miercuri, 11 aprilie 2018

„Criza timpului viitor”




În 1990, George Steiner, scriitor prolific, eseist redutabil, cunoscut printre filologi pentru volumul „După Babel”, a susţinut la Gifford, Scoţia, o serie de conferinţe reunite mai apoi în volumul „Grammars of Creation”/„Gramaticile creaţiei”, apărut în 2001, iar la noi în 2015, la Editura Humanitas, în traducerea Adinei Avramescu.
În siajul lui Spengler, Steiner readuce în atenţie subiectul preferat al începutului de secol XX, şi anume „amurgul civilizaţiei moderne occidentale”. Însă totul este recontextualizat, astfel încât perioada vizată să fie sfârşitul de secol XX. Ideea de bază a acestor conferinţe este una destul de simplă: omul secolului XX, în ciuda progresului tehnologic, nu a evoluat, ci dimpotrivă, a regresat către condiţia animală.  Nu miră, aşadar, că pentru George Steiner „Metamorfoza” lui Kafka reprezintă fabula-cheie a modernităţii. Mai mult, conflictele secolului XX au, în istorie, caracteristica singularităţii, adică au ignorat total progresele anterioare, cu greu dobîndite, ca eradicarea torturii, a cenzurii, a ignoranţei, a diferenţierilor rasiale. Progresul tehnologic, în ciuda beneficiilor, poartă şi o marcă apocaliptică, prin varietatea armelor de distrugere în masă născocite de mintea umană. Tocmai acest progres tehnologic, crede Steiner, ar fi deschis „posibilitatea distinctă a inversării evoluţiei, a unei regresii sistematice către condiţia animalică”.

În plus, slăbirea credinţei, în cazul omului occidental, a avut efecte adverse, printre care suspiciunea în ceea ce priveşte viitorul. Pentru creştini, Isus reprezintă încarnarea speranţei, o speranţă cu atât mai puternică cu cât ea este, mai mult sau mai puţin, în afara oricărei suspiciuni. Nu întâmplător, în aproape fiecare discurs al lui Isus, verbul este la timpul viitor. „În sistemele religioase occidentale, afirmă Steiner, mesianicul, fie el personalizat sau metaforic, a reprezentat reînnoire, sfârşitul temporalităţii istorice şi venirea glorioasă a lumii-de-după. Iarăşi şi iarăşi, timpul viitor al speranţei a căutat să fixeze o dată pentru acest eveniment (anul 1000 sau 1666 sau, potrivit unor secte chiliastice din ziua de azi, sfârşitul mileniului nostru). Într-un sens mai exact, speranţa a devenit eternă”. Ei bine, tocmai speranţa a dispărut din alfabetul existenţial al omului modern. Dar, totuşi, să nu uităm că, în ciuda celor de mai sus, speranţa nu ţine doar de un context religios sau spiritual. Ea este pur şi simplu rezultatul unei stări de bine. Însă, în mijlocul conflictelor (etnice, religioase ş.a.m.d.), speranţa se estompează brusc.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 57

Sumar Literomania nr. 57




Raul Popescu, „Criza timpului viitor” (click)

Serenela Ghițeanu, Jurnalistul (click)

Stelian Tănase, Partida de vînătoare (roman foileton) (click)

*** Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste (fragmente) (click)

Ioana David, Rolul secretului în textele literare (click)

Radu Țuculescu, Zero (click)

Valeriu Gherghel, De ce (mai) cumpărați cărți? (click)

Péter Demény, Întîlniri amare (click)

