duminică, 30 aprilie 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 17




SUMAR LITEROMANIA NR. 17

Raul Popescu, Andrei Bodiu şi poezia cotidianului (click)
Andrei Bodiu, Luni seara (click)
Cyrielle Diaz, "Zulu", le roman policier, politique et social d’un auteur engagé (click)
Françoise Sagan, Patul răvășit (fragment) (click)
McKenzie Wark, 73oria gam3rului (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)
Despina Jderu, Exilul Imaginarului (click)
Péter Demény, Ideea ardeleană (click)
Silvia Colfescu, Ieri dimineață, București (click)
Radu Niciporuc, "Rayuela" în tutungerie (click)
Valeriu Gherghel, Vrei să devii înțelept? Da? Citește atunci această notă, vei descoperi secretul istețimii (click)


marți, 18 aprilie 2017

Plăcile tectonice ale literaturii





Răspuns la ancheta din revista Steaua -  „Nobelul și literatura: o schimbare de paradigmă” (nr.3/ 2017):

Pornind de la acordarea premiului Nobel pentru literatură lui Bob Dylan, în 2016, ne putem întreba dacă în ultima perioadă nu asistăm la o schimbare de paradigmă în care literatura ca artă autonomă este înlocuită de artele transgresive. Este literatura “înaltă” înlocuită de literatura “populară” (în sensul american al termenului)? Este arta scrisului înghițită de arta noilor mijloace media? Ancheta de față nu se dorește a fi pro sau contra Bob Dylan, ci are o miză teoretică, provocând mai degrabă la o dezbatere de idei. Am publicat textele în ordinea primirii lor la redacție, ca să păstrăm naturalețea reacțiilor și a nuanțelor din răspunsuri. (Ruxandra Cesereanu)


Nobelul pentru Literatură din 2016 a fost acordat lui Bob Dylan, ceea ce a dus la o întreagă polemică. Este, într-adevăr, Bob Dylan un scriitor, sau doar un muzician talentat? Apoi, mai este literatura o artă cu limite bine trasate sau deja vorbim despre un amalgam în care cuvântul scris nu mai are o importanță atât de mare?

Literatura, ca orice artă modernă (sau postmodernă) a suferit niște mutații pe care cu greu le mai putem ignora. Cu toate acestea, ea a depășit de foarte multă vreme etapele aezilor, ale barzilor, ale trubadurilor, acele etape în care cuvântul se perpetua prin muzică. Literatura, aşa cum o cunoaștem noi, este o artă relativ tânără. A depins, în evoluția ei, de tehnologie (apariția tiparului), dar şi de cristalizarea unor concepte legate de genurile literare. Vorbim, în acest caz, despre epoci ale modernității. Ea a fost „ucisă” de avangardiști, dar a reînviat. Mai mult, cu cât o perioadă a fost mai îndrăzneață în a ataca literatura în formele ei convenționale, cu atât literatura s-a încăpățânat să se reîntoarcă la acele forme convenționale (vechi din vremea celor 1001 de nopții).

Artele au avut întotdeauna tendința să-şi împrumute diverse „instrumente”, o contaminare reciprocă a acestora nefiind, de altfel, ceva nou. Nu, literatura nu a fost înlocuită/ înghițită de ceea ce numim arte transgresive, în ciuda capacității ei de adaptare la aproape orice gen artistic. Se poate schimba suportul prin care ea s-a făcut cunoscută, cartea electronică devenind, în ultimul timp foarte populară, însă cuvântul, ca instrument al literaturii, nu poate fi decât cel scris (fie pe hârtie, fie pe ecranele diverselor dispozitive moderne). Audiobook-urile nu sunt decât niște substitute ale cărții, care, doar prin mișcarea ciocănelelor timpanului, nu pot satisface total apetitul pentru literatură al unui cititor pasionat.

În concluzie, plăcile tectonice literare sunt în continuă mișcare, iar formele de relief (de asemenea, literare) îşi mai „retuşează” aspectul, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează caracteristicile de bază, fie că ne place, fie că nu.


duminică, 16 aprilie 2017

Roger Zelazny și zeii



Roger Zelazny este, poate, unul dintre cei mai importanți autori de SF și Fantasy (SF&F) din toate timpurile, deși mai puțin cunoscut, din păcate, în Europa. După cum recunoaște și George R. R. Martin – prieten și admirator, de altfel, al romancierului american –, Zelazny a avut un cuvânt greu de spus în genul SF&F, și cum să nu-l credem pe R.R. Martin când, chiar în volumele sale din seria de succes A Song of Fire and Ice, sunt recognoscibile influențe din The Chronicles of Amber, seria lui Zelazny despre cei nouă prinți din Amber. Da, înaintea lui A Song of Fire and Ice a fost The Chronicles of Amber! Dar la un alt roman al lui Roger Zelazny aș vrea să fac aici referire, și anume la Lord of Light, recompensat, în 1968, cu un Hugo. 

