duminică, 31 decembrie 2017

La mulți ani!


Echipa Literomania vă urează Crăciun fericit! Sărbători frumoase, cu linişte şi bucurii! 
La mulţi ani!

Îngerul jongler şi arta seducţiei



„Să fim anonimi ca dovlecii

Şi dulci şi suav răpitori
De suflete-nchise-n fecioare.”

Emil Brumaru, „Cântec naiv”

Am să încep cu o întrebare: ce este seducţia? Un posibil răspuns ar suna, după mine, cam aşa: seducţia e totulseducţia e trup, chiar şi în poezie! Mai ales în poezie, unde trupul vorbeşte! Emil Brumaru o confirmă cu fiecare literă folosită în scrierile sale: „Versuri” (1970), „Detectivul Arthur” (1970), „Julien Ospitalierul” (1974), „Cântece naive” (1976), „Adio, Robinson Crusoe” (1978), „Ruina unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Poeme alese” (2003), „Submarinul erotic” (2005), „Infernala comedie” (2005). Seducţia înseamnă joacă, iar la Emil Brumaru, ea mai înseamnă naivitate, inocenţă, o joacă serioasă în care sunt implicate chiar şi cele necuvântătoare – obiecte, haine, fructe: „Dacă iei o portocală/ Şi-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plop/ Se întâmplă să uiţi tot…” („Amnezie”). Ludicul, seducţia, implică ritm, rimă, muzicalitate, aşa după cum bine a intuit Emil Brumaru, medicul poet de la Dolhasca, sat în care acesta a practicat medicina timp de aproape doisprezece ani (1963-1975), perioadă după care s-a lăsat definitv sedus de poezie. „E în mine o poftă nebună de dragoste şi ură!”, mărturiseşte acest poet care practică o poezie a seducţiei, o poezie ritmată şi rimată – o ciudățenie, s-o recunoaștem, într-o perioadă a versului alb, a poeziei experimentale.

Femeia, în poeziile lui Brumaru, este cea care seduce – seducătoarea, zburătoarea. Mai bine spus, trupul femeii, transformat în obiect al dorinței, dar și într-un ideal feminin, niciodată de atins, care depășește carnalul. Cuvintele, în acest context, nu reprezintă decât recunoaşterea înfrângerii, rugămintea celui sedus: „De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci/ După-amiază, când e atât de bine,/ Şi-n sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Dar şi cel sedus trebuie să seducă, la rândul său, pentru a obţine ceea ce-şi doreşte cel mai mult – trupul iubitei: „Rostogolesc din biblii groase mărul/ Spre tine ca veşmintele să-ţi pice” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Personajele care populează acest univers sunt personae sub a căror mască poetul intră în jocul seducţiei.

Primul dintre aceste personae, detectivul Arthur, ilustrează cel mai bine tipul seducătorului sedus, un personaj melancolic, elegiac, veşnic îndrăgostit, opusul detectivului standard, cinic, dur, rece. Detectivul Arthur este, mai degrabă, un fel de înger păzitor, un voyeur amabil şi veşnic îndrăgostit: „«Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag,/ n-o să vă uit niciodată…»” („Fluturii din pandişpan”). Julien Ospitalierul este, în schimb, personajul claustrat, cel care duce o viaţă retrasă la ţară, tipul misticului (spre deosebire de Arthur, prietenul său, care reprezintă profanul). Dar singurătatea nu-l fereşte de ispite, de imaginile ei (de fapt, în singurătate se nasc fantasmele intense): „Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi/ Ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Şi uneori pe sâni căci au greşit/ Cu ei, dezvirginându-i, iar pe urmă,/ Duioşi, le umplu rănile cu chit/ Şi-nlăcrimaţi le iau din nou la pieptul/ Lor plin de pene şi-n aripi le strâng,/ În timp ce ele cu delicateţe/ Le trag pe frunte nimburile-adânc!” („Primele tangouri ale lui Julien  Ospitalierul”).

