marți, 5 aprilie 2022

Anacronism și modernitate în războiul din Ucraina





 de Adina Dinițoiu


Războiul declanșat de Rusia lui Putin împotriva Ucrainei reprezintă, cred, cea mai violentă ipostază a schimbării de paradigmă – tehnologică și civilizațională – pe care o trăiește omenirea. A turnantei pe care o trăim cu toții – mai tineri și mai bătrâni – încă de la începutul secolului XXI, odată cu fenomenul globalizării – care a atins cotele cele mai înalte în momentul trecerii la mediile online și la comunicarea de tip social-media. Pandemia Covid 19 – precedată de terorismul islamic –, ambele consecințe ale acestei globalizări (evident, vorbind din perspectiva consecințelor negative, fiindcă au existat și părți bune ale globalizării), a constrâns omenirea nu numai la izolare (și destructurare socială), ci și la refugiul în virtual și online. Lumea s-a mutat cu totul în online – iar acum, iată, suntem obligați să asistăm oripilați, în timp real, în și prin mediile online, la un război adevărat, dus cu metode anacronice, de secol XX (cum s-a tot spus): bombardamente, înfruntări de trupe, refugiați etc. Nu e prima dată când asistăm în timp real la asemenea evenimente îngrozitoare (a fost 11 Septembrie, deși atunci urmăream la televizor avioanele teroriste care atacau Turnurile gemene; a fost apoi atacul terorist islamist de la revista satirică „Charlie Hebdo”, din 2015, unde asistam deja online la oroare). Iar acum oroarea a atins apogeul, la scara unei întregi țări, odată cu impulsul imperialist atât de anacronic al unui dictator depășit de vremuri. Terorism (islamic), pandemie, război imperialist (pe modelul fostei U.R.S.S.) – iată cu ce costuri uriașe trece umanitatea într-o nouă fază a existenței sale (deja e greu de spus a „evoluției” sale) – asta dacă nu luăm în considerare schimbările climatice, sau, firește, dacă nu hrănim noi scenarii apocaliptice.

Anacronism versus schimbare de paradigmă. Până și dictatorii cei mai temuți – cum este Vladimir Putin, nostalgicul după imperiul U.R.S.S. într-o nouă lume globală tehnologică – pot suferi de anacronism. Însă în acest caz consecințele sunt mult mai tragice, și ele se numără în viețile omenești pierdute, sacrificate fără sens și fără rost, în numărul uriaș de refugiați ale căror vieți sunt complet schimbate, deturnate, deviate. Viața individuală – cum spun adesea – nu are nicio valoare pentru cei care fac politica și istoria la scară macro; dar fără valoarea vieții individuale – recuperată cu strălucire de arte și literatură – omul nu s-ar mai putea defini ca specie cu conștiință de sine și creativitate.

Citiți continuarea aici, în Literomania nr. 242


miercuri, 24 noiembrie 2021

Poeme de José Sánchez Hernández






Traducere de Rodica Grigore


José Sánchez Hernández este poet, prozator, eseist și jurnalist cubanez (născut la Cumanayagua, Cuba, în 1956). Membru al Uniunii Scriitorilor și Artiștilor din Cuba (UNEAC). Profesor asociat la Facultatea de Științe Umaniste a Universității din Cienfuegos. Co-președinte al Uniunii Hispano-Americane a Scriitorilor. Director fondator al revistei culturale „Calle B”. I-au apărut numeroase volume de poezie și proză, unele dintre acestea fiind publicate în Cuba, iar altele în diferite țări latino-americane, printre care amintim: „Los dados del viento” („Piedestalele vântului”, 1991), „Sueños del tiempo” („Visele timpului”, 1996), „El comedor de relojes” („Mâncătorul de ceasuri”, 2000), „Paradoja del hombre en su ciudad” („Paradoxul omului în orașul său”, 2004), „Caballos sobre el césped” („Cai pe iarbă”, 2004), „Piratas en el alma” („Pirații din suflet”, 2010). A fost distins cu diferite premii literare naționale și internaționale. Selecții din creația sa au fost traduse în mai multe limbi și au apărut în publicații culturale din Europa, Asia, America de Nord și de Sud.

