Dead – A Writer on Writing” (apărută la noi la Editura Tritonic, în 2007, cu titlul „Negocierea cu moartea. Un scriitor despre scriitură” – o traducere nu prea fericită), volum format dintr-o serie de conferinţe, ţinute în cadrul ciclului de prelegeri Empson, la Universitatea Cambridge, în 2000.

În aceste conferinţe, şase la număr, „este vorba despre actul scrierii, dar – ne avertizează Atwood – nu despre modalităţile în sine de a scrie; nici despre propriile mele scrieri; nici despre scrierile unei anumite persoane, de o anumită vârstă, dintr-o anume ţară… Să spunem – continuă scriitoarea canadiană – că este vorba, de fapt, de postura în care se află scriitorul; sau scriitoarea, postură care este totuşi diferită”. Inevitabil, apare întrebarea: prin ce este diferită?

Sumar Literomania nr. 59



Raul Popescu, Povestea scriitoarei (click)


Adina Dinițoiu, „A fost Evul Mediu misogin?” Misoginism şi feminism în Franţa (click)


Sebastian Sifft, Câinele iubirii (fragment) (click)


Flash fiction stories – martie 2018 (click)


Radu Țuculescu, Carton lipit în geam (click)


Valeriu Gherghel, Trei cititori lipsiți de orice chef (click)


 Péter Demény, Calea curajoșilor (click)


Bozz, Wittgenstein și visele (click)