Grotescul lui Paul van Ostaijen



Avangardist, scriitor de expresie neerlandeză, apărător al cauzei flamande la început de secol XX, Paul van Ostaijen este, din păcate, un nume necunoscut în afara graniţelor belgiene. De-abia în ultimii ani opera sa a început să fie tradusă, iar interesul pentru acest scriitor pare a fi crescut. Născut în 1896, în familia unui tinichigiu, a urmat cursurile liceeale la Ateneul Regal din Anvers, unde limba de predare era neerlandeza, van  Ostaijen fiind încă de pe atunci un apărător al cauzei flamande, ceea ce, mai târziu, îi va atrage antipatia autorităţilor belgiene. De altfel, în 1918 va părăsi Belgia, refugiindu-se la Berlin, unde va intra în contact cu tot ce era mai nou în curentele artisitice ale vremii.
În 1916 îi apare primul volum de versuri, „Music-Hall”, iar în 1918 publică „Semnalul”, tot un volum de poezie, dat la topit de către autorităţile belgiene. În 1925 apare volumul de proze scurte „Trustul patriotismului”, proze numite, de către Paul van Ostaijen, „groteşti”. În 1926 van  Ostaijen recidivează cu un alt volum de „groteşti”, „Bordelul lui Ika Loch”. Toate aceste volume au fost ilustrate de artişti ca Arnold Topp sau René Magritte. În 1928 este publicat volumul „În afara legii”, o apariţie postumă, căci în acel an Paul van  Ostaijen moare, uitat de prieteni şi familie, într-un sanatoriu din Ardenii belgieni.
Într-un alt articol dedicat lui Paul van Ostaijen, l-am descris ca pe un „dandy de stânga”. Reacţionar, dar simpatizant cu cercurile de stânga ale vremii, din care făceau parte artiştii avangardei de început de secol XX, Paul van Ostaijen era o apariţie excentrică, fiind numit de către femeile din Anvers, datorită stilului său vestimentar, Domnul 1830. Iată cum îl descria poetul flamand Maurice Gilliams pe tânărul van Ostaijen: „Seara, pe Keyserlei, îl întâlneam pe Orfeu în costum Biedermeier. Oamenii se uitau la el cu gura căscată din cauza cravatei sale demodate, a jiltecii de catifea roşie şi a ciudatelor sale haine negre. Câteodată purta un macferlan de un gri sidefat şi dacă vântul se juca cu pelerina scurtă de pe umerii săi, părea că are aripi, asemeni unui vultur imperial. Iarna, era văzut cu o căciulă de blană de nutrie; purta un guler înalt şi scrobit. Era dandy-ul, lordul sumbrului şi durului Anvers“.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 56


Sumar Literomania nr. 56




Raul Popescu, Grotescul lui Paul van Ostaijen (click)

Paul van Ostaijen, Convingerea notarului Telleke (click)

Serenela Ghițeanu, „LA Sagan”, burgheza boemă (click)

Françoise Sagan, „Patul răvăşit” (fragment) (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Modernitatea românească din perspectivă sociologică (click)

Ayelet Gundar-Goshen, Trezirea leilor (fragment) (click)

*** Amorul pe înțelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (fragmente) (click)

*** Flash fiction stories – februarie 2018 (II) (click)

Radu Țuculescu, Popică (click)

Valeriu Gherghel, Despre vinovăția de a nu putea citi toate cărțile. Cu un P. P. S. despre sinele lui Montaigne (click)

Péter Demény, Dreptatea nedreaptă (click)