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 50



Sumar Literomania nr. 50



Raul Popescu, Îngerul jongler și arta seducției (click)
Péter Demény, Legenda intră la apă (click)
Flash fiction stories – decembrie 2017 (click)
Marian Ilea, Era negru ca dracul şi avea ochii roşii (click)
Ana Liliana Ilea, După ce gândurile iau foc (click)
Valeriu Gherghel, Cînd eram tînăr, nici o legătură amoroasă nu-mi schimba programul. Din fericire, nu mai sînt tînăr (click)
Bozz, Știința visului (din vis) (click)

Sumar Literomania nr. 49



Interviu: Denisa Comănescu: „Lui Amos Oz nu m-aș sfii să-i dau oricând un telefon” (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Literatura și (in)fidelitățile teoriei (click)
Silvia Colfescu, Un „Salonaș” la Paris (click)
Péter Demény, Doru Pop, Pălăvrăgeala vagabonzilor (fragment) (click)
Marco Grosse, How far yet? (click)
Valeriu Gherghel, V-ar plăcea să fiți un erudit fără pereche? O somitate? Iată secretul (click)
Monica Șerban, Povestea magului Ged (click)
Bozz, Nu sperați că veți scăpa de autorii mediocri (click)

Misterul plicului negru



Născut în 1936, la Burdujeni, în prezent cartier al Sucevei, Norman Manea este unul dintre cei mai traduşi autori români. În 1986, pleacă în Berlinul de Vest cu o bursă acordată de juriul internaţional DAAD (Serviciul german de schimburi culturale), iar din 1989 se stabileşte la New-York. Eseist redutabil, Norman Manea este şi un bun prozator. Probabil cel mai cunoscut roman al său este, pentru mulţi, „Întoarcerea huliganului”, apărut, atât în America („The Hooligan’s Return”, Farrar, Straus & Giroux), cât şi România, în 2003 (Editura Polirom), însă şi povestirile şi romanele sale din perioada de dinaintea emigrării merită toată atenţia („Noaptea pe latura lungă” – 1969, „Captivi” – 1970, „Atrium” – 1974, „Primele porţi” – 1975, „Cartea fiului” – 1976, „Zilele şi focul” – 1977, „Anii de ucenicie ai lui August Prostul”, roman-eseu – 1979, „Octombrie, ora opt” – 1981). În rândurile care urmează, mă voi opri asupra romanului „Plicul negru”, ultimul publicat de Norman Manea înainte de plecarea din ţară, apărut în 1986, după o epuizantă luptă cu cenzura.

Roman cu tentă burlescă, „Plicul negru” propune o căutare (o questa) ambiguă, de unde şi nebunia personajului principal, Marcu Vancea. Căutarea obsesivă a unui fotograf, a lui Octavian Cuşa, se suprapune peste căutarea unei inocenţe de mult pierdute. Marcu Vancea, numit şi Tolea, un fost profesor de rusă în provincie, carismatic, nonconformist, adulat de elevii săi, ajunge, printr-o anumită conjunctură, să lucreze la un hotel din Bucureşti, un cuib de nebunii pentru ştabii comunişti. Bineînţeles, straniul traseu al lui Marcu Vancea va trezi suspiciuni: „Deci, Cavalerul de Curlanda e azvârlit de la catedră, pentru a nu vicia tineretul nostru curat şi plin de elan constructiv. Gata să fie aruncat la zdup, dar salvat, nu se ştie cum, în ultimul moment, ba adus şi în Capitală, să vezi şi să nu crezi. Recrutat, probabil. Recrutat, cu siguranţă, pentru misiuni delicate, ca toţi cei de teapa lui, asta o ştia orice mătuşică analfabetă din societatea noastră multilateral supravegheată”.


Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 48

Sumar Literomania nr. 48



Raul Popescu, Misterul plicului negru (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Regele și generația bunicului meu (click)
Marius Constantinescu, Parisul meu din farfurie (click)
Daniel Ilea, (Dumne)zeul amorului liber (click)
Radu Țuculescu, Revelion (click)
István Kemény, Prietenii lui tata (click)
Ruxandra Cesereanu, Maman (click)
Péter Demény, O felie de tort (click)

Sumar Literomania nr. 47



Adina Dinițoiu, Mircea Eliade – în interviuri şi evocări (click)
Jan Cornelius, Bâlciul (click)
Raul Popescu, Vampiri, crime şi iubire (scenetă) (click)
Radu Țuculescu, Orașul și câinii (click)
Flash fiction stories (click)
Ruxandra Cesereanu, Ridurile din colțul gurii duc spre o insulă (click)
Valeriu Gherghel, Să învățăm limbi străine alături de Coana Chirița (click)
Péter Demény, Pe aici se trece (click)

