duminică, 13 august 2017



Brian Greene nu este doar un strălucit fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.), distribuite în cele mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură, povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate, mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Greene – aici mă voi referi pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor), Brian Greene descrie, în Universul elegant..., modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat.


Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 32

Sumar Literomania nr. 32



Adina Dinițoiu, Un paradis regăsit, în vâltoarea istoriei (click)
Virgil Mazilescu, cântecul lui guillaume (click)
Raul Popescu, Universul elegant (click)
Ioana Bâldea Constantinescu, Tocino de cielo (click)
Bozz, Drăcușorul lui Maxwell și entropia (click)
Veronica D. Niculescu, Nici nu mai era (click)
Valeriu Gherghel, Poet mare poți fi și la 16 ani (chiar mai devreme), dar prozator mare (sau eseist) nu devii decît după 90 (click)
Péter Demény, Ce vrem oare de la nemurire? (click)


Literatura între sacru și profan



Într-un Avis au lecteur, autorul volumului Porunca lui rabbi Akiba (Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice) (Polirom, 2005), Valeriu Gherghel, propune un mod de lecturare în cheie dublă a eseurilor din volumul tocmai pomenit: „ca o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie și Evul Mediu… și, nu mai puțin, ca o istorie personală, ca o eco-grafie, la fel de succintă a cititorului postmodern care sunt, situat la sfârșitul lecturii…” .


Eseurile sunt grupate în patru capitole: Tolle, lege: ia și citeșteLectio divina: lectura sacrăMirabila,Quis est homo hic: cine este aceste om?. Încă din primul capitol este demontat mecanismul eseului, mecanism bazat pe convenția unei depline autenticități, eseul, în acest caz, dorindu-se „un desen mai mult sau mai puțin veridic al eului”. Pentru că „scriitorul nu este o făptură străvezie, ca țipla, meduza sau heruvimii”, ar fi inutil să ne mințim că eul este ceva transparent. Și chiar acceptând această transparență, trebuie luată în considerare constituția multiplă a eului. În plus, orice privire asupra eului presupune un eu reflexiv, un eu secund care nu este decât o producție a eului prim.Valeriu Gherghel recunoaște că „Nu mi-am propus să uluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevăruri sfruntate, în numele faptului că mi-am conceput propozițiile la persoana întâi… Mai mult, nu cred o iotă măcar din cele  pe care le declar ritos într-o privință sau alta… Fiind o compunere la persoana întâi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veșminte și prejudecăți, o promisiune a nudității fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia”. În concluzie, cititorului îi sunt propuse niște contra-eseuri.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 31



Sumar Literomania nr. 31



Raul Popescu, Literatura între sacru și profan (click)
Proze finaliste - Concurs Flash Fiction, iulie 2017 (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Dorinţa de a avea o viaţă împlinită, dorinţa de a scrie: Katherine Mansfield (click)
Jan Cornelius, Jocurile și visele prizonierului (III) (click)
Honoré de Balzac, Crinul din vale (fragment) (partea a II-a) (click)
Marius Constantinescu, În aerul rarefiat al vacanței (click)
Despina Jderu, Dimensiunea unei zile (click)
Péter Demény, Un om așa cum e (click)


Corpul concupiscenței



Analiza mecanismelor puterii constituie, fără tăgadă, esența scrierilor lui Michel Foucault, lucru demonstrat cu asupra de măsură și de cursurile sale despre anormal(i) ținute la Collège de France între 1974-1975. În cursul datat 19 februarie 1975, avem, de exemplu, o expunere detaliată a modului în care Biserica, prin confesori, a acaparat treptat corpul individului, corp căruia i s-au atribuit felurite dorințe/voluptăți tocmai pentru a fi mai ușor de monopolizat prin actul confesiunii.

În acest act de apropriere a corpului prin confesiune, se pleacă, ni se spune, de la păcatul desfrânării, dar este vizat un tip special de desfrânare, și anume desfrânarea cu sine însuși: „Ceea ce se modifică fundamental în practica mărturisirii păcatului în materie de desfrâu, începând din secolul al XVI-lea, este că, până la urmă, nu aspectul relațional al sexualității va deveni elementul prim, important, fundamental al confesiunii penitente. Deci nu aspectul relațional, ci însuși trupul penitentului (s.m.), gesturile sale, simțurile, plăcerile, gândurile, dorințele, intensitatea și natura a ceea ce trăiește, toate acestea se vor afla de acum în centrul interogatoriului...