Elegia celor două țărmuri

Sunt clipe în care jungla întreagă freamătă,
nu ai cum să învingi culmile amiezii
și nu te poți înfrânge nici pe tine.
Aici, aproape, fără anunțuri zgomotoase de presă,
fără locurile unde identitatea ți-e exprimată în simple numere
și prinsă între limite străine, ca o pierdere de timp și de spațiu.
Al tău e imensul haos al spiritului,
care ignoră toate serviciile publice obligatorii
prin forța și dizgrația oricărei forțe străine de tine
și care uită ce reprezintă.
Și astfel trebuie să-ți câștigi pâinea și sarea
pentru fiecare zi de luni care vine și pentru fiecare nouă lună
împovărată cu durere.
Nu te ajută la nimic să încerci să găsești răspunsuri pentru ziua de ieri
sau să cauți recunoștința pentru realizări trecute;
știi deja că hazardul nu e o armă pe care să te poți baza,
însă la înălțimile acestea îndepărtate și în labirintul lor
orice pas făcut cu patimă își găsește răsplata pe parcurs.

Nenumărate clipe însemnate de o vară
ce navighează bănuitoare înspre toamnă.
Atingerea morții e o îmbrățișare a nimicului.
Întotdeauna în acel sărut lipsit de candoare pe care ea ți-l dă
rămâne umbra luminii,
dangătul susurului ploii ce cade în amintire,
puținul aer proaspăt pe care-l aruncă torentul
purtând în ochi zvon de glas spart, cântând înspre apus,
ascunzând în trilul păsărilor murmurul pământului.

Sunt clipe atât de înnegurate și de lipsite de soare,
încât te întorci și nu vezi nici o urmă în spatele porții.
Ca și cum în acest loc nu va ajunge niciodată sărutul mamei
iar cerul sufletului ți-ar fi lipsit de rădăcini
și-ar sfârși prin a-și face din durere singurul aliat,
un alt drum pentru credință și alinare.
Cel care o aduce nu e uliul înserării
ce se îndreaptă spre vorbe pe care nu ți le amintești,
sunt doar harpele spaimei, adevărul celuilalt țărm.

Continuarea în Literomania nr. 225

marți, 23 noiembrie 2021

Siberia lui Algis

 



Articol de Raul Popescu


„adânc întunericul
din mine
iar eu vânător de licurici”
Biwao Kawahara

 

În iunie 1940, Lituania era ocupată de Uniunea Sovietică. Lituanienii, care își declaraseră independența în 1918, nu erau, așadar, prea dornici să fie asimilați mamutului sovietic, ceea ce a dus la deportări în masă. Numai între 14 și 17 iunie 1941 au fost deportate în Siberia peste 17 000 de persoane. Nu peste mult timp, tot în 1941, micul stat este ocupat de Germania nazistă, moment în care încep pogromurile, fiind uciși aproximativ 190 000 de evrei, crime în care au fost implicate și batalioanele de poliție lituaniene. Cu toate acestea, sute de lituanieni își riscă viețile încercând să salveze evrei de la moarte. Anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial nu au cruțat pe nimeni și nimic.

Să ne întoarcem, însă, în vara lui 1941, când au loc deportările în Siberia – moment-cheie, de altfel, și în povestea romanului grafic din 2017 „Haiku siberian” de Jurga Vilé, roman ilustrat de Lina Itagaki și publicat la noi în 2021 de Editura Frontiera, în traducerea semnată de Alina Nucă.

Povestea este redată din perspectiva unui copil, a lui Algis, un băiat de 13 ani. În dimineața de 14 iunie 1941, Algis împreună cu părinții și sora sa sunt ridicați de la ferma lor dintr-un sat lituanian, în urma denunțului unui vecin, pentru a fi deportați. Pe drum, se alătură convoiului și mătușa lui Algis, Petronela, o figură excentrică, pasionată de cărți și în mod special de Japonia și de haiku-uri („pesemne a trăit acolo într-o altă viață”, ne spune Algis). În gara din Nujoji Vilnia, familiile sunt despărțite – femeile și copiii, de o parte, iar de cealaltă, bărbații. Algis, prin urmare, trebuie să se despartă de tatăl său, despre care nu a mai auzit apoi nimic ani de zile. Tot în gară, Algis asistă la moartea gâscanului său Martin, pe care îl luase cu el de la fermă. Spiritul gâscanului Martin va deveni, însă, un permanent protector pentru Algis, de-a lungul calvarului siberian. Un fel de înger protector, dacă vreți.

