vineri, 16 august 2019

Michel Houellebecq, profetul?



În acest an, Michel Houellebecq a publicat un nou roman, „Serotonine” („Serotonină”), roman care va apărea la noi, în curând, la Humanitas Fiction. Un nou val de păreri împărțite; oricum, Houellebecq e obișnuit atât cu laudele, cât și cu criticile (venite de la stânga franceză mai ales). Asta pe lângă acuzele de pornografie, antisemitism, xenofobie etc. Nu au trecut decât patru ani de când Houellebecq a publicat controversatul roman „Soumission”, apărut la noi tot în 2015, la Humanitas Fiction, cu titlul „Supunere”, în traducerea lui Daniel Nicolescu. În Franța, data lansării romanului, 7 ianuarie 2015, a coincis cu tragicul eveniment al asasinării caricaturiştilor de la „Charlie Hebdo”, ceea ce, împreună cu subiectul cărții – atitudinea unui profesor universitar în faţa islamizării masive a Franţei –, a dat o aură tragică, sumbră, poveștii lui Houellebecq. Această coincidență i-a făcut pe mulți, critici literari și cititori deopotrivă, să-l considere pe Houellebecq un soi de profet, confundând realitatea cu ficțiunea – căci granița dintre ele, mai ales în cazul literaturii, este, de multe ori, una fragilă. Distopiile, cel mai adesea, au parte de acest fel de abordare, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu romane ca „1984” de George Orwell sau cu „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley.

Acțiunea romanului semnat de Houellebecq este plasată în anul 2022, așadar într-un viitor nu prea îndepărtat. Pe de o parte, avem povestea unui profesor de literatură la Sorbona, François, un bărbat trecut de prima tinereţe, cu o viaţă amoroasă picantă. Sastiseala, un soi de spleen, nu îi dă însă pace lui François. Prin urmare, îşi caută, de tânăr, refugiul în proza lui Huysmans, dar şi în creştinism, tot în siajul lui Huysmans – un autor de sfârșit de secol XIX, estet, decadent, de un pesimism schopenhauerian, care, în romane ca „À rebours” (1884) sau „Là-bas” (1891), romane scandaloase și ele la apariție, descrie o sexualitate deviantă (în „Là-bas”), tocmai pentru a scoate în evidență, prin contrast, sacralitatea ființei umane. Tonul religios, însă, capătă la Houellebecq alte nuanțe, îndepărtate de cele ale lui Huysmans, ba chiar opuse.


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 108



Sumar Literomania nr. 108




Raul Popescu, „Michel Houellebecq, profetul?” (click)

Marian Ilea, „Magdău (I)” (click)

Dumitrita Stoica, „Doamne, ce tineri ați fost! (Erotice, V)” (click)

*** Flash fiction stories – martie 2019 (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către preşedinte (XX)” (click)

Péter Demény, „Jocul de-a normalitatea” (click)

Michael Haulică, „Scriitoare islandeze, portbagaj franco-român” (click)

Literomania, „Suflet în culori”, ediția a-VI-a. Concert caritabil în beneficiul copiilor cu autism (click)

„Édouard Louis, copilul teribil al literaturii franceze” de Adina Dinițoiu



Debutat în 2014 cu romanul autobiografic „En finir avec Eddy Bellegueule” (Éditions du Seuil) – urmat de „Histoire de la violence” (Éditions du Seuil, 2016) şi „Qui a tué mon père” (Éditions du Seuil, 2018) – tânărul scriitor Édouard Louis (născut în 1992, în Hallencourt, o comună din Picardia, în nordul Franţei) este o revelaţie a lumii literare franceze – şi nu numai –, un „copil teribil” care s-a impus rapid pe piaţa literară (romanul de debut a fost bestseller în Franţa şi a fost tradus în douăzeci de limbi), dar şi de idei a Franţei contemporane, traversate de grave conflicte şi falii sociale. Anul trecut a apărut şi traducerea românească a romanului său de debut, cu titlul „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule” (Editura Litera, 2018, traducere şi note de Alexandru Matei) – roman pe care îl recomand şi pe care vi-l propun drept carte a acestei săptămâni pe Literomania.

