joi, 31 martie 2011

The Picture of Dorian Gray (The Preface)






Manifestul lui Oscar Wilde, cel din prefața romanului The Picture of Dorian Gray, mi se pare încă, în multe din afirmațiile sale, de o actualitate irefutabilă. Recunosc, sunt un demodat! Dar profunzimile acestuia parcă nu mai sunt de regăsit în teribilele manifeste (poetice sau nu) ale secolului al XX-lea! Să mai spun ceva de secolul al XXI-lea, abia început?


The artist is the creator of beautiful things.
To reveal art and conceal the artist is art’s aim.
The critic is he who can translate into another manner or a new material his impression of beautiful things.
The highest as the lowest form of criticism is a mode of autobiography.
Those who find ugly meanings in beautiful things are corrupt without being charming. This is a fault.
Those who find beautiful meanings in beautiful things are the cultivated. For these there is hope.
They are the elect to whom beautiful things mean only Beauty.
There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written, or badly written. That is all.
The nineteenth century dislike of Realism is the rage of Caliban seeing his own face in a glass.
The nineteenth century dislike of Romanticism is the rage of Caliban not seeing his own face in a glass.
The moral life of man forms part of the subject-matter of the artist, but the morality of art consists in the perfect use of an imperfect medium.
No artist desires to prove anything. Even things that are true can be proved.
No artist has ethical sympathies. An ethical sympathy in an artist is an unpardonable mannerism of style.
No artist is ever morbid. The artist can express everything.
Thought and language are to the artist instruments of an art.
Vice and virtue are to the artist materials for an art.
From the point of view of form, the type of all the arts is the art of the musician. From the point of view of feeling, the actor’s craft is the type.
All art is at once surface and symbol.
Those who go beneath the surface do so at their peril.
Those who read the symbol do so at their peril.
It is the spectator, and not life, that art really mirrors.
Diversity of opinion about a work of art shows that the work is new, complex, and vital.
When critics disagree the artist is in accord with himself.
We can forgive a man for making a useful thing as long as he does not admire it. The only excuse for making a useless thing is that one admires it intensely.
All art is quite useless.

Oscar Wilde



duminică, 20 martie 2011

apokalypsis (I)





cuminţi
îngerii
aşteptau
cocoţaţi
pe acoperişuri
semnul divin
pentru
a se arunca în gol


Misanthropia




- Într-adevăr este frumos!
- Nu te poți sătura niciodată de natură, Samuel. Să fii înconjurat de ea este minunat. Îți… unge sufletul. Munții, copacii, câmpia nesfârșită. Luna, nenumăratele stele. Orice om se poate desăvârși în liniște. Chiar și cel mai mizantrop ori cel mai nenorocit păcătos.
- Ce este un mizantrop, Arthur?
- Un nemernic care îi urăște pe toți ceilalți nemernici.
- Nu te-am întrebat pe tine, negru nenorocit.
- Are dreptate, Samuel. Un mizantrop este unul care urăște umanitatea.
- Asta suntem noi? Mizantropi?
- Dumnezeule, nu! Suntem o familie. 


The Proposition, dir. John Hillcoat, 2005


miercuri, 16 martie 2011

THE MAN WITH THE BEAUTIFUL EYES

THE PILLOW BOOK IV



sfârcuri ca niște nasturi din os.
o încheietură ca o carte pe jumătate deschisă.
un buric ca interiorul unei scoici.
un pântece ca o farfurie cu gura în jos.
un penis ca un melc de mare sau ca un castravete murat, dar nicidecum ca un instrument special de scris.

THE PILLOW BOOK III





Mirosul hârtiei albe  este ca parfumul pielii unui nou amant care a sosit pe neașteptate într-o grădină răcorită de ploaie. Iar cerneala neagră este asemenea părului uns ca să strălucească. Și pana? Pana este asemenea acelui instrument al plăcerii de al cărui scop nu ne îndoim niciodată, dar a cărui eficiență surprinzătoare o uităm întotdeauna. Întotdeauna…


