miercuri, 25 februarie 2015

Dean Young

         

     Bells
           Tonight when I look out the hotel window,
The bells inside me are quiet but
They start up again walking through the park
To the statue of the sun stepping on
A giant crab. Sunset wears a crown
Like a wound wears a crown.

joi, 5 februarie 2015

Sábato şi Borges






Ernesto Sábato, în multe din textele sale, nu a fost prea blând cu Borges. Nu altfel stau lucrurile şi în Despre eroi şi morminte. Acolo, două personaje, Martín şi Bruno, îl întâlnesc pe o stradă din Buenos Aires pe Borges, un bătrânel cu trăsături şterse, stângaci. Întâlnirea reprezintă o prefigurare a straniului Raport despre orbi, în care orbii, pe care în mod normal îi percepem ca pe nişte neajutoraţi, sunt înfăţişaţi nu prea măgulitor, ca membrii ai unei organizaţii secrete malefice. Romanul lui Sábato nu de puţine ori, mai ales în partea finală, ne vorbeşte despre mişcările anarhiste şi comuniste. Ei bine, se poate spune că sinistra organizaţie a orbilor este, la rându-i, una cu caracter pur anarhist. Se (sub)înţelege că şi Borges, personajul lui Sábato, ar aparţine acestei organizaţii. 


Dar să ne întoarcem la întâlnirea cu bătrânul Borges. Impresia pe care i-o lasă lui Martín este una ambiguă. Borges are „o mână mică, aproape fără oase şi fără putere”, iar faţa „parcă îi fusese desenată  şi apoi ştearsă pe jumătate cu guma”. Zâmbeşte cu un „aer vinovat şi maliţios, aerul acela pe care obişnuiesc să-l ia ţăranii argentinieni, de o modestie ironică, amestec de tainică aroganţă şi aparentă timiditate, de fiecare dată când le lauzi un cal sau iscusinţa la împletit curele”. În fine, problema lui Sábato însuşi cu Borges nu ar ţine în mod neapărat de cele literare, ci, mai de degrabă, de cele politice. Jorge Luis Borges, cu literatura sa fantastică, defel angajată politic, nu putea să scape de reproşurile unor scriitori dedicaţi politicului, domeniu stringent mai ales într-o ţară plină de frământări ca Argentina. La întrebarea „Crezi că e un mare scriitor?”, Bruno dă un răspuns care, de fapt, îi poate fi atribuit cu uşurinţă lui Sábato însuşi:


- Nu ştiu. Sunt sigur că proza lui e cea mai importantă din tot ce se scrie azi în spaniolă. Dar e prea preţios ca să fie un mare scriitor. L-ai vedea dumneata pe Tolstoi încercând să epateze cu un adverb când e în joc viaţa sau moartea unuia din personajele lui? Dar nu tot ce scrie el e subtilitate preţioasă, să nu crezi... Există ceva foarte argentinian în scrierile lui cele mai bune: o anumită nostalgie, o anumită tristeţe metafizică...


În schimb, Ernesto Sábato îl aprecia pe Roberto Arlt, autorul, printre altele, şi al romanului Cei şapte nebuni, roman care, spre deosebire de literatura lui Borges, este dur, brutal, cu note suprarealiste. Nu miră, aşadar, această preferinţă exprimată şi în Despre eroi şi morminte:


-...Mulţi proşti cred că (Roberto Alt) e important pentru pitorescul lui. Nu, Martín, mai tot ce e pitoresc la el e un defect. E mare în ciuda acestui fapt. E mare pentru formidabila tensiune metafizică şi religioasă a monologurilor lui Erdosain. Cei şapte nebuni e un roman plin de scăderi. Nu spun că sunt scăderi stilistice sau gramaticale, asta n-ar avea importanţă. Spun că e plin de literatură între ghilimele, de personaje pretenţioase sau apocrife, ca Astrologul. Cu toate astea e mare.