Eddy Bellegueule este chiar numele real al scriitorului, născut într-un mediu extrem de sărac – într-un sat din nordul Franţei în care, după terminarea şcolii, singura opţiune de muncă este, pentru băieţi, munca la uzină, iar pentru fete, joburile posibile sunt de vânzătoare, casieriţă, ajutor la domiciliu) –, din care va reuşi, în cele din urmă, să „fugă”, să evadeze, graţie accesului la studii: face liceul la Amiens, apoi, în 2011, este admis la École normale supérieure din Paris, şi urmează, de asemenea, studii în ştiinţele sociale la École des hautes études en sciences sociales. În 2013 îşi schimbă oficial numele din Eddy Bellegueule în Édouard Louis – moment simbolic al rupturii definitive cu mediul în care s-a născut şi a crescut, un mediu al sărăciei şi al violenţei care l-a marcat profund şi despre care va scrie, însă, în romanele sale. Dar nu numai, pentru că Édouard Louis e o prezenţă publică activă şi angajată, un intelectual de stânga declarat – dar al unei stângi de o nouă vârstă, care critică vechile atitudini şi compromisuri ale stângii franceze tradiţionale, stârnind, fireşte, polemici în spaţiul cultural francez.




Continuarea textului aici, în Literomania nr. 107

Sumar Literomania nr. 107




Adina Dinițoiu, „Édouard Louis, copilul teribil al literaturii franceze” (click)

Didier Decoin, „Biroul pentru Grădini și Iazuri” (fragment) (click)

Diana Corcan, „am legat cu ață furnicile” (click)

Dominique Ilea, „Egeea. Cor” de Loránd Gáspár (click)

Florin Dumitrescu, „Sex, droguri și rock’n’roll. Laudatio lui Andrei Oișteanu, cu ocazia unei noi ediții din „Sexualitate și societate”„ (click)

Serenela Ghițeanu, „Fotografii şi poveşti de colecţie” (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către preşedinte (XIX)” (click)

Péter Demény, „Conferința amintirilor” (click)

Michael Haulică, „Avocata, pacienta și alte desfătări” (click)

Irina Vasilescu, „Fabricile de reciclare– atelierul lui Moș Crăciun cu deșeuri” (click)




vineri, 9 august 2019

Cartea Mirei



„La un moment dat, orchestra a început melodia:

«Le plus beau de tous les tangos du monde
Este celui que j’ai dansé dans tes bras»,

și eu, care nu dansam niciodată, recunoscându-mă unul din cei mai slabi și mai stângaci «dansatori» din lume, am invitat-o pe Mira pe podiul unde câteva perechi dansau în ritmul acelei melodii. Mira, care a fost întotdeauna o dansatoare plină de vervă și de ritm, mi-a condus pașii în așa fel încât la un moment dat aveam, literalmente, impresia că plutesc. O fericire tristă a pus stăpânire pe mine și am simțit cum un nod imens mi se ridica în gât. Era în toamna târzie a anului 1948, eram căsătoriți de trei ani, lăsam în urma noastră nu numai un mic trecut, ci o lume întreagă, și trista muzică a orchestrei mi se păru în clipa aceea sfâșietoare, în sensul în care «sfâșietor» este orice tangou argentinian… Astăzi, când pentru a nu știu câta oară evoc depărtata noapte, nodul mi se urcă în gât și simt că mă despart de «ceva», de data aceasta însă în chip iremediabil.”

Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Mira” de Ștefan Baciu, volum de memorii dedicat soției sale, Mira Simian-Baciu. Cum spune și autorul, scena descrisă se petrecea în toamna lui 1948, iar evocarea ei – în volumul „Mira” – se întâmpla în 1978, după 30 de ani de la tristul, dar minunatul dans, și la doar o lună de la moartea Mirei. Volumul, scris direct în limba română, a apărut târziu la noi, în 1998, la cinci ani de la moartea lui Ștefan Baciu și la 20 de ani după scrierea lui.