De-a v-aţi ascunselea sau despre libera întreprindere





Un lucru este cert în privinţa volumului de poezie Odă liberei întreprinderi (București: Tracus Arte, 2010) semnat de Caius Dobrescu: avem de-a face cu o poezie atipică pentru spaţiul poetic românesc. Un experiment? Şi da, şi nu. Adică, acesta a fost, cred eu, mai puţin un experiment pentru autor cât pentru critică şi cititori. E de bine? Nu ştiu. Rămâne de văzut. Ce ne propune nou imprevizibilul Caius Dobrescu? Păi cam totul… Să începem cu titlul: Odă liberei întreprinderi. Aşadar, după cum suntem avertizaţi, avem de-a face cu o specie a genului liric prin care, de obicei, este exprimat un sentiment de admiraţie. În cazul nostru, acest sentiment vizează, iată, libera întreprindere, un fenomen specific capitalismului. Toate poemele volumului poartă acest titlu, Odă liberei întreprinderi, indiferent despre ce se vorbeşte acolo, în poem. Şi se vorbeşte despre multe, nu numai despre libera întreprindere. Cu toate acestea, accentul cade pe discursul despre spiritul (subtil al) capitalismului. Discursul poetic acţionează într-o zonă ceva mai eterată, cea a ideilor, nevizând neapărat realitatea brută a acestui fenomen, cât metamorfozele sale în plan ideatic. Un grupaj de poeme din acest volum au fost publicate şi în două ţări europene, ţări în care tatăl liberei întreprinderi, capitalismul, este perceput diferit, mă refer la Franţa şi Germania. Această diferenţă este vizibilă şi în modul în care aceste Ode au fost receptate, înţelese. În Franţa, de exemplu, într-o scurtă prezentare a acestora, poetul este caracterizat drept un duşman al capitalismului, ceea ce a produs nemulţumirea lui Caius Dobrescu, nemulţumire exprimată, bineînţeles, într-un poem (o nemulţumire, însă, pigmentată cu multă (auto)ironie; dacă ar fi citit poemul, probabil că sărmanul francez care a comis respectivele rânduri ar fi fost destul de derutat!): „Când, pentru prima dată, câteva/ dintre Odele Liberei Întreprinderi au apărut/ într-o revistă din Franţa, mica/ notă de prezentare spunea că eu mi-aş fi exprimat acolo indignarea faţă de avansul/ global al Capitalismului. Văzând asta,/ am rămas multă vreme înmărmurit,/ prostrat de-a dreptul, contemplând/ acele rânduri de parcă-ar fi fost/săpate-n piatră. Indignat de avansul/ Capitalismului? Eu, cel mai bun prieten al Pieţei Libere, al Competiţiei, al ideii/ de Autoreglare şi Dereglementare, de Stat/ mic, mic de tot?...”. În Germania, tărâm propice experimentelor literare, lucrurile au stat cu totul altfel. Volumul lui Caius Dobrescu, format de treizeci şi ceva de poeme, a fost premiat. Şi sunt sigur că germanii nu l-au considerat pe poet un duşman al capitalismului. De unde însă această confuzie, derută, în ceea ce priveşte mesajul Odelor? Păi, însuşi autorul ne (i)luminează: de vină e ironia sa feroce şi, în acelaşi timp, insidioasă: „Dar, trebuie să recunosc, pe undeva/ sunt şi eu vinovat. Probabil că-n/ limbajul meu, într-un strat profund, într-o margine/-ndepărtată, persist-acea/ amintire, primordial-luminată de Fulger. Ploaia ce nu mai/ conteneşte. Mâinile care-mi ridică/ în aer creierul, consacrându-l, şi-apoi îl scufundă din nou în Apele/ Sugestiei, ale Incertitudinii, printre trestiile/ Ironiei. De un asemenea ritual nu mai scapi/ niciodată. Limbajul tău devine, din acel moment, mai puternic/ decât tine. Are forţa coajei de Săpun/ sau de