Noul examen va consta într-o analiză meticuloasă a corpului, un fel de anatomie a voluptății. Trupul, cu diferitele sale componente, corpul cu diferitele sale senzații, și nu normele împreunării legitime (sau, în orice caz, în mai mică măsură), vor constitui principala articulație a păcatului desfrâului”.



Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 30  


Sumar Literomania nr. 30



Sumar Literomania nr. 30

Concurs Flash Fiction - iulie 2017 (click)
Raul Popescu, Corpul concupiscenței (click)
Andrei Dósa, Ridicol și frumos (click)
Raul Popescu, Femei și cărți (seducție și abandon) (click)
Honoré de Balzac, Crinul din vale (fragment) (click)
Bozz, Antieroul lui Jospeh Conrad (click)
Valeriu Gherghel, Cititori de pretutindeni, nu vă reprimați plăcerile... (click)
Péter Demény, Rechinul din baltă (click)


luni, 24 iulie 2017

„Al nostru Ulise, Radu Niciporuc…“


Săptămîna trecută a plecat dintre noi un om şi un scriitor deosebit: Radu Niciporuc. Inginer de nave, a navigat pe mai toate mările şi oceanele lumii, a văzut locuri extraordinare, la care mulţi dintre noi doar visăm, a cunoscut oameni de diverse naţionalităţi şi religii, cu obiceiuri şi feluri de a fi dintre cele mai diferite. O parte din materialul adunat, în timp, pe diverse carneţele şi foi a prins contur, mai tîrziu, în povestirile din volumul Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016). A debutat în proză tîrziu, la 66 de ani, dar savoarea povestaşului, exotismul, fineţea stilistică, amintind de cea a lui Alexandru Vlad sau, mergînd mai înapoi în timp, de cea a lui Joseph Conrad, un alt scriitor-marinar, l-au impus pe Radu Niciporuc în lumea literară românească. În aprilie 2017, a fost răsplătit cu Premiul pentru debut al revistei Observator cultural pentru volumul din 2016, Pascal desenează corăbii. Acolo, la Gala Premiilor Observator cultural, l-am văzut ultima dată pe Radu Niciporuc. Semnele bolii erau evidente. Speram, însă, că va rezista, că va înfrînge boala. Radu a fost, totuşi, un marinar, un om trecut prin capriciile mărilor şi oceanelor lumii. Nu putea ceda, credeam eu, mai ales că lucra la primul său roman.
A fost un colaborator constant, încă de la primul număr, al revistei online Literomania, revistă coordonată de mine şi de Adina Diniţoiu, unde scria săptămînal la rubrica sa Jurnal la babord. Timp de mai bine de şase luni ne-a trimis, conştiincios, texte în care cel pe care îl numisem cu drag „al nostru Ulise“ îşi povestea aventurile marinăreşti şi literare. Aşa am aflat cum a descoperit cartea de convorbiri ale lui Julio Cortázar cu Omar Prego Gadea – La fascinación de las palabras –, pe care a tradus-o pentru Editura Fabulator, editură înfiinţată de el împreună cu Alexandru Vlad, aşa am aflat cum a obţinut drepturile pentru acest volum, aşa am aflat că există o delicatesă culinară ce are în compoziţie bucăţele din cuib de rîndunică albă etc. A fost una dintre cele mai interesante rubrici ale Literomaniei. Reflexul de a aştepta textele pentru Jurnal la babord nu a dispărut încă, iar senzaţia că nu a fost spus totul, că nu a fost povestit totul a devenit, pentru mine, pe cît de certă, pe atît de apăsătoare.

Continuarea textului aici, în Observator cultural, nr. 881

duminică, 23 iulie 2017

„Angelus” sau despre buclucurile produse de apariția a trei îngeri



Într-o zi oarecare, într-o Metropolă oarecare, trei îngeri pică, la propriu, din cer. Prezența lor nu trece, desigur, neobservată de populație și de autoritățile locale, căci îngerii noștri nu sunt deloc discreți. Fac tot felul de minuni – vindecări, învieri –, ceea ce stârnește o adevărată isterie în jurul lor. Iată pe scurt subiectul romanului Angelus de Ruxandra Cesereanu, apărut în 2010 la Editura Humanitas. În 2015, la Lavender Ink, a fost publicată ediția în engleză, în traducerea lui Alistair Ian Blyth.