Ștefan Baciu – un personaj cu un destin de rătăcitor, a cărui operă, din cauza comunismului instaurat în 1947, a căzut în uitare, fiind eventual evocată doar în câteva lucrări din mediul universitar, dar necunoscută publicului larg, operă aflată într-un continuu proces de recuperare, ca multe altele, de altfel, în România de după 1989. Cam așa s-ar putea rezuma destinul acestui scriitor născut în 1918 în Brașov. Voi încerca, însă, în rândurile de mai jos, să dau o oareșce culoare și consistență acestui rezumat biografic. Și cum poți să cunoști foarte bine un scriitor, dacă nu prin opera sa și, dacă există, prin memoriile sale, dar și din mărturiile altora? În cazul lui Ștefan Baciu, există și memoriile („Franctiror cu termen redus” – 1968; „Sub Tâmpa în Honolulu” – 1973; „Mira” – scrisă în 1978 și publicată în 1979, în Honolulu, iar mai apoi, în 1998, în România, la Editura Albatros; „Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946” – volum rarisim, greu de obținut, și asta pentru că nu s-a reeditat, în limba română existând, ca și în cazul „Mirei”, o singură ediție, cea din 1995, de la Editura Eminescu), dar și opera, deloc neglijabilă, ba chiar foarte consistentă, formată din volume proprii de poezie („Poemele poetului tânăr” – 1935, volum pentru care Ștefan Baciu, la numai 17 ani, primește Premiul Fundațiilor Regale și al Societății Scriitorilor Români; „Poeme de dragoste” – 1936; „Micul dor” – 1937; „Drumeț în anotimpuri” – 1939; „Căutătorul de comori” – 1939; „Cetatea lui Bucur” – 1940, volum reeditat la Editura Humanitas, în 2006; „Lanterna magică” (în colaborare cu Traian Lalescu) – 1941; „Analiza cuvântului dor” – 1951; „Poemele poetului pribeag” – 1963; „Îngerul malagambist în insula Oahu” – 1967; „Poemele poetului singur” – 1979; „Peste o mie de catrene…” – 1980, volum reeditat, în 1995, la Editura Aldus din Brașov), dar și din antologii („Antologia poeziei latino-americane”, două volume – 1974; „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” – 1981). De asemenea, Ștefan Baciu este autorul a peste 5.000 de articole, răspândite cu generozitate atât în reviste și ziare din România, cât și în publicații din afara țării.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 106


Sumar Literomania nr. 106



Raul Popescu, „Cartea Mirei” (click)

Adina Dinițoiu, „O vizită la Casa memorială „Ştefan Baciu”„ (click)

*** „Poeme de Mira Simian” (click)

Marco Grosse, „Brodsky sang a song” (click)

Dominique Ilea, „Ex nihilo nihil” (click)

Dorica Boltașu Nicolae, „Ready Made” (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către preşedinte (XVIII)” (click)

Péter Demény, „De ce îmi place cartea care-mi place?” (click)

Michael Haulică, „Premii, noutăți, recomandări” (click)

miercuri, 7 august 2019

Dadaism, comunism și postuman




Poet de sorginte avangardistă, romancier, eseist, universitar, om de radio, producător de film, rătăcitor înverșunat prin lume, Andrei Codrescu este unul dintre acei aventurieri care, asemenea dadaiștilor – a căror contestare radicală a artei și a lumii Andrei Codrescu a răsucit-o pe toate părțile, ba chiar, aș spune, și-a asumat-o ca mod de viață – s-a desprins de România încă din tinerețe. Totuși, legăturile cu țara natală nu au fost retezate cu totul, dovadă vizitele dese și cărțile sale apărute în limba română – în mare parte în traducere, bineînțeles. Într-o primă fază, Editura Polirom i-a publicat romanele („Mesi@”, „Contesa sângeroasă”, „Casanova în Boemia”, „Wakefield”). Cărțile sale de poezie și de eseu au apărut, însă, pe la diverse alte edituri. Curtea Veche i-a dedicat o serie, unde au fost publicate până acum volumele „Prof pe drum”, „Gaura din steag. Povestea unei reveniri și a unei revoluții”, „Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah”, „Ay, Cuba! O călătorie socio-erotică” și „Lecția de poezie”. Cât despre volumele de poezie, poate cele mai importante din portofoliul de scriitor al lui Andrei Codrescu, ele îi sunt cititorului român – ce-i drept, cam neinteresat de acest gen literar – prea puțin cunoscute. Cei interesați, însă, le pot găsi la edituri ca Scrisul Românesc („Instrumentul negru. poezii, 1965 – 1968”), Fundația Culturală Română (volumul bilingv „Alien candor/ Candoare străină”), Vinea („Femeia neagră a unui culcuș de hoți”) sau Brumar (unde a apărut deja, în două ediții, volumul „Submarinul iertat”, scris împreună cu Ruxandra Cesereanu; cea de-a doua ediție cuprinde și corespondența întreținută de cei doi autori pe parcursul scrierii acestui volum, corespondență din care puteți citi câteva fragmente aici, pe Literomania). Specialist, dar și practicant al avangardelor literare, Andrei Codrescu editează – sau a editat, căci la o căutare pe Google a numelui revistei apare doar un site de medicamente; curat dadaism, îți vine să exclami! – revista de avangardă poetică „Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life”.

