sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Romanul epistolar al iubirii imposibile dintre „Emin” și „dulcea sa Doamnă”




Publicarea, în anul 2000, a unei serii de scrisori inedite, parte din corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, a fost, fără îndoială, un eveniment, cu semnalări pe măsură în presa vremii. Corespondența cu pricina, care face parte din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, a apărut la Editura Polirom, într-un volum numit „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias.

Despre Mihai Eminescu, dar și despre Veronica Micle, cei doi protagoniști ai poveștii de iubire, atât de bine surprinse în epistolarul apărut în 2000, s-au spus și s-au scris foarte multe. Veronica Micle a fost privită, în cel mai bun caz, cu o anume condescendență de istoricii literari, în măsura în care, deseori, ea a fost considerată femeia cochetă, ba chiar ușoară, care-l asalta cu amorul ei capricios pe Eminescu, bun doar să-i „decoreze” saloanele literare. Cât despre Eminescu, Ioan Petru Culianu, total ireverențios, îl considera, în articolul „Eminescu, profetul din deșert” (1989), „un mare poet, dar o minte bolnavă”; „Dacă există un Eminescu mare, el nu e mare în gândire, ci în poezie. Ba chiar există un Eminescu foarte mic, un om grosolan și impulsiv, pasional, libidinos…”.

Există un motiv întemeiat pentru care am citat tocmai dintr-un text de Ioan Petru Culianu. Aventura celor 93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica Micle și a celor 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu, publicate în 2000, începe cu… familia Culianu.


Citiți continuarea articolului aici, în Literomania nr. 99

Sumar Literomania nr. 99



Raul Popescu, Romanul epistolar al iubirii imposibile dintre „Emin” și „dulcea sa Doamnă” (click)

Adina Dinițoiu, Eminescu văzut de contemporani, şi nu numai (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Thriller cu măști (click)

Marco Grosse, Whale song (click)

Ohara Donovetsky, Trandafirul nostru de Ierihon (click)

Jan Cornelius, Domnul de lângă pod (click)

Azareen Van der Vliet Oloomi, Spuneți-mi Zebra (fragment) (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către președinte (XI) (click)

Péter Demény, În monarhie cresc flori frumoase (click)

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

O poveste despre oameni, animale și întuneric



Pe 28 decembrie 2018 Amos Oz a plecat dintre noi. S-a retras discret – ce a avut de spus a scris în cărţile lui. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Într-un asemenea moment, este foarte greu să alegi una dintre cărțile sale pentru a-l evoca așa cum se cuvine. Alegerea cea mai firească ar fi, probabil, cartea sa autobiografică din 2002, „Poveste despre dragoste și întuneric”. Totuși, pentru acest număr al Literomaniei nu am ales acest volum, ci un altul, unul atipic, cred eu, pentru romancierul Amos Oz. Este vorba despre „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” (din care puteți citi un fragment aici, pe Literomania), carte publicată în 2005 și tradusă la noi de Ioana Petridean, la Humanitas Fiction, în 2017.

Pentru prozatorul specializat în investigarea mecanismelor psihologice care definesc, în diverse etape, relațiile umane (dintre care cele de dragoste par a fi fost privilegiate), un volum ca „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” este o provocare. În primul rând, nu este o poveste pentru copii, deși poate fi spusă/citită și copiilor. Nu bizarul poveștii surprinde – în cele din urmă, bizarul este ingredientul de bază al unei povești reușite –, ci partea ei întunecată, aproape demonică în neliniștea pe care o creează. Probabil doar Frații Grimm sau Charles Perrault au avut curajul să surprindă în poveștile lor această parte întunecată a lumii. În al doilea rând, nu este o poveste cu un final clar, care să furnizeze cititorului leneș o rezolvare mulțumitoare, așa cum se întâmplă într-o poveste clasică.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 98



Sumar Literomania nr. 98




Raul Popescu, O poveste despre oameni, animale și întuneric (click)

Veronica D. Niculescu, Emil, Cățeloi cu ochi blânzi și Pitic (click)

***In memoriam Emil Brumaru (25 decembrie 1938-5 ianuarie 2019) (click)

Péter Demény, Încrederea în limbaj (click)