Cuvânt şi viaţă în „Pupa russa” de Gheorghe Crăciun



„Lumea nu poate fi atinsă şi văzută nici nu există
decât dacă trece mai întâi printr-un hăţiş de cuvinte.”
Gheorghe Crăciun, „Pupa russa”
„Cuvântul nu reprezintă realitatea. Cuvântul ESTE realitatea.
Pentru noi, cel puţin. Poate că Dumnezeu ajunge până la obiecte. Noi, însă, nu.”
Philip K. Dick, „Timpul dezarticulat”
Nu surprinde, aș spune, că Gheorghe Crăciun, în ultimul său roman, „Pupa russa”, are o scriitură densă, propunându-i cititorului un text plin de volute, de pasaje bine structurate, construite aproape matematic. Gheorghe Crăciun a fost un prozator exigent, mai ales din punct de vedere stilistic. Această exigență stilistică nu era gratuită, ci reflecta o veche obsesie prezentă în multe dintre prozele sale: legătura dintre viață și cuvinte şi modul în care aceasta poate fi redată în scris/prin scris. „Pupa russa” este romanul unei lumi care capătă viaţă prin cuvinte, o lume, mai exact spus, tradusă prin cuvinte. În copilărie, știm cu toții, cuvintele au o putere magică. Nu numai că denumesc lucruri, ci chiar le însuflețesc. Atunci lumea este descoperită prin cuvânt şi cuvântul este descoperit datorită lumii: „…toate acestea erau cuvinte cu care puteai face ceva: să ajuţi viaţa şi lucrurile să devină vizibile, să dai dreptul materiei impregnate cu sânge şi materiei neînsufleţite să nu se mai afle acolo în faţa ta atunci când vorbeşti despre părţile lor independente cărora li se spun fiinţe sau obiecte”. Cuvântul devine, iată, mult mai puternic decât lucrul pe care îl denumeşte: „Dacă vedea ceva în faţa ei, ceea ce vedea era mai mult un cuvânt decât un lucru sau o fiinţă. Descoperea că între cuvinte şi lucruri exista pur şi simplu o distanţă pe care nimic nu o putea vindeca. Şi atunci toate cuvintele pe care le ştia începeau să-i zumzăie în minte ca un roi de albine. Cuvintele-i vibrau puzderie sub pleoape, ca nişte pete difuze, de toate culorile. Unele pete deveneau litere, altele se topeau în întuneric”.

Întreaga existenţă devine, astfel, un joc al dezvăluirii/ descoperirii treptate prin cuvânt – un fel de pupa russa. Leontina Guran, protagonista romanului, la rândul ei, este o pupa russa. Traian Ştef într-o cronică apărută cu ceva ani în urmă în revista „Familia”, remarca, mai îndreptățit sau nu, că, în acest caz, „sensul desfacerii păpuşii ruseşti nu este de la mare la mic, de la suprafaţă la adâncime, ci unul al acoperirii succesive până la banalul şi obişnuitul suprafeţei cotidiene, până la viaţa fără nici un relief, anonimă, fără nicio tensiune, fără sângele cald, spre capătul unei hemoragii, dinaintea morţii penibile” (v. „Familia”, nr. 9, septembrie 2004).
Viaţa Leontinei Guran – nu voi folosi deocamdată termenul de „destin” – se constituie, de fapt, dintr-un carusel de cuvinte, imagini, senzații, iar succesiunea evenimențială a poveștii este aproape anulată în favoarea focusării pe elemente care aparțin, în fond, iraționalului. „Viaţa ei (a Leontinei, n.m.) e o colecţie de senzaţii, imagini, instincte, porniri, deziluzii şi frustrări imposibil de raţionalizat”, va recunoaşte Gheorghe Crăciun într-un „Confessio” care ar fi trebuit să facă parte din roman. Așadar, din această perspectivă, romanul poate fi considerat o „colecție de imagini mărite până la deformare”.
Continuarea textului aici, în Literomania nr. 55

Sumar Literomania nr. 55




Raul Popescu, Cuvânt şi viaţă în „Pupa russa” de Gheorghe Crăciun (click)

Péter Demény, Neagu Djuvara. Memoriile unui aventurier (click)

Lewis Carroll, Sylvie și Bruno (fragment) (click)

Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii (click)

Monica Șerban, Bătrâna din înfricoșătorul castel umblător al vrăjitorului Howl (click)

*** Flash fiction stories - februarie 2018 (click)

Radu Țuculescu, Dragoste şi pasiune (click)