„Ghid dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah” (în original, „The Posthuman Dada Guide – Tzara & Lenin Play Chess”), volumul lui Andrei Codrescu despre care va fi vorba în rândurile următoare, a apărut la Princeton University Press în 2009. Este tradus în același an, adică în 2009, în română de Ioana Avădani și publicat de Curtea Veche, în seria „Andrei Codrescu”. Nu este vorba, în acest caz, de un volum obișnuit, de specialitate, amănunt semnalat încă din subtitlu („Tzara și Lenin joacă șah”), ci de unul ludic, care consemnează, ce-i drept, istoria dadaismului, dar o face într-un mod neconvențional, prin colaje ce constau, în mare parte, din remarci și adnotații cu caracter personal. Aranjarea materialului, sub forma unui dicționar, nu este nici ea strictă, cel puțin nu din punct de vedere alfabetic.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 105


Sumar Literomania nr. 105



Raul Popescu, „Dadaism, comunism și postuman” (click)

*** „Poeme de Mina Loy” (click)

Dominique Ilea, „Cântec pentru Andaluzia” de Manuel Machado” (click)

Ioana Pârvulescu, „O voce” (click)

Dumitrița Stoica, „Istorii orale (IX)” (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către preşedinte (XVII)” (click)

Péter Demény, „Problema” (click)

Michael Haulică, „G.E.N.” (click)



Vlad Roman: „În literatură, aș paria pe granița dintre mărturisire și invenție” (interviu de Adina Dinițoiu)




Debutat în 2016 cu romanul „Cât mai aproape de tine” (Editura Univers), Vlad Roman (n. 1981) a publicat în 2018 un al doilea – impresionant – roman, „Prima secundă” (apărut la aceeaşi editură). Vlad Roman este, cu siguranţă, unul dintre cei mai buni tineri scriitori din literatura română actuală, iar acest nou roman vine să confirme maturitatea şi rafinamentul scriiturii sale. Cu ocazia noului său roman, Vlad Roman mi-a acordat acest interviu pentru Literomania – în care e vorba nu numai despre recentul său roman, dar şi despre literatură în general, mize, surse de inspiraţie şi modele literare, scris şi lectură, document şi invenţie. (Adina Diniţoiu)




Ai debutat în 2016 cu romanul „Cât mai aproape de tine” (Ed. Univers, în colecţia coordonată de Alina Hlinski), un roman foarte matur ca scriitură, psihologic à la Virginia Woolf şi ironic-metatextual à la Mircea Nedelciu (ca să dau două referinţe literare). În 2018, ai publicat al doilea roman, „Prima secundă” (Ed. Univers), un impresionant roman (inclusiv ca dimensiuni) despre timp, amplu, cizelat – una dintre apariţiile remarcabile ale anului trecut. „Prima secundă” e de o factură cu totul diferită faţă de primul tău roman: livresc şi detectivistic à la Umberto Eco, plasat în secolul XVI, la Linz, având ca personaje matematicieni şi ceasornicari celebri care se întâlnesc pentru a valida calculele matematice ale unui document pe baza căruia calendarul iulian va fi înlocuit de calendarul gregorian. Cum ai ajuns de la un roman la celălalt – două formule atât de diferite –, cum funcţionează inspiraţia la tine?