Ernesto Sábato, Despre eroi si morminte, trad.: Tudora Şandru Mehedinţi, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013


duminică, 1 februarie 2015

Gheorghe Crăciun- zbuciumul unui trup







Ultima lansare (volumul “Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la «Pupa Russa»”) şi un cuvânt al autorului
Sau despre  “lepădarea de piele”

Iulie 2006, la Braşov, o întrunire între prieteni, colegi şi cititori anonimi



Gheorghe Crăciun
„…întotdeauna gîndirea e o formă de simţire şi simţirea e o formă de gîndire”

În urma cu 25 de ani, deci, iată, un sfert de secol, pe vremea cînd această propoziţie, ''trupul ştie mai mult'', vibra în mine fără a avea o formulă verbală, lingvistică - aceasta era perioada în care scriam prima mea carte, o carte dificilă şi pentru mine astăzi ca lectură, e vorba de ''Acte originale.Copii legalizate'' - nu ştiam foarte bine dacă trupul va deveni o temă a scrisului meu. Mă aflam într-o perioadă în care, aşa cum se spune, şi e pe înţelesul tuturor, îmi căutam vocea. Se pare că lucrul acesta, ''Acte originale. Copii legalizate'', care a fost o intuiţie fulgerătoare, a făcut între timp carieră, şi imaginea care funcţionează astăzi despre mine e derivată din acest titlu. Ca să înţelegem acest titlu aş putea spune: 'acte originale' - acea secvenţă de existenţă în care trupul ştie mai mult, 'copii legalizate' - acea secvenţă de existenţă în care trupul primeşte o expresie scrisă. La fel în 2000, cu ultimul caiet inclus în sumarul acestei cărţi - au fost trei caiete, 'negru', 'verde' şi 'maro', într-o primă versiune cartea s-ar fi putut numi aşa, la fel cum ea a mai avut şi alte titluri: 'Caiet de teze', 'Fals tratat de impudoare', 'Ecorşeuri', în sfîrşit, titluri care nu m-au mulţumit, mai mult, mă gîndeam la această carte ca la o colecţie de 'Fragmente din placenta Păpuşii'. Nu este aşa ceva, mi-am dat seama.


Voiam însă neapărat să leg cartea de roman pentru că într-adevăr cele 3 caiete scrise în perioada '93-2000 au fost paralele cu jumătate din conţinutul cărţii. Faptul că această carte nu e mai groasă, faptul că acel caiet maro, ultimul, are doar 30 de file, se explică prin aceea că după ce scrisesem jumătate din conţinutul romanului Pupa Russa şi încă nu-i ştiam structura - era vorba de fapt de o aglutinare de fantasme, vedeam unele capitole care nu puneau mari probleme la nivelul construcţiei, adunasem vreo 200 de pagini, cu foarte mare greutate şi cu foarte mare frică şi cu o lipsă fundamentală de curaj să mă apropii de universul pe care cartea reuşeşte să-l contureze în final - simţeam nevoia unui alt limbaj, simţeam că trebuie să-mi schimb inclusiv sensibilitatea pentru a scrie despre o femeie care este personajul care zdrobeşte tot în materia cărţii, alte personaje de-abia dacă se mai văd, descopeream uluit faptul că, în ciuda avalanşei de literatură fără perdea, de proză, ca să zic aşa, tranzitivă pînă la licenţiozitate, descopeream că proza română şi literatura română nu are un limbaj erotic. Şi lucrurile acestea trebuia să le construiesc. Ei bine, ceva din aceste căutări se regăseşte în materia acestei cărţi.  Aceste caiete erau nişte dejecţii la final de zi, e vorba de textele mele cele mai spontane şi scrise fără nici un calcul, pe un fel de ritm pulsional. Şi pe mine m-a uimit să descopăr acest ritm în momentul în care m-am hotărît să public cele trei caiete. În 2000 nu ştiam dacă le voi publica sau nu. Ei bine, caietele se întrerup la jumătatea romanului pentru că din momentul acela am devenit prizonierul acestei cărţi care se cheamă Pupa Russa. Cartea m-a arestat atît de violent şi atît de fără drept de retragere într-un spaţiu de siguranţă cum o făcusem pînă atunci, e vorba de aceste caiete, încît a trebuit să le abandonez. După care a urmat o perioadă de 2 ani de scriitură, aş putea să spun, somnambulică, pentru că eu mă duceam pe o structură pe care cartea mi-o impunea. Cred că este o carte adevărată. Am avut, eu însumi ca autor, sentimentul că am făcut o carte adevărată. De unde cred eu că derivă adevărul cărţii? Dintr-un fapt foarte simplu. Probabil că e vorba de ceva, de un lucru care nu mi se întîmplă numai mie. Noi tot timpul funcţionăm prin doua jumătăţi ale noastre şi trecerea dintr-o jumătate într-alta a identităţii noastre de foarte multe ori este inconştientă şi insesizabilă. E vorba despre fiinţă şi despre persoană. Ei bine, în aceste caiete eu voiam să mă repliez - fiindcă scriam un roman care se transforma, vrînd-nevrînd, într-un text public - pe aceste aliniamente ale intimităţii mele, pentru a descoperi cu stupoare că intimitatea mea era, ca să zic aşa, o intimitate de hîrtie, adică o intimitate de scriitor. Că eu nu puteam să scriu, căutîndu-mi această intimitate, decît tot despre obsesiile mele de scriitor. Dar schimbasem limbajul, căzusem într-un limbaj la prima mînă.  