Banană, curge mereu sau amestecă-ntre ele contururile,/ ca o flacără. Astfel încât,/ vai, degeaba-ncerci s-aşezi o limită clară/ -ntretine şi derbedeii care sparg vitrine sau aruncă bolovani/ în capul poliţiştilor ca să protesteze-mpotrivă Capitalismului/ Global…”. Da, aşa e, ironia lui Caius Dobrescu este mai mult decât evidentă, o ironie aparte care a devenit marca sa de stil și pe care o reîntâlnim în, de exemplu, romanele sale Teză de doctorat (Iaşi: Polirom, 2007) și Minoic (Iași: Polirom, 2011) . De fapt, cele două scrieri, adică opul de Ode şi romanele, ar trebui citite împreună pentru a avea un tablou cât de cât complet al modului în care înţelege un gânditor și un scriitor trecut prin toate cele de tipul lui Caius Dobrescu mecanismele sociale şi politice actuale. Ironia sa este una învelită în multiple straturi, fiind, astfel, destul de dificil a discerne adevăratul mesaj al textului. Odele lasă impresia a fi organizate într-un discurs al unui maestru într-ale capitalismului către un învăţăcel şi par, într-adevăr, la o privire superficială, neiertătoare cu societatea de consum, o societate cu acelaşi nevoi ca şi societăţile anterioare, dar pe care şi le satisface altfel, într-un mod copios şi artificial. Astfel, avem de-a face, inevitabil, şi cu o libertate la rându-i artificială. Opulenţa, Acumularea (păstrez ortografia originală cu majuscule) sunt, de asemenea, iluzii. Nu există Bogăţie sau Sărăcie, ci doar „forme diferite de Fantezie”. Dar toate acestea nu sunt, de fapt, decât moduri de raportare la ceea ce numim îndeobşte capitalism, dar nu este vorba despre capitalismul real, cel care are alte izvoare şi alte scopuri, ci este vizat ceea ce poetul a numit în mod ironic Cacapipitatalism. Sunt ironizate anumite temeri legate de un fenomen încă puţin cunoscut sub forma sa autentică (dar care este, totuşi, aceasta?) în ţările, de exemplu, proaspăt ieşite de sub bocancul comunist, țări în care mai există anumite reflexe ideologice nesănătoase legate de burghezie/ burghezi, de capitalismul inuman etc. Şi dacă ne reîntoarcem la mărturisitorul din Odele dedicate liberei întreprinderi, vom vedea că nu ezită în a-şi exprima dezamăgirea mai mult sau mai puţin reală legată de demersul acţiunii sale (să-mi fie cu iertare, dar din nou citatul redat va fi ceva mai lung pentru a nu pierde prea mult din mesajul textului, dar şi pentru a sesiza ironia despre care am pomenit mai sus): „Eu mi-am imaginat cu totul şi cu totul/ altceva. Că vor fi versuri bine articulate, gândite limpede/ şi enunţate cu claritate. Capabile să/ repună optimismul în drepturile/ lui naturale, să modeleze/ minţile tinere.// Mi se părea că nu e deloc/ greu, că există destule/ precedente ilustre. La urma urmei,/ Faust II, la sfârşit, nu e tot/ o Odă Liberei Întreprinderi? Mi-am/ spus că, din moment ce/ poeţii şi-au pus de-atâtea ori forţele/ mentale-n slujba unor tâmpenii,/ dac-au slăvit, în chip deşănţat, tirani/ demenţi, Hitler, Stalin, Mao,/ sau dezaxaţi mediocri, cu beret-nşurubată pe/ creier, precum Comandantul/ Che, oare n-o fi venit/ timpul să-ncordăm în sfârşit strunele/ şi spre-a cânta Spiritul Burghez, cu genialul/ său echilibru-ntre Curaj şi/ Prudenţă,-ntre Riscuri şi Prevedere?”. Putem considera Odele lui Caius Dobrescu, de ce nu?, o abordare, de cele mai multe ori, pe dos, în cheie ironică, a unei situaţii, a unui fenomen, de altfel normal.