Vreau întâi să-ți mulțumesc pentru intenția acestui interviu și pentru cuvintele care o însoțesc. Apoi să te (vă) felicit pentru Literomania: arată bogat și a crescut foarte mult de la primul număr până acum. Prezența acestei platforme este un argument bun pentru faptul că spațiile culturale contemporane de la noi pot căpăta forme de expresie diferite și, în același timp, comparabile cu acelea ale revistelor tradiționale.



Cele două romane au avut geneze și trasee diferite. „Cât mai aproape de tine” este un roman tonal, cu multe referințe în viața mea, pe când în „Prima secundă” sunt mult mai detașat personal. Așa că o parte din răspuns este relativ simplă: inspirația funcționează în baza propriei sale surse și transmite forma acesteia. Am debutat târziu față de cum se obișnuiește la noi, însă asta nu înseamnă că n-am trecut, la fel ca toți ceilalți, printr-o mulțime de faze și încercări. Când a apărut primul roman, eram deja detașat de stilul de acolo și, parțial, desprins chiar și de următorul roman. „Cât mai aproape de tine” este scris parțial într-o pauză de vreo doi ani de la munca de documentare la celălalt, deși a existat un timp când s-au suprapus. Însă în ambele cazuri, am avut câteva luni, la final, când am lucrat doar la acel text anume și când n-am citit nimic altceva. Poate că asta explică distanța de la o formulă la cealaltă, despre care vorbești. Cred că este o distanță necesară. Dar mai este și distanța rezultată din faptul că o formulă e din viață, iar cealaltă din cărți.


Am pomenit mai sus câteva referinţe literare. Care sunt referinţele tale literare, ai nişte modele de scriitori care te „obsedează”, te influenţează?

Sunt un cititor lent. Cred că trăiesc mai mult decât alții cu senzația că n-am citit destul, că n-am descoperit suficient. De-a lungul anilor, am înțeles că această senzație crește, lucru firesc astăzi. Dar lucrul e și bun, pentru că atunci crește și posibilitatea modelelor viitoare. Sunt foarte mulți scriitori față de care simt afinitate și încă mai mulți cei pe care-i respect în sensul că eu sunt cine sunt pentru că ei au trăit (sau trăiesc) și au scris. Există o teamă în mine să nu îmbătrânesc cu modelele și referințele din tinerețe, așa cum vezi uneori într-un club o generație 30 plus care dansează pe o muzică anume, apărută când aveau toți 18 ani.

Apoi mai este problema mediului artistic despre care vorbim: mulți sunt scriitori, dar mulți sunt din alte zone, fac alte lucruri, se exprimă altfel. Și mai sunt cei din viață. Pe lângă ce ai amintit tu, îți mai adaug dintre scriitori pe Ernest Hemingway, Truman Capote, Baltasar Gracián, Raymond Carver, Yasunari Kawabata. Marcel Proust, firește. Am un respect definitiv pentru scriitorii realiști, în primul rând Lev Tolstoi și Gustave Flaubert. Sunt foarte multe nume și aleg cu ușurință. Rar de tot ni se întâmplă să ne închidem într-o imagine irevocabilă. Așa că, dincolo de specificul listei, îmi place s-o consider receptivă. Și sper să-și păstreze flexibilitatea în timp.



Continuarea interviului aici, în Literomania nr. 104


Sumar Literomania nr. 104




Adina Dinițoiu, „Vlad Roman: „În literatură, aș paria pe granița dintre mărturisire și invenție”„ (click)

Vlad Roman, „Prima secundă” (fragment) (click)

Serenela Ghițeanu, „Melancolii sebastiniene” (click)

Irina Nechit, „Poeme” (click)

Dominique Ilea, ”„Milano” de Umberto Saba” (click)

*** „Flash fiction stories – februarie 2019” (click)

Radu Țuculescu, „Scrisori către preşedinte (XVI)” (click)