Valeriu Gherghel, În cîte feluri poți să-ți clasifici biblioteca din cap (click)

marți, 10 aprilie 2018

Cina cea de taină



În acest număr al Literomaniei nu o să vă propun la „Cartea săptămânii” un volum de literatură, ci, într-un mod oarecum atipic, unul de studii religioase. Autorul este Brant Pitre, iar volumul, publicat la Editura Humanitas, în traducerea Monicăi Broşteanu, se numeşte „Misterul cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei” (între timp, Humanitas a mai publicat de acelaşi Brant Pitre „Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus”).
Cărţile lui Brant Pitre, un teolog tânăr, născut în 1975, au un avantaj pe care nu-l au alte volume de specialitate: sunt accesibile unui public larg atât ca stil, cât şi ca informaţie. Ideea de la care porneşte demonstraţia lui Pitre este una simplă şi, zic eu, destul de comună (dar poate tocmai din această cauză o ignorăm foarte mulţi dintre noi). Astfel, uităm deseori că religia creştină, cu toate cutumele ei, este profund îndatorată tradiţiei iudaice. În „Misterul cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei”, autorul demonstrează, printr-o riguroasă contextualizare istorică, că tot ce s-a întâmplat la ultima cină a lui Isus cu ucenicii săi nu poate fi pe deplin înţeles dacă nu se face apel la tradiţia iudaică: „După cum vom vedea, promite Brant Pitre în textul introductiv, tocmai rădăcinile iudaice ale cuvintelor lui Isus ne vor da posibilitatea să descoperim secretul identităţii lui şi ce-a vrut să spună când le-a zis ucenicilor: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu»”.
În fond, cum ar trebui înţeles următorul pasaj din „Evaghelia lui Matei”: „Pe cînd mîncau, Isus, luând pâinea, a binecuvîntat-o, a frânt-o şi dând-o ucenicilor, a spus: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu». Şi, luând potirul şi aducând mulţumire, le-a dat lor spunând: «Beţi din acesta toţi: acesta este sângele meu al Legământului, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»” (Matei 26, 26-28)? Cuvintele lui Isus, prin care a instituit ceea ce noi numim astăzi Euharistie („aducerea de mulţumire”), ar trebui interpretate simbolic sau luate ad literam, în sensul că vinul şi pâinea se transformă realmente în trupul şi sângele lui Cristos?

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 54

Sumar Literomania nr. 54



Raul Popescu, Cina ce de taină (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Agustina, fiica Cernobîlului – sau Nordul în lomografii (click)

Adina Dinițoiu, „Impostorul” după Belinda Cannone (click)

Dominique Ilea, „Obiectele vii se hrănesc cu ordine” (click)

Jan Cornelius, Proze cu Baltazar (II) (click)

Valeriu Gherghel, Elias Canetti. Sau cum să te amăgești de unul singur (click)

Radu Țuculescu, Cartierul şi cîinii (II) (click)

Péter Demény, Pod volant (click)

„Cuvântul este pur și slut”




„scrisul este deşert cu sânge în loc de nisip”
Angela Marinescu, „Parcul”
„Experienţa poetică înseamnă un act cu finalitate poetică”, afirma Angela Marinescu (pe numele ei adevărat Basaraba-Angela Marcovici) în eseul „Despre experienţa poetică”, apărut în revista  „Vatra”, în 1987, şi republicat în volumul de eseuri „Satul prin care mă plimbam rasă în cap”.(Re)citind poezia Angelei Marinescu, nu poţi evita sentimentul că, în cazul ei, poezia este trăire – la limita lucidităţii, la limita nebuniei – în cuvânt. Mai exact, experienţa poetică este acea experiență care îşi găseşte împlinirea, forma în cuvânt (restul sunt doar experienţe mediocre, efemere). Trăirea (sau experienţa) autentică, ea singură, e demnă de a-şi găsi forma, de a se fixa în cuvânt. Şi doar ea implică la final sentimentul prăbuşirii: „Dar tocmai prăbuşirea este garanţia autenticităţii experienţei. Mă refer la un fel de prăbuşire abstractă, în sensul că te-ai eliberat, te-ai simţit cunoscător, ai «văzut», ai ars, s-a sfărâmat ceva pe dinăuntru, s-a prăbuşit”. Angela Marinescu, poetă arădeancă, fiică a unui medic şi a unei gimnaste de performanţă, absolventă a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti (1972), după ce, în prealabil, a făcut patru ani de medicină la Cluj, a rămas fidelă crezului ei poetic de-a lungul numeroaselor sale volume de poezie: „Sânge albastru” (1969), „Ceară” (1970), „Poezii” (1974), „Poeme albe” (1977), „Structura nopţii” (1979), „Blindajul final” (1981), „Var” (1989), „Parcul” (1991), „Cocoşul s-a ascuns în tăietură” (1996), „Fugi postmoderne” (2000), „Îmi mănânc versurile” (2003), „Poeme de sus în jos” (2003). La Angela Marinescu nu se poate vorbi de o aşa-zisă evoluţie poetică, în sensul în care nu există schimbări evidente în tehnică, în vocabular etc. Totuși, există, în poezia Angelei Marinescu, dese schimbări la faţă, în care eul se analizează, obsesiv, în diferite ipostaze şi situaţii. Avem, prin urmare, o poezie biografică în care experienţa este sublimată până la esenţe.