Marian Ilea, „Închide o
chii, deschide palmele, prinde” (II) – Maria Margareta Labiș, sora poetului Nicolae Labiș, despre fratele ei (click)

Serenela Ghițeanu, Anticamera (click)

Dumitrița Stoica, Erotice (III) (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către preşedinte (X) (click)





sâmbătă, 29 decembrie 2018

Liban –„împărăția pământului”




Publicat în 2010, în arabă, limba în care, de altfel, a și fost scris, romanul „Împărăția pământului” (titlul cu care a apărut în română, în 2018, la Pandora M, în traducerea Laurei Sitaru, o traducere, trebuie menționat, din arabă) i-a adus autoarei, Hoda Barakat, o nominalizare la International Man Booker Prize. Romanul a apărut în traducere franceză la Actes Sud.

„Împărăția pământului” este o densă cronică a unei familii maronite (Muzawwaq) dintr-un cătun din Munții Libanului. Ca în orice cronică de familie, istoria familiei Muzawwaq este parte dintr-o istorie mai mare, și anume din istoria comunității maronite din Liban, de la început de secol XX (din vremea mandatului francez) până în anii ’70, când a început violentul război civil, apărut pe fundalul tensiunilor dintre Falangele Libaneze și palestinienii expulzați din Iordania.

Pe jumătate cronică de familie, pe jumătate roman istoric, „Împărăția pământului” are ceva din realismul magic al cronicilor de familie marqueziene sau din cele imaginate de Ismail Kadare. Are ceva din superba muzicalitate a pieselor religioase siriace, dar și din magia poveștilor orientale. Nu întâmplător toți bărbații din familia Muzawwaq au darul de a fermeca prin cânt pe oricine îi ascultă. Este un dar special, un har care îi plasează dincolo de realitatea mundană, dincolo de „împărăția pământului” – o anticipare a celeilalte împărății, cea a Cerurilor:

„Vocea lui era blândă, ca vocea tatălui său și a tuturor bărbaților din neamul Muzawwaq. În zadar încercase preotul să-l convingă să cânte sinaxarul în biserică, nu voia să facă asta nici duminicile, nici de zilele sfinților, căci slujbele i se păreau prea lungi, iar el nu avea răbdare. În fața unui pahar de araq însă, pe înserat, Muzawwaq obișnuia să cânte cu vocea lui joasă, de plângeau femeile și lăcrimau bărbații, unii dintre aceștia ajungând chiar să-și blesteme sfinții în euforia care îi cuprindea… Dacă nu ar fi fost puternici și curajoși de felul lor, bărbații din neamul Muzawwaq s-ar fi rușinat de vocea lor și de cât de tare le plăcea să cânte. Dumnezeu i-a făcut puternici, iar ei au pus acest dar în slujba Lui, chiar dacă, de generații, nu s-au remarcat prin participarea la slujbe sau prin supunerea față de prelați.”


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 97

Sumar Literomania nr. 97





Adina Dinițoiu, Interviu cu scriitoarea de origine libaneză Hoda Barakat (click)

Raul Popescu, Liban - „împărăția pămîntului” (click)

*** Flash fiction stories - decembrie 2018 (click)

Marian Ilea, „Închide ochii, deschide palmele, prinde” – Maria Margareta Labiș, sora poetului Nicolae Labiș, despre fratele ei (I) (click)

Bozz, Oscar Wilde – un adept al „comercialismului”? (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către preşedinte (IX) (click)


Péter Demény, Podul rapsodic (click)

Irina Vasilescu, Vina în ecologie (click)



duminică, 16 decembrie 2018

Sumar Literomania nr. 96



Adina Dinițoiu, Romain Gary, în actualitate (click)

Robert Șerban, Tehnici de camuflaj (click)

Octavian Soviany, „Tâlharul” de Guillaume Apollinaire (click)

Dumitrița Stoica, Erotice (III) (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Viața dezgolită (click)

Bozz, Oscar Wilde: Londra-București via Gura Sărății (III) (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către președinte (VIII) (click)

Péter Demény, Blesteme care imploră (click)


duminică, 9 decembrie 2018

„Depresia de țară”





„și iată cum șoapta mea s-a făcut verset,
și iată cum depresia colectivă între oasele
craniene ale țării
a devenit depresia noastră personală…”