Drumul spre Siberia este un adevărat iad. Oamenii sunt îngrămădiți în vagoane pentru vite, unde sunt chinuiți de întuneric și de lipsa de aer. În acest tren al exilului, facem cunoștință și cu personajele poveștii noastre, toate, veți vedea, foarte interesante: Algis, mama acestuia, Dalia – sora lui Algis, Petronela – mătușa excentrică, domnișoara Violeta – învățătoarea cea blândă și veselă, Julius – băiatul care citește mult și știe o grămadă de lucruri și, nu în cele din urmă, Veronica – fata de care e îndrăgostit Algis.

Citiți continuarea în Literomania nr. 225

marți, 16 noiembrie 2021

Interesul lui Mircea Nedelciu pentru story – singura în măsură să menţină legătura cu societatea

de Adina Dinițoiu

Câteva gânduri

Pandemia Covid 19 cu care ne confruntăm de mai bine de un an și jumătate aduce/reduce totul la un punct zero al prezentului: prezentul ca stagnare, ca lipsă de perspectivă. Cum ne imaginăm viitorul? Și mai ales ce imagine mai avem asupra trecutului nostru recent? Nu cred că mai avem acum răbdarea să vorbim de o reevaluare a trecutului. Dar îl avem în literatura contemporană pe Mircea Nedelciu – liderul (teoretic și nu numai) al generației ’80 – care ar fi împlinit, pe 12 noiembrie, neverosimila vârstă de 71 de ani. Privită astăzi, proza lui Nedelciu (proza scurtă și romanele, inclusiv romanul rămas neterminat, „Zodia scafandrului”) reprezintă o veritabilă literatură-document a unei epoci traumatice pentru memoria noastră colectivă (comunismul), un „muzeu” literar de neprețuit. Dincolo de faptul că reprezintă și astăzi o proză-etalon, de neegalat ca măiestrie artistică și control al discursului narativ (o proză de manual, aș spune, pentru toate cursurile de scriere creativă practicate în zilele noastre). Aparțin unei generații de mijloc, care mai are încă memoria comunismului – dar pentru cei mai tineri, literatura lui Nedelciu constituie una din acele piste literare și documentare care le poate aduce în fața ochilor o epocă, cu atmosfera ei cenușie și sufocantă, cu sensibilitatea, spaimele, constrângerile, speranțele și în genere cu toate mișcările ei sufletești, pe care numai literatura le poate înregistra, cu senzorii ei ultrasensibili.

Pentru mine Mircea Nedelciu înseamnă ani lungi, dedicați – cu empatie – analizei textelor sale, concretizate în teza de doctorat ce stă la baza acestei cărți. Mai înseamnă câteva dialoguri importante cu prietenul său bun, Gheorghe Crăciun (plus o săptămână de cercetare în micul său atelier de lucru, la casa părintească din Tohani). Și mai presus de toate înseamnă o imagine foarte puternică – Nedelciu în scaunul cu rotile, invitat la un curs de la Filologia bucureșteană ținut de Mircea Cărtărescu. Trebuie să fi fost în primul meu an de facultate și probabil ultimul său an de viață, fiindcă Nedelciu a plecat dintre noi în 1999, la doar 49 de ani, învins de o boală necruțătoare. Vă propun mai jos, în acest 12 noiembrie 2021, o secvență din cartea pe care i-am consacrat-o – în care scriitorul pledează pentru „story”, pentru structura narativă a prozei, văzută ca o modalitate de a reflecta și de a da seamă de „starea” societății la un moment dat, o modalitate de veritabilă angajare a literaturii în real și în social, atât de actuală pentru vremurile pandemice pe care le trăim! Lider al unei generații, Mircea Nedelciu rămâne, fără nicio îndoială, unul dintre marii scriitori ai literaturii noastre contemporane.

Citește continuarea în Literomania nr. 224

luni, 15 noiembrie 2021

Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun (10 martie 1977)




Pentru că pe 12 noiembrie 1950 s-a născut unul dintre marii prozatori ai generației ’ 80, Mircea Nedelciu, vă invităm să citiți, în acest număr al Literomaniei, o scrisoare a lui Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun, datată 10 martie 1977, scrisoare apărută în revista „Paralela 45” (nr. 1-2/ 1999), la rubrica „Sertare deschise. Generația ’ 80 în epistolar”.