Volumul de debut, „Sânge albastru” (1969), stă sub semnul invocaţiei către zeiţe, muze: „Zeiţe, voi singurii mei zei,/ Dezlegaţi-mă de jurământul pe care l-am făcut./ Fragedă-i carnea şi-i plină de păcat,/ Cuvântul este pur şi slut” („Cântec latin”), o invocaţie de dezlegare care, de fapt, o leagă pe poetă de tentaţia cuvântului, fascinată, hipnotizată fiind de natura ambiguă a acestuia (cuvântul este „pur” şi „slut” în acelaşi timp). Sub influenţa cuvintelor, carnalul/carnea se dematerializează („De-atunci, orice cuvânt îmi stinge lungi fâşii de carne/ Şi pier din faţa mea până devin impersonală”, „Elegie”), se produce cufundarea într-un alt univers, obscur şi înspăimântător, o descindere în întuneric („Nici nu mai ştiu când mă cobor în întuneric”, „Elegie”). Trupul, în nemişcarea, în oprirea sa, este considerat ca inexistent, un trup străin de el însuşi, o carne ce se uită pe sine (cel care îşi uită carnea devine zeu): „Inexistentă sunt ca un copac/ Neliniştit de sevă şi soare./ O, cap al meu, decapitat,/ Ca un idol adânc care moare”, „Sfântă sunt ca un ou”). Există o destrămare, o eterizare continuă, dar legătura cu teluricul nu este anulată în totalitate, de aici şi dramatismul versurilor Angelei Marinescu: „Sunt lipită de pământul acesta/ Şi trebuie să-i simt duhoarea mereu./ Oare sunt blestemată/ Eu?” („Pământ, pământ…”). Corporalitatea ar aparţine, în viziunea poetei, unui anumit tip de corupţie, de degradare a fiinţei. Cu toate că starea lirică se schimbă în unele poeme din, de exemplu, „Blindajul final” (1981), unele versuri exprimând o frustă dorinţă de a trăi („cred în bucurie. Nimic nu mă poate opri./ nici flacăra răului. nici moartea”, „Acest câmp de fier”), inevitabil se produce, în cele din urmă, acea recluziune din „lumea slabă” în „infernul propriilor cuvinte”, recluziune stând sub semnul neantului, ceea ce aminteşte de poezia unui Ion Stratan.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 53 

Sumar Literomania nr. 53




Adina Dinițoiu, Ideile schimbă lumea! (click)


Raul Popescu, „Cuvântul este pur și slut” (click)


Serenela Ghițeanu, À la grande boutique (click)


Jan Cornelius, Proze cu Baltazar (I) (click)


Ioana David, Despre oameni și păsări (click)


Radu Țuculescu, Vai, ce bine va fi! (click)


Péter Demény, Paralele (click)


Bozz, Barocul meu (click)