Romanul Ruxandrei Cesereanu trimite, în mod evident, cred eu, la cel puțin două romane cunoscute: Frații Karamazov de Dostoievski și Maestrul și Margarita de Bulgakov. În primul caz, am în vedere povestea Marelui Inchizitor, spusă de Ivan Karamazov, în care revenirea neașteptată a lui Iisus pe Pământ îi pune în dificultate pe inchizitorii Spaniei secolului al XVI-lea. La fel, îngerii picați în Metropolă pun în dificultate autoritățile, care nu știu ce să facă cu ei. În cel de al doilea caz, avem trupa de drăcușori bulgakovieni (Woland, Behemot, Koroviev, Azazello), care, prin isprăvile ei, agită întreaga Moscovă. În romanul Ruxandrei, trioul angelic tulbură, la rându-i, liniștea Metropolei, dar nu prin năzbâtii diavolești. De observat că îngerii își cam fac de cap și prin texte ceva mai recente, și aici mă refer la romane ca, de pildă, Dulce companie al Laurei Restrop.

Cei trei îngeri ai Ruxandrei Cesereanu, desprinși din Icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov și azvârliți în Metropolă, capitala unei Patrii, par, la o primă vedere, niște tineri destul de moderni. Pe lângă o tunică albastră, obiect vestimentar furat din iconografia rublioviană, ei poartă blugi. Sunt tăcuți și împrăștie „o mireasmă de tămâie roșcată cu gust de zahăr carmelizat”. Uneori reușesc să vindece, dar numai anumite boli sau deficiențe, și nu în totalitate. Pot învia morți, dar nu pot păcăli moartea.



Citește continuarea textului aici, pe Literomania nr. 29


Sumar Literomania nr. 29



Raul Popescu, „Angelus” sau despre buclucurile produse de apariția a trei îngeri (click)
Adina Dinițoiu, In memoriam Radu Niciporuc (click)
Antonio Della Rocca, Meduze și manageri (click)
Marian Ilea, Republica Iza (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Polemişti şi pamfletari (click)
George Banu, Semnături urbane, graffiti-uri culturale (click)
Péter Demény, Bolovanii din Ardeal (click)
Valeriu Gherghel, Numai cei aleși pot vorbi despre brânză (click)
Despina Jderu, Imagini și expoziții (click)

Radu Niciporuc văzut de el însuşi




În seara zilei de 12 iulie, prozatorul şi traducătorul Radu Niciporuc - de profesie inginer pe nave maritime - s-a stins din viaţă, după o luptă necruţătoare cu boala. Discipol al prozatorului Alexandru Vlad, şi el ardelean, şi el dispărut prematur dintre noi în 2015, Radu Niciporuc începuse, la rândul său, după patruzeci de ani petrecuţi pe mări şi oceane, o strălucită carieră de scriitor, odată cu publicarea volumului de povestiri marinăreşti Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016), recompensat cu Premiul pentru debut al revistei "Observator cultural" în primăvara acestui an. Pentru noi, el rămâne un etern şi nepreţuit prieten, scriitor şi colaborator al revistei noastre încă de la primul număr, cu rubrica sa "Jurnal la babord". Să se odihnească în pace! 

Vă prezentăm mai jos - în semn de omagiu - un text care-i aparţine şi în care Radu Niciporuc vorbeşte despre el însuşi, despre formaţia sa profesională, despre pasiunea pentru literatură. E un text pe care ni l-a trimis atunci când l-am rugat să ne facă o scurtă prezentare a sa pentru Literomania. A ieşit o (auto)evocare literară plină de nostalgie, de pasiune şi de ascunsă tristeţe (fiindcă scriitorul se lupta deja cu o boală greu de învins).  (Literomania)
                                                                                                                       

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj, în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni, în care și-a învățat bunicul patern să-l citească pe Tolstoi în românește și pe bunica paternă să scrie și să socotească purceii cumpărați, în preajma Crăciunului, la Târgul de vite.  Părinții, amândoi juriști, au avut ambiții mari pentru fiul lor și l-au înscris la cele mai bune școli din oraș, acolo unde învățau copiii de profesori universitari și de medici clujeni renumiți. Visul lor era ca Radu să devină un mare inginer. Doar că pasiunile secrete ale acestuia au rămas un mister pentru ei. Ca să-l înțeleagă, tatăl său s-a apucat să-i citească toată biblioteca, într-o vară, luând la rând toate cărțile. Când a terminat, a fost la fel de nedumerit ca și la început.


Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 28