miercuri, 23 iulie 2014

„Dallas Buyers Club”, un alt clișeu?





În True Detective, serial marca HBO, Matthew McConaughey s-a făcut, pe bună dreptate, remarcat în rolul detectivului nihilist Rust Cohle. E drept, nici în The Wolf of Wall Street (r. Martin Scorsese, SUA, 2013), în ciuda scurtei apariții, nu a trecut neobservat. Ba chiar, și în mai puțin cunoscuta peliculă Mud (r. Jeff Nichols, SUA, 2012), actorul american nu lasă de dorit. După ani buni de roluri în filme comerciale, iată, Matthew McConaughey dovedește că e capabil de interpretări memorabile. 

Nu dezamăgește, de asemenea, nici în Dallas Buyers Club (r. Jean-Marc Vallée, SUA, 2013), fiind, de altfel, răsplătit cu un Oscar pentru prestația din această peliculă. Subiectul filmului, deși problematic, nu este deloc complicat. Ron Woodroof, electrician și amator de rodeo, află într-o bună zi că este infectat cu SIDA. Vestea îi dă viața peste cap, nu că ar fi fost ea prea grozavă înainte, pigmentată din plin cu orgii, băutură și droguri. Anatemizat de prietenii de orgii și băutură – Ron are boala „poponarilor” -, personajul nostru începe o cruciadă personală în numele celor infectați cu HIV. În anii 80 ai secolului trecut, medicamentele pentru SIDA erau încă în perioada de testări și foarte scumpe. Ron se hotărăște să aducă din Mexic în SUA anumite substanțe care ar ușura suferința celor bolnavi. Are de luptat, însă, cu birocrația americană, foarte complicată și tipicară, cu industria medicamentelor – care, nepăsătoare la suferințele bolnavilor, urmărește doar profitul –, dar și cu mentalitățile unei societăți inflexibile. 


În ciuda subiectului ofertant, Dallas Buyers Club cade în capcana clișeelor. După vizionare, filmul mi-a lăsat impresia că refuză nuanțările, mizând pe contraste puternice (între situații, personaje etc.).Protagonistul își schimbă total modul de gândire, obligat, ce-i drept, de situație. Un rol important în această schimbare l-a avut un travestit, întâlnit în spital, Rayon – un Jared Leto, de asemenea, de zile mari. Dar această schimbare este una, cred eu, prea forțată. Dintr-un homofob convins, Ron devine, într-un timp foarte scurt, cel mai bun prieten al unui travestit cu toane. Pelicula lui Jean-Marc Vallée intră pe un teritoriu delicat, cel al homosexualilor și al celor infectați cu HIV, însă modul de abordare al problemelor cu care aceștia se confruntă este unul reductiv, simplist, în care cineva este cel rău, iar altcineva, cel bun. Aceeași impresie am avut-o, de exemplu, și în cazul peliculei The Insider (r. Michael Mann, SUA, 1999), unde un chimist care lucra pentru companiile de tutun dezvăluie teribilul secretul al acestei industrii, și anume că oamenii plătesc pentru a se îmbolnăvi, ceea ce declanșează un război între el și respectivele companii, punându-l pe protagonist în postura unui cruciat fără prihană. Industria hollywoodiană a filmului a dat undă verde, de ceva timp, filmelor care critică anumite aspecte ale societății americane. Asta e bine. Ce nu e ok aici este faptul că, la finalul acestor filme, te simți oarecum manipulat, că ți s-a băgat pe gât o altă serie de clișee teziste. Din păcate, nici Dallas Buyers Club, în ciuda prestației reproșabile a lui Matthew McConaughey, nu reușește să depășească această categorie de filme. 




Dallas Buyers Club, r. Jean-Marc Vallée, SUA, 2013



sâmbătă, 19 iulie 2014

Poezii în fel și chip

Un „raid” prin youtube-ul poetic. Așa, ca de weekend.

Primul pe listă: Ozymandias. Poemul lui Shelley și vocea lui Bryan Cranston.


Cu accentu-i inconfundabil, Sean Connery jamesbond-iază puțin Ithaca lui Kavafis. Totuși, parcă nu sună rău.



Bill Murray și Wallace Stevens... De văzut și de ascultat (zic eu):




Allen Ginsberg cu poezia (sau cu scheletele din ea) și Paul McCartney cu muzica...


Bono și Herman Brood.



Ultimul, dar nu cel de pe urmă, Dan Sociu.