Matei Călinescu în țara umbrelor


În seria dedicată lui Matei Călinescu de Editura Humanitas a apărut, în 2016, un volum de dimensiuni mici, cu titlul „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”. Apărute după voluminosul şi impresionantul „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp”, notaţiile din 2000-2002 nu au mai stârnit acelaşi interes printre criticii literari şi cititori. Pe nedrept, aş spune, căci ele constituie, printre altele, o radiografie necruţătoare a mentalităţilor româneşti (prejudecăţi, inerţii de gândire etc.) din interbelic până la începutul anilor 2000, când Matei Călinescu, profesor emerit la Indiana University din Bloomington, a ţinut cursuri la Universitatea din Cluj.
Prima notaţie din acest jurnal datează din mai 2000 şi descrie o călătorie în Grecia, ţinut al contrastelor, spaţiu bizantin, „reticent la modernitatea laică”. „Un călător leneş, fără iniţiativă”, deşi „receptiv şi reflexiv”, Matei Călinescu, deloc atras de aspectul turistic (să-i zicem) al acestei călătorii, este agasat de latura kitsch a turismului modern. „Nu mi-aş fi închipuit că această călătorie în Grecia – notează autorul – îmi va da prilejul să reiau meditaţiile mele despre kitsch. Deşi ar fi trebuit, turismul fiind varianta modernă, şi deci kitsch, a pelerinajului, transformat în călătorie de plăcere”. Spirit critic, reflexiv, autorul nu se lasă atât de uşor pradă dezamăgirii produse de prezenţa kitsch-ului turistic, reîntorcându-se, cum mărturiseşte şi în citatul de mai sus, la analizele sale legate de acest fenomen al lumii moderne: „Ce este kitsch-ul, mă întreb din nou? Este el altceva decât arta – sau chiar negaţia artei, cum cred unii purişti ai esteticului? Sau linia care le separă e fluidă, incertă, cu tot felul de meandre, cu întreruperi care permit întrepătrunderile?”. Răspunsul la aceste întrebări are în centru statutul cópiei în raport cu originalul (în Grecia, ca peste tot în lume, piaţa este suprasaturată de suvenirurile care reproduc felurite opere de artă accesibile, de cele mai multe ori, doar ca exponate în muzee), răspuns care cred că merită redat aproape în întregime: „Deşi anumite originale se pot cumpăra sau vinde, pe piaţa artei, cele cu adevărat importante sunt nepreţuite, ca de pildă acelea care se află în marile muzee şi pe care trebuie să te duci să le vezi acolo unde sunt. Contează mult faptul că trebuie să întreprinzi un scurt pelerinaj (fie el în varianta degradată turistică) spre a le vedea. Kitsch-ul, în măsura în care e un stil al democraţiei, sau al modernităţii, le face mai accesibile sub formă de cópii, reproduceri fotografice, emisiuni de televiziune, filme, videocasete etc., lipsindu-le de «aură» dar şi, indirect, mărind puterea de iradiaţie a acestei «aure» (de unde nesfârşitele cozi şi înghesuiala de la expoziţiile speciale organizate de marile muzee…). Accesibilitatea nu e însă secretul kitsch-ului”.


Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 46

Sumar Literomania nr. 46



Raul Popescu, Matei Călinescu în țara umbrelor (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Femeile Instanbulului (click)
Serenela Ghițeanu, O scenă mică, dar mare (click)
J.M. Coetzee, În inima țării (fragment) (click)
Sebastian Sifft, (poezie galbenă) (click)
Diana Geacăr, Cum faci pe altul să plângă (click)
Valeriu Gherghel, Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul (click)
Ioana David, Fernando Pessoa – „poetul care era o multitudine” (click)

Sumar Literomania nr. 45



Adina Dinițoiu, Istoria deconstruită a literaturii române (click)herghel
Ruxandra Cesereanu, „Submarinul iertat” (ediția a doua). Fragmente din epistola (click)
Elena Vlădăreanu, Muncă. Substantiv feminin (click)
Serenela Ghițeanu, Apocalipsa de un secol (click)
T.O. Bobe, Clopoțel (click)
Raul Popescu, „Organismul viu nu poate fi descris ca pur material sau pur spiritual…” – Ioan Petru Culianu în dialog cu Hans Jonas (click)
Valeriu Gherghel, În ce chip poți s-o scoți din minți pînă și pe Olga Sergheevna: pagini din jurnalul unui bibliofil sărac (click)
Flash fiction stories – noiembrie 2017 (click)