I s-au reproşat multe acestui volum: că ar conţine prea multe poeme, că ar fi prea erudit, că Odele ar fi prea lungi, că sunt prezente prea multe cuvinte cu majusculă etc. Mie, unul, tocmai datorită acestor aşa-numite „lipsuri” mi-a plăcut opul lui Caius Dobrescu. Abundenţa poemelor/ Odelor nu deranjează, lungimea acestora nici atât. Dimpotrivă, efectul de ascundere/ocultare a adevăratelor intenţii ale autorului este şi mai puternic astfel. În ceea ce priveşte cuvintele cu majusculă, nu e ceva nou la Caius Dobrescu şi cred că face parte din aceeaşi gamă de procedee de ocultare. Pe lângă o erudiţie demnă de tot respectul, Caius Dobrescu este şi posesorul unei ironii necruţătoare şi al unui spirit ludic ce-l îndeamnă nu de puţine ori la jocuri de genul „de-a v-aţi ascunselea” cu lectorul său. De aici poate şi acceptarea ceva mai dificilă a genului de literatură practicat de autorul braşovean.




Caius Dobrescu, Odă liberei întreprinderi, București: Tracus Arte, 2010, 142 p.




marți, 15 martie 2011

THE PILLOW BOOK II



THE PILLOW BOOK





Când Dumnezeu a făcut primul model din lut al unei ființe umane, i-a pictat ochii, buzele și sexul. Apoi a pictat numele fiecărei persoane pentru ca aceasta să nu  și-l uite niciodată. Dacă Dumnezeu ar fi fost mulțumit de creația sa, ar fi dat viață lutului pictat punându-și propriul nume asupra sa. 

duminică, 13 martie 2011

Îmblânzire de fantasme






Radu Vancu nu ezită a-şi numi poemul Sebastian în vis un poem despre fericire. Neîndoielnic, circumstanţele care l-au determinat să scrie acest (prozo)poem ţin de un eveniment fericit: venirea pe lume a fiului său, de altfel protagonistul poemului mai sus-numit („Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”). Dar, schimbând perspectiva, în Sebastian în vis avem și altceva: avem tristețe, o tristeţe care nu se lasă uitată chiar şi în momentele cele mai fericite.  Încă din Cântul I, căci poemul este împărţit în cânturi, evocând structura de factură epopeică, avem un prim semnal al unui element perturbator, dizarmonic: „Sebastian ştie că a fi Vancu e ocnă. Că tati are/ creierul bocnă şi inima cât o ceapa degerată”. Sebastian este, în schimb, elementul mântuitor, izbăvitorul. El este crud, pur, apt pentru acest rol:  „el ştie că-i o creatură de-abia eliberată… / din subterana kabbaliştilor spiritului. De trei/ luni jertfeşte numai zeilor aloei, smirnei şi mirtului./ Dar curând cepşoara va încolţi, va da frunzuliţe/ verzulii şi inima lui tati a slănină proaspătă cu ceapă/ verde va mirosi. Deasupra straturilor de ceapă vor/ zâmbi obrajii bebeului roz, precum o pisică de/ Chesire bebeluşă, precum căpşorul plutitor al lui/ Oz. Iar când Sebastian va zdrobi ceapa cu pumn de/ bărbat pe masă, tati se va face imaculat de alb,/ fericit pentru inima lui grasă”. Dar Sebastian nu va aştepta până când va avea „pumni de bărbat”, ci va porni încă de pe-acum în aventura izbăvitoare (această odisee a fiului poate fi, cred eu, considerată și una mântuitoare pentru Vancu în măsura în care, astfel, este pus în situația de a-și înfrunta obsesia supremă: umbra tatălui mort). Se produce o schimbare de