(Ruxandra Cesereanu, „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest”)



De curând, am publicat pe Literomania poemul „Litany for Dictatorships” de Stephen Vincent Benét, apărut în volumul din 1936, „The Burning City”, poem în care sunt descrise atrocitățile dictaturilor de la început de secol XX, anticipând, prin forța ororilor descrise, cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru mine, poemul lui Stephen Vincent Benét este unul dintre cele mai relevante exemple de poem-manifest, în sensul de surprindere și denunțare a unor realități politice și sociale stringente. Acum, în secolul al XXI-lea, ca și atunci, la început de secol XX, denunțarea nedreptăților sociale și politice de către scriitori este semnul (sau semnalul) că libertatea și democrația, valori fundamentale într-o societate normală, sunt în pericol. Că supraviețuirea lor într-o formă deplină este pusă sub semnul întrebării de deciziile abuzive ale unor puteri politice cu tendințe totalitare.



Oare mai miră pe cineva că și în România lui 2018 a apărut un astfel de poem-manifest? Este vorba despre „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest” de Ruxandra Cesereanu (Editura Paralela 45). Semnalul de alarmă a fost, prin urmare, tras. Cei adormiți au fost vestiți, ca să parafrazez chiar începutul poemului, început inspirat de un verset dintr-o „evanghelie imposibilă”. Splendid în strigătul său de disperare, terifiant prin mesajul său, emoționant prin imaginile sale, poemul Ruxandrei Cesereanu este o apariție inedită în peisajul literar românesc de astăzi. Inedită, dar nu singulară, căci, în 2017, tot la Editura Paralela 45, a apărut antologia „#Rezist! Poezia” (selecție de Cosmin Perța), în care protestele din ultimii ani sunt surprinse mai ales în ipostaza lor de „revolte organice”, de „reacții nedecantate, necizelate”, cum le numește Cosmin Perța pe coperta a patra a volumului.

„Scrisoare către un prieten și înapoi către țară…” este, trebuie spus de la bun început, un poem foarte dinamic. Poeta jonglează cu centrul de greutate al textului, mutându-l dinspre personal înspre colectiv și invers. „Depresia personală” devine (sau se contopește) cu „depresia de țară”, iar „depresia de țară” devine „depresie personală”. Poate doar la poeții optzeciști, într-o formă, ce-i drept, mai puțin evidentă, depresia colectivă era reprezentată prin depresia personală (o mască, în cazul lor, a celei dintâi). De altfel, s-ar putea spune că poemul este și un tribut discret adus poeților acestei generații. Versurile „în staza ei digitală țara e xeroxată/ ca un certificat dublu, de naștere și de moarte” mi-au amintit celebrele versuri ale lui Alexandru Mușina din „Budila-Express”: „…cei/ Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit/ Și-și plimbă în soarele amiezii/ Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform”. Sau, în varianta Ruxandrei Cesereanu, „viața merge înainte cu toate intestinele ei/ ieșite în afară”.




Continuarea textului aici, în Literomania nr. 95



Sumar Literomania nr. 95



Raul Popescu, „Depresia de țară” (click)

Octavian Soviany, „Zonă” de Guillaume Apollinaire (click)

Dumitrița Stoica, Erotice (I) (click)

Marian Ilea, Supremația unui „sistem” (click)

Andrei Mocuța, „Superman vs. Salinger” (click)

Radu Țuculescu, Scrisori către președinte (VII) (click)

Péter Demény, Cercurile mici ale interculturalității (click)


sâmbătă, 1 decembrie 2018

Sumar Literomania nr. 94



Octavian Soviany, Am fost un copil reuşit? (fragment) (click)

Veronica D. Niculescu, Drumurile (fragment) (click)

Paul Țanicui, Contre-jour (fragment) (click)

Marian Ilea, „ai, ai, ai… Rosza-néni” (click)

Dorica Boltașu Nicolae, „Moromeții” – sau cum mai putem reprezenta artistic satul românesc (click)

Radu Țuculescu, S
crisori către preşedinte (VI) (click)

Péter Demény, Unghiul potrivit (click)

Irina Vasilescu, De ce să lăsăm copiii în bucătărie (click)