Inițiații într-ale Fantasy-ului știu că acest gen literar – sau subgen, cum doriți! – prelucrează miturile mai mult sau mai puțin cunoscute ale lumii. Le reinterpretează. Mai mult, aș spune că este vorba, mai degrabă, de o de-mitologizare, în măsura în care personajele mitologice sunt coborâte din cerurile lor, umanizate – o trăsătură specifică perioadelor baroce ale literaturii. În Lord of Light, zeii care suportă acest tip de tratament sunt cei hinduși – Yama, Kali, Ratri, Brahma etc. –, cărora le este opus Buddha, Mahasamatman, Cel Iluminat, Marele Suflet, „nădejdea eroilor împotriva Cerurilor”. Încă din scurtul "Cuvânt înainte", cititorul este avertizat de traducătorul în română al romanului, Mircea Ștefancu, că ”realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem că știm”.

Primul capitol, de la bun început, dezvăluie această strategie a negării naturii divine, negare pe care protagonistul poveștii și-o asumă mai mult sau mai puțin, în funcție de context: 

”Adepții lui îl numiseră Mahasamatman și ziceau că este zeu. Oricum, el prefera să lase deoparte Maha- și -atman și să-și spună Sam. Nu pretinse nicicând a fi zeu. Dar după aceea, nu spuse nici că ar fi. Împrejurările fiind cele știute, nici recunoașterea uneia, nici a alteia nu i-ar fi fost de niciun folos. Tăcerea, însă, da”.

Pe scurt, toți zeii din acest roman nu sunt, de fapt, zei. Sunt, ce e drept, niște ființe superioare, capabile de a-și asuma diverse Atribute, de a se reîncarna, totul grație unei tehnologii avansate. Buddha, sau Sam, este cel care li se opune, apărându-i pe oameni – ființe inferioare, ignorante, păcălite de zei. Astfel, Sam este adeptul acceleraționismului, „o simplă doctrină care propune ca noi, cei din Ceruri, să dăm celor care locuiesc dedesubt din cunoștințele și puterile și substanța noastră”. În fapt, lupta dintre zei și Sam Buddha are drept miză unică dezvoltarea, evoluția omenirii. Cu alte cuvinte, acceleraționismul. 


Continuarea textului aici, pe Literomania


marți, 11 aprilie 2017

Sumar Literomania nr. 14 (08.04.2017)



SUMAR LITEROMANIA NR. 14

Raul Popescu, Roger Zelazny și zeii (click)
In memoriam Alex. Leo Șerban, Aprilie orb (click)
Concurs Flash Fiction Literomania – martie 2017 (click)
Cyrielle Diaz, Livre Paris, ou le retour du débat de la gratuité de la culture (click)
Georges Banu, Un théâtre mental (click)
Dorica Boltaşu Nicolae, Femei în "Dimineaţă pierdută" (click)
Tobie Nathan, Ţara aceasta care-ţi seamănă (click)
Dinu Flămând, Pessoa – Cioran, în căutarea patriei ideale (click)
Adrien Bosc, Constellation (click)
Veronica D. Niculescu, O scurtă declarație de dragoste (click)
Valeriu Gherghel, O lacrimă pe mormîntul tinereții mele (click)
Péter Demény, Mai am o singură durere (click)
Radu Niciporuc, Păianjenul de argint (click)
Ruxandra Cesereanu, Portalul și spiridușul său speculativ (click)


duminică, 9 aprilie 2017

Mircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor”