planuri (anunțată încă din titlu): visul va deveni realitate, astfel că Sebastian din realitate „zâmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există,/ chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar/ avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală”. În vis, care, de fapt, e realitate, Sebastian trece prin tot felul de păţanii şi întâlneşte felurite personaje (ca de exemplu Omuleţul din Subterană, Nietzschulică, Zarathustra), creaturi fantastice (Broscoporcul, Pisicâinele, leoiepuroiul). Aventura lui Sebastian începe atunci când îi este furată umbra de către Omuleţul din Subterană devenit, după acest furt, Supra-Omuleţ, eveniment întristător pentru bebeluș, căci „nu ştiuse că, fără umbra impură, corpu-i/ întunecat. Că, scos din montura obscură, diamantul/ cărnii e gablonz de colagen. Mat. Corpul nu-i luminos/ când lumina trece prin el ca prin vitrină. Îmbibat/ până-n pamperşi de radiaţie neutrină, Sebastian e/ printre melancolici”. Evenimentul are un rol inițiatic: „Sebastian ştie acum pe propria pielicică: a fi/ Vancu-junior poate fi ocnă. Junioară, mititică – dar ocnă, cu inimioara tot bocnă”. Sebastian, ocrotit de Nietzschuleţul cu mustaţă buclucaşă, nu se va da bătut şi își va regăsi umbra furată de Supra – Omuleţ (care, între timp, a mai făcut o năzbâtie: a transformat laptele din sânii mamelor în lapte praf; o adevărată catastrofă pentru toti bebeluşii!). Și câte nu se mai întâmplă în această mini-odisee (și în ciuda faptului că este o mini-odisee)! Printre altele, universul din vis va fi zguduit de o apocalipsă. Descrierea evenimentului apocaliptic major, învierea morţilor, este un prilej pentru autor de a mai înfrunta încă o dată umbra hamletiană a tatălui (pe care nu întâmplător o ghiceşte în reflexiile din ochii băiatului). Descrierea este una înfiorătoare, sumbră, care produce în tatăl lui Sebastian o trăire paradoxală de groază și fericire, asemenea sacrului lui Rudolf Otto: „…şi se scurg spre cer morţii, fluviu/ de făină de oase prin care înoată, ca ştiuci lunecoase, cranii şi femururi lucioase şi maţe, praful osos se/ strânge ca pilitura pe magnet şi se face iar os net,/ pe care cresc carne şi sânge instant, şi pe aripă se/ răsfrânge icoana trupului restaurat; printre icoane,/ Sebastian nu-şi poate recunoaşte bunicul spânzurat/ în 97, însă tati, văzând fluturcalul reflectat în pupila/ băiatului, recunoaşte în ghicitură întreg chipul tatălui./ De groază şi fericire, oasele se fac în tati făină/ de mălai.” Bunicul lui Sebastian va mai apărea în finalul poemului, un „om cu hiperspaţii-n ochi gata/ să-ţi dea deochi, în al cărui surâs stavroghiniano-/ mâşkinian n-ai cum să-l recunoşti pe bunicul,/ Sebastian”. Această interferență dintre lumi, dintre vis şi realitate, dintre moarte şi viaţă, dă tensiune poemului, îl dinamizează, şi în acelaşi timp, glisarea dintre planuri dă socoteală de o anume intenţie: aceea de îmblânzire a unei fantasme, fantasma tatălui (exerciţiu dezvoltat într-un alt volum, Amintiri pentru tatăl meu, Bucureşti: Vinea, 2010). Dar acum şi poetul este tată şi trebuie să fie, la rându-i, îmblânzit de „Sebastian în vis”.