S-a spus aici că, doamne fereşte, nu ştiu ce filosof aş fi eu. Sînt un diletant, sînt un filosof mediocru. Citesc, dar citesc la modul mofturos filosofie. Nu am studii sistematice. În general, nu prea îmi place filosofia, am şi eu cîţiva autori. Dar problema asta a limbajului, a corporalităţii şi a gîndirii cred că există în această carte pentru că în mine însumi, şi iarăşi v-aş ruga să vă gîndiţi dacă cumva lucrurile nu stau aşa şi cu dumneavoastră, întotdeauna gîndirea e o formă de simţire şi simţirea o formă de gîndire. Cred că noi separăm prea brutal cele două domenii. Dacă gîndirea nu are căldură, ea este sterilă. Dacă simţirea nu are o undă de cerebralitate, ea nu mai este simţire, este o formă de animalitate. Deci, pentru că există, a existat în mine, şi e foarte pronunţată, această conştiinţă a celor două modalităţi prin care noi ne raportăm la lume, am încercat să intru pe interstiţiu, să creez un interstiţiu între aceste două planuri, şi, vorba lui Caius Dobrescu, dacă ai încerca să le separi, e ca şi cum ai trage cu băţul urme în apă. Dar am încercat să creez acest interstiţiu. De ce? Pentru a vedea dacă aceste două aspecte pot fi abstractizate, dacă ele pot fi gîndite, de fapt, dacă ele pot fi conceptualizate. Sigur, aici sînt o mulţime de paradoxuri. Am spus ''trupul ştie mai mult'' şi de fapt este vorba despre o gîndire a trupului, este vorba despre un trup care gîndeşte, este vorba despre o cerebralitate a corporalităţii. Însă mie mi se pare că în acest titlu sînt cuprinse două adevăruri la care noi iarăşi nu reflectăm suficient. Sigur că trupul ştie mai mult în formula identităţii noastre pentru că el este mai vechi, este mai vechi decît gîndirea. Gîndirea este o rafinare a corpului. Şi în al doilea rînd, iarăşi, fireşte că trupul ştie mai mult pentru că are mai multe deschideri decît gîndirea. Gîndirea obigatoriu înseamnă abstractizare, înseamnă limbaj. Trupul creează artele pe care le cunoaştem. Deci sînt atît de multe componente în trup pe care noi sîntem obligaţi să le topim în limbajul ăsta verbal. Pictorii fac lucrul ăsta cu mijloacele lor, muzicienii cu mijloacele lor, şi aşa mai departe. Dar totul este clar că vine din trup, din acea sensibilitate gînditoare, din acea gîndire sensibilă, în ultimă instanţă.

Pentru mine a fost un risc să public această carte care este un fel de lepădare de piele. Dar în acelaşi timp m-am gîndit la un lucru. Scriitorul e, vrea - nu vrea, şi aici o să citez un autor, vă rog să nu consideraţi asta o formă de sclifoseală, un autor mult citat la noi şi de care ne-am cam plictisit, este vorba de Roland Barthes, care spune: ''Scriitorul este un experimentator public. Experimentul se produce undeva într-un laborator, în singurătate, în tăcere, asta este şi scrisul. Dar pentru că scrisul se transfomă într-o carte, el devine public''. Deci trebuie să experimentăm public, oricît am vrea noi să ne ascundem sau să ne îmbrăcăm identitatea în tot soiul de cerneluri care mai de care mai strălucitoare, de sepie, sau de alte creaturi marine.

Transcrierea înregistrării – Andreea Midvighi