10 martie 1977

Coane,

 

Mă vei ierta desigur dacă voi începe cu un fel de întrebare; (maşina mea necomportând semnul „două puncte”); eu ştiu foarte bine ce înseamnă că pentru mine un text are forță de pătrundere, dar habar n-am ce anume este forța de pătrundere când eu aş vrea ca el, textul, al meu să zicem, să aibă această forță pentru nişte alții. Şi atunci mă văd obligat să fac o disecție. deci: 1. pătrundere în ce şi cu ce scop? Pentru că trebuie să recunoşti că una e să vrei să pătrunzi, să zicem, mediul literar din România în anul 1977, alta să pătrunzi masele (chiar dacă ele nu-şi vor da seama că sunt pătrunse de textul respectiv), cu totul altceva să pătrunzi (citeşte influențezi) evoluția ulterioară a literaturii scrise în limba română și desigur altceva să-i pătrunzi pe „cei 21 de cititori a tăi – problema deci ar fi, pentru început, să alegi între aceste variante. (Continui să cred că formula „şocantă” nu are decât rostul de a opera o asemenea alegere, de a selecta deci printre categoriile de mai sus şi deci ea nu poate fi pusă într-o opoziție chiar aşa de tranşantă, forță de şoc/forță de pătrundere). Unii dintre cei mai sus citați vor accepta şocul şi atunci textul ar putea să-i pătrundă. Alții nu-l vor accepta și devine evident că pătrunderea nu mai stă în intențile noastre. Mai interesant mi se pare însă; 2. cu ce mijloace se realizează această pătrundere? Sugerezi, o imagine nouă, stranie, a lucrurilor, a vieții, scriitura neutră, detaşată de personaj, descoperirea unor alte zone şi forme ale realului; programul semnat de cinci nume etc. Sunt perfect de acord cu tine, dar să fie oare suficient? Ba, mai mult, sunt perfect de acord și cu nemultumirea ta dar hai s-o facem fertilă. Bănuiesc că știu ce anume te nemulțumeşte. Tu vrei o față nouă a lucrurilor (și aşa prea cunoscute – cum spui) dar când ceri asta vorbești numai din punctul de vedere al celor cinci simțuri ale ale. Sau încă nu te preocupă că și clasele sociale ar fi nişte lucruri care se cer cunoscute și nu atât clasele (care sunt nişte abstracții) cât poziția pe care fiecare crede că o ocupă în societate şi diferențele mari sau mici între această poziție și cea care de fapt îi este rezervată (de fapt în acest fel pot fi înțelese clasele și conştințele de clasă). Ei bine, (cum zicea prietenul Flora atunci cu bocancu’), direcțiile noastre de cercetare se despart aici pentru un foarte scurt moment. Vreau să spun că fiecare are nevoie de cealaltă într-un mod cel puțin acut astfel că o sinteză este cum nu se poate mai de dorit și cât mai urgent. În ce sens se despart,

VOI (scuză-mă că te percep iar alături de Iova – dar e numai ptr. a distinge mai bine aceste direcții de căutare); situându-vă în centrul unei acțiuni reale, porniți la o descriere strictă a realității folosindu-vă de un fel de cocktail de limbaj cu simțuri, cocktailul fiind cât mai apropiat de persoana întâi desigur este evident; exacerbarea simțurilor alături de funcționarea cvasiindependentă a limbajului, specularea conştientă a oricărui mic accident de limbaj pot duce la evitarea oricărui şablon și deci la un real nou, încă necunoscut, dar el riscă să rămână al unei singure persoane, îi mai trebuie ceva.

Citește continuarea articolului în Literomania nr. 224

Un veac cu Muromțevii

 La Editura Frontiera, editură specializată în cărțile pentru copii, au apărut două cărți, mai bine spus două romane grafice, în condiții grafice excepționale, care nu se adresează tocmai copiilor. Bine, nu numai copiilor – vârsta recomandată de editori, în cazul acestor două cărți, fiind +10. Este vorba despre „O sută de ani în casa noastră” de Aleksandra Litvina, cu ilustrații de Anna Desnițkaia, și de „Haiku siberian” de Jurga Vile, cu ilustrații de Lina Itagaki. Pentru acest număr al Literomaniei, am ales prima carte, „O sută de ani în casa noastră” de Aleksandra Litvina, apărută în Rusia în 2016, iar la noi în 2021, în traducerea semnată de Justina Bandol. Volumul a fost recompensat în 2017 cu Mărul de Aur (BIB, Biennial of Illustration in Bratislava) și a fost nominalizat în 2018 la Premiul German pentru Literatură de Tineret, iar în 2019 a ajuns pe lista scurtă pentru Prix Sourcier.