miercuri, 9 martie 2011

Angelus sau despre buclucurile produse de apariția a trei îngeri





Oare ce s-ar întâmpla dacă un înger sau mai mulți s-ar scoborî pe Pământ, într-o țară oarecare din lumea asta mare? Cum ar fi primiți? Ar fi primiți? Iată întrebările cu iz dostoievskian (sau să spun karamazovian?) care au stat la baza romanului Angelus de Ruxandra Cesereanu. De observat că îngerii își cam fac de cap prin texte mai mult sau mai puțin recente, și aici mă refer la scrieri ca, de exemplu, romanul Dulce companie al Laurei Restrop. Într-o cronică apărută în Observatorul cultural, Bianca Burța-Cernat face trimitere și la Orașul jumătăților de înger, op semnat de Florin Toma. Îngerimea este, însă, și preferata autorilor de fantasy, care nu se sfiesc a o exploata în felurite și ciudate moduri. În acest caz, de multe ori este sesizabil un anume clișeu: iubirea dintre o femeie și un înger (de)căzut (clișeu romantic cu origini biblice). Ruxandra Cesereanu evită cu îndemânare nu numai acest tip de clișeu, dar și altele destul de prezente prin diferite texte cu și despre creaturile divine. Astfel, cei trei îngeri ai Ruxandrei Cesereanu, desprinși din icoana lui Rubliov și azvârliți în Metropolă, capitala unei Patrii, par, la o primă vedere, niște tineri destul de moderni, asta dacă ne gândim că, pe lângă o tunică albastră, obiect vestimentar furat din iconografia rublioviană, ei poartă blugi. Sunt tăcuți și împrăștie ”o mireasmă de tămâie roșcată cu gust de zahăr carmelizat”. Uneori vindecă, dar numai anumite boli sau deficiențe și nu în totalitate. Pot învia morți dar nu pot păcăli moartea. Cum au fost ei remarcați? Păi, simplu. Au căzut, asemenea unor „păsări fără aripi”, prin diferite locuri ale Metropolei de unde au fost ridicați și anchetați apoi de organele de securitate ale Patriei. Și de aici începe haosul iscat de apariția acestor ciudați vizitatori bănuiți a fi spioni, îngeri ai Apocalipsei (deși erau trei și nu patru) sau îngeri pur și simplu: discursuri ale Președintelui și ale oponentului politic al acestuia (Lider Maximo) înflăcărează simțurile religioase și patriotice ale locuitorilor Metropolei transformând îngerii într-o ”afacere patriotică”; personaje ciudate, sălășluitoare ale aceleași Metropole, își țes diferite planuri, visuri în jurul celor trei vizitatori. Ajuns aici, m-aș opri la câteva dintre aceste personaje excentrice, propuse parcă anume pentru a provoca limitele fanteziei unor cititorilor căliți sau nu prea într-ale phantasmelor. Astfel, un posibil cititor își poate încorda imaginația alături de Pitica, patroana unei fabrici de jucări, pentru a găsi forma și materialele potrivite pentru confecționarea unor păpuși inspirate de cei trei îngeri căzuți (Pitica a hotărât în cele din urmă ca păpușile cu pricina să fie fără aripi și din cauciuc pentru a fi elastice, iar în burta lor de cauciuc să fie plasată o înregistrare care să imite fâlfâitul aripilor îngerești). Sau poate să-și încerce talentul într-ale deserturilor alături de ciocolatierul care tânjește după un soi de ciocolată numită - deja! - Angelus, himeră inspirată de aceiași străini misterioși. Sau poate adăsta pe lângă Vânătorul de umbre, care, după cum se poate deduce și din nume/porecla acestuia, colecționează diverse umbre (de gemeni, de uriași, de hermafrodiți), Vânător măcinat, de când cu apariția celor trei, de dorința de a deține și umbre de îngeri. Un alt personaj interesant al Metropolei este și Clonatorul, cel care credea că prin clonarea îngerilor omul ar ajunge și mai aproape de Dumnezeu. Nu aș putea însă termina această prezentare fără a preciza că, în Metropolă, lumile interferează bine-mersi, iar un drăcușor, la ordinele Satanei se fâțâie de zor prin capitala Patriei cercetând gândurile iscate de misterioasa apariție a celor trei, în încercarea de a afla dacă aceștia sunt sau nu îngeri. Iar dacă avem o lume infernală, atunci neapărat nu trebuie să lipsească o lume celestă, reprezentată aici de un Dumnezeu somnoros care îi visează pe toți îngerii biblici, numai pe cei trei azvârliți pe Pământ nu. De fapt, trezindu-se, nu își amintește să fi trimis vreun înger pe Pământ, așa că nici El nu știe exact ce e cu cei trei străini. Dacă cel Atotputernic nu știe nimic în această privință, muritorii nici atât. Oameni ai Bisericii, Atotștiutorul și Atotînțelegătorul nu dau nici ei de capăt acestei situații încâlcite, ajungând la o concluzie totuși plină de profunzimi: „Condiția umană este o enigmă mai mare decât condiția îngerească…”. Ei, asta ar cam explica totul, cel puțin în cazul oamenilor. Că tot am pomenit de lumile infernală și celestă, probabil că ar trebui să spun că, deși par niște lumi posibile, niște fantasme, sunt la fel de reale ca lumea concretă în care ne trăim viețile efemere. Dar Ruxandra Cesereanu face referire și la o altă lume posibilă, cea virtuală, lumea internauților. Și aici intră în scenă Mesmeea Cuttita, eul internautic al Ruxandrei Cesereanu. Iar problema celor trei străini mai mult sau mai puțin îngeri pare a-și afla rezolvarea tocmai în această lume virtuală. În fine, situația se complică în partea a doua a romanului, unde îngerii, asemenea eroilor bulgakovieni, par a sta, involuntar, la apariția unor conflicte, deranjând ordinea acestei lumi (în speță, ordinea Metropolei). Dar las cititorului plăcerea de a descoperi ce se va întâmpla în cele din urmă cu misterioșii străini.