Complexitatea şi densitatea scriiturii lui Mircea Ivănescu reprezintă, fără îndoială, caracteristicile unui stil aparte. Mircea Ivănescu, aşa cum sesiza criticul Al. Cistelecan într-o postfaţă la antologia Mircea Ivănescu. Poeme alese (1966-1989) (Editura Aula, Braşov, 2003), nu are mai nimic în comun cu generaţia de scriitori afirmată în anii ’60 ai secolului trecut (deşi a debutat în 1968 – un debut târziu, la 37 de ani), generaţie de care îl desparte „o întreagă poetică, de nu de-a binelea o epistemă lirică”: „Textul, nu atât contextul, îl îndepărtează pe Mircea Ivănescu de generaţia lui de drept... Nu degeaba – remarcă în continuare Al. Cistelecan – a fost el asumat de către optzecişti ca erou întemeietor al postmodernismului. Şi nu pe nemerit e el poetul care s-a insinuat – şi încă, adesea, decisiv – în toate formulele optzeciste, intrând în însăşi chimia sensibilităţii şi viziunii acestei generaţii”. E vorba, aş spune, despre o influenţă care nu s-a manifestat numai în cadrulgeneraţiei ’80, ci ea continuă să rămână vie în poezia contemporană. Încă de la primul volum de poeme, numit simplu Versuri (1968), Mircea Ivănescu s-a detaşat de poeţii şaizecişti – care „preferau lirismul cel mai lipsit de anecdotă” (N. Manolescu) – printr-o formulă voit antilirică, prozastică. Acest stil „prozastic” se va păstra şi în volumele următoare, constituind o marcă pentru scriitura lui MI.

Neputinţa de a comunica. Gestul cu caracter ritualic. Sfidarea timpului 

Multe dintre poemele lui Mircea Ivănescu au ca element central sentimentul neputinţei de a comunica. E vorba de o neputinţă de a comunica plasată în eros. Prin natura sa, erosul presupune un act al cunoaşterii, al aproprierii, un act care, la Mircea Ivănescu, prin înstrăinarea celuilalt, a femeii, rămâne în suspensie, neîmplinit, ratat. Aşadar, cuplul, reprezentat de un el – naratorul (nu de puţine ori, însă, eul poetic se multiplică, caz în care este folosit pluralul noi) – şi o ea, nu se împlineşte prin comunicare, empatie. Este spusă povestea unei singurătăţi în doi, singurătate plasată de cele mai multe ori într-un peisaj iernatic, apocaliptic: după-amiezi de iarnă ploioase ori seri pline de zăpadă. Elementul feminin (care poate fi însăși Poezia) ţine, la Mircea Ivănescu, de o dimensiune a depărtării. Şi asta pentru că, pare-se, nu e vorba de o prezenţă propriu-zisă, aparţinând aşadar prezentului, ci de o prezenţă evocată (invocată) aparţinând trecutului. Sau, de ce nu?, putem considera acest element feminin un construct prin care este sugerată distanţa, depărtarea, inaccesibilitatea, monadismul fiinţei (uneori nu poate fi evitată impresia că personajul feminin are concreteţea unui abur, că este construit doar din simple gesturi – ce-i drept, de natură tainică, iniţiatică –, lipsit fiind însă de un element caracteristic, individualizator; acest procedeu ar putea fi numit „construirea unei absenţe”): „să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei/ atât de indiferentă încât nici nu credem/ că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,/ pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori/ am vorbit cu intenţie – şi când ea le va ridica încet/ să-şi acopere ochii – să creadă deodată/ că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt/ peste ea – să i se pară că aude cum îi cântăm noi –/ dar nu ne mai recunoaşte vocea” (Vicleim). Amintirea poate fi considerată doar un simplu suport pentru o imagine, prilej pentru instanţa poetică de a construi, de a se plasa în ipotetic, în posibil. În acest caz, amintirea se transformă în amintirea unor închipuiri.

Citiți continuarea aici, pe Literomania, nr. 13


duminică, 2 aprilie 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 13 (31.03.2017)



SUMAR LITEROMANIA NR. 13 
(31.03.2017)


Raul Popescu, Mircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor” (click)

Roland Barthes, Imperiul semnelor (click)
Paul Țanicui, cealaltă inimă (click)
Radu Țuculescu, Măcelăria Kennedy (click)
Dan Rhodes, Antropologie şi o sută de alte povestiri (click)
Veronica D. Niculescu, Și nimic nu trebuie scris (2) (click)
Valeriu Gherghel, Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri... (click)
Despina Jderu, Geografia străzilor luminate (click)
Ruxandra Cesereanu, J.J., Corto, Marilyn și M.M. (click)
Radu Niciporuc, Într-o librărie pe Paraná (click)
Silvia Colfescu, Cum se distra aristocrația bucureșteană (click)

Péter Demény, Elevii piscului (click)