„O sută de ani în casa noastră” este o superbă combinație de text și imagine în care descoperim, pe de o parte, istoria unei familii, cea a Muromțevilor, și a unui apartament în care membrii acestei familii au locuit timp de aproape o sută de ani, iar pe de altă parte, (re)descoperim istoria Rusiei, cu bune și cu rele. În această explorare, cititorul este ajutat de consistentele informații istorice plasate atât la sfârșitul fiecărui capitol, care se rezumă la un singur an din istoria tumultuoasă a Rusiei, dar și de Glosarul și Cronologia istorică (1899-2000), aflate la finalul volumului. În plus, caracterul interactiv al cărții – cititorul este invitat să descopere în ilustrațiile fiecărui capitol obiecte de uz casnic folosite în casa Muromțevilor – te familiarizează și mai mult cu perioadele istorice surprinse de autoare.

Citește continuarea în Literomania nr. 223

miercuri, 28 aprilie 2021

#CitesteCuVoceTare (Adina Dinițoiu)




Editorii Literomania, Adina Dinițoiu și Raul Popescu, citesc dintr-o carte preferată, pentru a inaugura concursul aniversar Literomania 200 - unde puteți câștiga un exemplar din volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Paralela 45, 2019) -, dar și campania de promovare a lecturii „Citește cu voce tare!” (#CitesteCuVoceTare​).

📖🔊 Adina Dinițoiu citește din romanul „Insuportabila ușurătate a ființei” de Milan Kundera. 🎬 Nu ezita și trimite-ne pe adresa de mail (literomania2017@gmail.com; poți folosi cu încredere https://wetransfer.com/​​​) videoclipul în care citești și noi îl vom posta pe Literomania, la rubrica „Citește cu voce tare!”. Reguli de participare: 1. Cartea din care citiți să fie una de proză sau poezie; 2. Videoclipul să fie de aproximativ 3 minute; 3. Abonează-te/ dă like paginilor Literomania de: 👉 Facebook (https://www.facebook.com/com.literoma...) 👉 Instagram (https://www.instagram.com/literomania...) 👉 Youtube (https://www.youtube.com/channel/UCKYV...)

marți, 27 aprilie 2021

Sumar Literomania nr. 200


Adina Dinițoiu, Raul Popescu, „Literomania 200” (click)


Literomania, „Citește cu voce tare! Literomania 200” (click)


Literomania, #CitesteCuVoceTare (click)


Literomania, „Cartea lui Monelle” (fragment) de Marcel Schwob (click)


Ionuț Manea, „Scrisori de la Xi Huan” (click)


Dominique Ilea, „Îndărătul spinării lui Dumnezeu” de Loránd Gáspár (click)


Radu Țuculescu, „Vremea asinului” de Erwin Messmer (click)


Literomania, Flash fiction stories – aprilie 2021 (III) (click)


Andreea Micu, „Dar de ce eram supărat?” (click)


Bozz, „Corupția unui suflet”. Câte ceva despre „Portretul lui Dorian Gray” (click)


Marian Ilea, „Scrisorile lui Bedrilă” (click)


Peter Demeny, „Mâna unui mare scriitor” (click)


Literomania, „A te crede neînsemnat sau lipsit de onoruri ar însemna să crezi că valoarea ta stă doar în puterea altora” (click)


Literomania, Semnal editorial: „Cartea țuicii. Povestiri din Banat” de Matěj Hořava (click)


Literomania, Semnal editorial: „Cele șapte neveste ale lui Barbă-Albastră și alte povești minunate” de Anatole France (click)



luni, 2 noiembrie 2020

Semnal editorial: „Acei minunați ani” de Marian Ilea




A apărut, de curând, la Editura Tracus Arte, romanul „Acei minunați ani” de Marian Ilea. Cititorii Literomaniei s-au putut bucura de acest roman publicat de noi sub formă de foileton de-a lungul a mai multe numere, la rubrica „Mittelstadt”. Vi-l recomandăm din toată inima și în varianta sa tipărită, mai ales dacă sunteți niște cititori pretențioși, pentru care mirosul paginilor proaspăt ieșite de la tipar este cea mai mai mare bucurie. Ilustrațiile sunt semnate de Alexandru Ilea. Mai jos, vă propunem cele câteva rânduri pe care editorii Literomania, Adina Dinițoiu și Raul Popescu, le-au scris special pentru coperta a IV-a a romanului.