Angelus, romanul Ruxandrei Cesereanu, are foarte multe în comun cu romanele- parabolă ale portughezului Saramago. Este, în fapt, un roman-parabolă, o scriere în care autorul atotputernic se joacă cu sminteala omenească și divină. Este o scriere în care regăsim fărâmituri din Tarkovski, din Bulgakov, din Saramago, din Suskind, dar și fragmente din textele unor misterioase personaje internaute, ca de exemplu Teodosiu V, un autor de poeme cu și despre îngeri din care Ruxandra Cesereanu citează la un moment dat. Voi încheia această prezentare cu un fragment în care am găsit, cred eu, justificarea acestui roman-parabolă: ”Așa cum există o glandă a morții, chiar dacă ea nu a fost identificată exact, există undeva, cu siguranță, și o glandă a producerii de lumi compensatorii, care glandă acționează tocmai ca făptura omenească să uite de moarte, deși această din urmă nu poate fi anulată… Povestea aceasta este, parțial, despre niște hominizi care încă mai cred în îngeri, deși aceștia di urmă au venit fără să fi fost chemați și fără să fi fost așteptați. Ba chiar au căzut din înalt îngerii aceștia cu părul prins în coadă, înșurubându-se mai apoi în ochii văzătorilor lor. La un singur lucru nu ne-am gândit, totuși: dacă există o glandă a îngerilor și chiar o glandă a lui Dumnezeu? A producerii lor, vrem să spunem, a zămislirii lor."






Ruxandra Cesereanu, Angelus, Bucureşti: Humanitas, 2010, 268 p.

LES POÈTES MAUDITS






Zilele trecute am fost vizitat de 4 bărbați cu figuri de arhangheli tuberculoși. Își spuneau cu o aroganță nedisimulată poeții blestemați. Au fumat câteva țigări de foi (bine, și-ar fi dorit opiu, dar nu exista nimic de genul ăsta prin preajmă, așa că s-au mulțumit cu țigările lor puternic mirositoare), au băut câteva pahare de coniac (deși și-au dorit absint, dar, din nou, dorința lor era imposibil de îndeplinit), au trăncănit vrute și nevrute despre culorile vocalelor sau despre limbajul nonverbal extrem de dezvoltat al panterei roz. Înainte de plecare mi-au lăsat inscripționate pe albul imaculat al pereților camerei mele de 2 pe 2,5 4 poeme. Nu, nu mai întrebați, pereții nu sunt de vânzare!




Le Chat





Viens, mon beau chat, sur mon coeur amoureux;
Retiens les griffes de ta patte,
Et laisse-moi plonger dans tes beaux yeux,
Mêlés de métal et d'agate.



Lorsque mes doigts caressent à loisir
Ta tête et ton dos élastique,
Et que ma main s'enivre du plaisir
De palper ton corps électrique,



Je vois ma femme en esprit. Son regard,
Comme le tien, aimable bête
Profond et froid, coupe et fend comme un dard,



Et, des pieds jusques à la tête,
Un air subtil, un dangereux parfum
Nagent autour de son corps brun.







  
Sainte


À la fenêtre recelant
Le santal vieux qui se dédore
De sa viole étincelant
Jadis avec flûte ou mandore,

Est la Sainte pâle, étalant
Le livre vieux qui se déplie
Du Magnificat ruisselant
Jadis selon vêpre et complie :

À ce vitrage d’ostensoir
Que frôle une harpe par l’Ange
Formée avec son vol du soir
Pour la délicate phalange

Du doigt que, sans le vieux santal
Ni le vieux livre, elle balance
Sur le plumage instrumental,
Musicienne du silence.















Rêve pour l'hiver



L'hiver, nous irons dans un petit wagon rose
Avec des coussins bleus.
Nous serons bien. Un nid de baisers fous repose
Dans chaque coin moelleux.

Tu fermeras l'oeil, pour ne point voir, par la glace,
Grimacer les ombres des soirs,
Ces monstruosités hargneuses, populace
De démons noirs et de loups noirs.

Puis tu te sentiras la joue égratignée...
Un petit baiser, comme une folle araignée,
Te courra par le cou...

Et tu me diras: "Cherche!" en inclinant la tête,
Et nous prendrons du temps à trouver cette bête
Qui voyage beaucoup...


      

Mon rêve familier


Je fais souvent ce rêve étrange et pénétrant
D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime,
Et qui n'est, chaque fois, ni tout à fait la même
Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend.

Car elle me comprend, et mon coeur transparent
Pour elle seule, hélas! cesse d'être un problème
Pour elle seule, et les moiteurs de mon front blême,
Elle seule les sait rafraîchir, en pleurant.

Est-elle brune, blonde ou rousse? Je l'ignore.
Son nom? Je me souviens qu'il est doux et sonore,
Comme ceux des aimés que la vie exila.

Son regard est pareil au regard des statues,
Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a


L'inflexion des voix chères qui se sont tues.