„Prozator nouăzecist de prim-plan, trecut pe la Cenaclul Universitas (condus de Mircea Martin), Marian Ilea publică acum primul său roman, Acei minunați ani (un proiect, de altfel, mai vechi, anterior volumelor sale de povestiri). Afirmat cu volumul de povestiri Desiștea (1990) și un foarte fecund autor de proză scurtă – multe dintre texte fiind publicate online pe Literomania, al cărei colaborator fidel este –, Marian Ilea se remarcă, în scrisul său, prin câteva note specifice (și inconfundabile): plasarea la graniță sau proza de frontieră (interculturală) – Mittelstadt este un topos recurent la el; proza de transcriere orală, care păstrează intactă savoarea dialectală și rurală. Cele două sunt prinse într-un indicibil și straniu stil poetic, aproape oniric (sau fantastic), care te hipnotizează și te antrenează în jocul lui de la primul la ultimul rând. Așa se întâmplă și cu splendida proză a copilăriei din Acei minunați ani, unde observația socială lasă locul nostalgiei autobiografice și evocatoare.”
Adina Dinițoiu



„Se poate spune că prin Acei minunați ani Marian Ilea debutează ca romancier, după mai bine de trei decenii, iată, de la debutul propriu-zis ca prozator. Autobiografic, ludic, cu inserții poetice, fragmentar, Acei minunați ani este, de fapt, un roman scris cu mult timp în urmă, poate chiar înaintea Desiștei, publicată în 1990, cititorul fiind copleșit de energia plină de vitalitate și imaginație pe a cărei fundație s-a construit mai apoi întreaga mitologie a lui Medio Monte, și care în rândurile din Acei minunați ani conturează în tușe de neuitat personaje ca Margasoiu, Luşu, Strâmbătură şi Cătană, adolescenții în jurul cărora gravitează întâmplările din roman.”
Raul Popescu


Vă invităm să urmăriți o prezentare video a romanului „Acei minunați ani” și un portret de scriitor, în care Marian Ilea reconstruiește, prin evocări, contextul care a stat la baza romanului apărut la Tracus Arte în 2020. Vizionare plăcută!



sâmbătă, 31 octombrie 2020

„Middlesex”, între hybris și știință




Încă de la apariție, în 2002, deși a primit Premiul Pulitzer pentru ficțiune (2003), romanul „Middlesex” al lui Jeffrey Eugenides a entuziasmat și a dezamăgit în egală măsură, ceea ce nu miră, romanul fiind un hibrid care nu a luat neapărat prin surprindere, dar a intrigat prin stranietatea sa, o stranietate care, trebuie spus, creează multe așteptări și promisiuni – de unde și „călcâiul lui Ahile”, ca să-l numesc așa, al cărții.

Dens și ofertant, „Middlesex” atacă o multitudine de teme, de la incest, rasism, etnicitate, până la sexualitatea incertă, fluctuantă, semn al unei identității difuze. Autorul a plusat, iată, foarte mult și a câștigat, cred eu, foarte mult. Totuși, „Middlesex” este în primul rând un roman al identității, al căutării acesteia atât sub forma ei etnică, cât și genetică și sexuală. De aici, de altfel, și nota de bildungsroman a cărții.

În romanul lui Eugenides, nu există stagnare, poveștile se intersectează încontinuu, iar trecutul și prezentul par a se topi într-o buclă infinită. Poveștile personajelor, biografii în mișcare, inegale ca intensitate și întindere, se derulează amețitor, ca și cum am vedea un film controlat de pe o telecomandă năzdrăvană cu doar două butoane, backward și forward.

„M-am născut de două ori: prima oară ca fetiță, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, și apoi din nou, în adolescență, de data asta ca băiat, într-un salon de urgențe de lângă Petoskey, Michigan, în august 1974. Cititorii specializați se prea poate să mă fi întâlnit în lucrarea doctorului Peter Luce «Identitatea sexuală la pseudohermafrodiții cu 5-alfa-reductază», publicată în «Jurnalul de Endocrinologie Pediatrică» din 1975. Sau poate mi-ați văzut poza în capitolul șaisprezece din «Genetică și ereditate», din păcate acum depășită. Eu sunt cel care stă dezbrăcat lângă antropometrul de pe perete, cu o casetă neagră peste ochi.”

Așa începe romanul lui Jeffrey Eugenides, roman scris sub forma unei confesiuni a unui bărbat în vârstă de patruzeci și unu de ani, numit Cal, și care în copilărie a fost fată și s-a numit Calliope Stephanides. Un caz interesant, cum reiese și din rândurile de mai sus, pentru știință, dar, în același timp, și o adevărată dramă care stă sub semnul unui destin implacabil, așa cum se întâmpla numai în dramele grecilor antici.

Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 178