duminică, 28 aprilie 2013

Experimentul Palilula





Straniu, pitoresc, Undeva la Palilula, filmul lui Silviu Purcărete, este o combinaţie inedită (şi în mare parte reuşită) de teatral şi cinematografic. Turnat într-un studio amenajat într-o hală dezafectată, pelicula a avut decoruri pe măsură realizate de Helumth Stürmer, cel care a semnat scenografia unor producţii marca Dan Piţa şi Mircea Veroiu- Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu -, Stürmer fiind, în acelaşi timp, preferatul lui Silviu Purcărete sau Tompa Gabor. Decorurile simple şi sugestive, asemenea celor din teatru, te introduc într-o lume ambiguă, deşi de-abia schiţată, pe cale parcă să se destrame în orice moment, unde graniţa dintre real şi ireal este încălcată cu nonşalanţă.


Personajele sunt, la rândul lor, cum altfel?, bizare, caricaturale, adaptate spaţiului palilulian. Împreună cu protagonistul poveştii, medicul pediatru Dragoş Serafim (Aron Dimeny), care este şi narator, spectatorul îi va cunoaşte pe palilulienii de seamă şi va fi, asemenea doctorului Serafim, fascinat de aceştia, de poveştile lor. Astfel, încă din primele cadre îi va cunoaşte pe Barză, pe Hermafrodita – femeie la lună plină şi bărbat la lună lună – şi pe medicul decedat Nea Pantelică. În aparenţă, Palilula este un oraşel oarecare, insignifiant, dar care slujeşte, pare-se, drept portal către alte lumi, căci aici morţii nu sunt morţi iar oamenii se pot transforma oricând în broaşte, un oraş în care nu se nasc copii deşi are maternitate, un oraş în care bolnavii sunt sănătoşii, iar medicii sunt cei bolnavi, un oraş în care totul pare „cu fundul în sus”. Sau, după cum spune doctorul Gogu, un african sadea care a făcut medicina în România şi a fost trimis apoi la Palilula: „Cum ce fel de maternitate? Maternitatea din Palilula! Ei, un biet lazaret pierdut prin coclauri. Ceferişti beţivi. Puturoşi. Se internează pentru o ciorbă gratis şi să joace table. De obicei sâmbătă îi trimitem acasă. Dar lunea vin iar. Ai să vezi că aici, la noi, toţi bolnavii sînt sănătoşi tun. Bolnavi sîntem numai noi, ăştia sănătoşi, doctorii. Cazurile cele mai complexe sunt când îşi mai bat unii nevestele, sau mai adorm beţi prin băltoace, altfel sănătoşi tun. Vin pentru certificate medicale, pentru scutiri. Nea Lică Predoleanu, cu autopsiile lui, mai spală onoarea profesiei”. În spitalul de aici, aşadar, un loc de seamă nu îl ocupă vindecarea celor bolnavi - şi asta pentru că nu există, de fapt, bolnavi -, ci disecţia trupului lipsit de viaţă, autopsia, o adevărată ştiinţă, după cum afirmă la un moment dat şi medicul Predoleanu (Răzvan Vasilescu). Un alt personaj central este şi Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul, cel care  şi-a vândut oile pentru a se matoli, împreună cu măgarul său, în localul de lux „Grandiflora”, Ilie, iniţiatorul lui Serafim în lumea Palilulei. În galeria personajelor stranii din această poveste, femeia numită Capra ocupă un loc de seamă. Slabă, jigărită, ea bântuie străzile oraşului împreună cu un ţap şi i-a făcut, din ce se spune, un copil medicului Pantelică. Nici Dragoş Serafim nu scapă "farmecelor" acestei femei-capră, cu care va avea, la rându-i, un copil. Cam atât despre personajele mai mult sau mai puţin bizare ale Palilulei, deşi lista acestora nu a fost nici pe departe epuizată.

Cu toate că a avut parte de numeroase contestări, şi e de înţeles, deoarece filmul lui Silviu Purcărete pare a fi mai degrabă un experiment, Undeva la Palilula este o creaţie aparte, diferită de producţiile Noului Val din cinematografia românească, şi prin asta merită o atenţie specială.






Undeva la Palilula, regia şi scenariul de Silviu Purcărete, 2012 

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Un debut colectiv în poezie: Lumina de avarie






„[...] uneori am impresia că poezia e cel mai cool gadget de care am nevoie.“
Sabina Comșa, Lumina de avarie

În anii ’80 ai secolului trecut, debutul colectiv reprezenta o formă de frondă, un mod de a atrage atenția într-o lume literară oarecum monocromă, draconic supravegheată prin filtrele comuniste. După 1989, într-un spaţiu cultural cît de cît diversificat, statutul debutului colectiv s-a schimbat și este din ce în ce mai dificil să atragi atenția prin acest tertip publicistic. Mai degrabă, în cazul multor scrieri colective, şi mă refer aici mai ales la proză, ar fi vorba pur și simplu de experiment, și aș putea exemplifica prin romanul colectiv Rubik (Polirom, Iași, 2008) sau prin microromanul Filo, meserie! (Aula, Brașov, 2005). Merită men­ționat, din acest punct de vedere, și volumul coordonat de Ruxandra Cesereanu, Poveștile Duniazadei, ale sclavei sale Rasazada și ale regelui Sahzaman (Tracus Arte, 2012). În ceea ce privește debutul colectiv cu un volum de poezie, însă, nu se mai pune la modul acut problema experimentului decît dacă aceasta este inten­ția autorilor (cam același lucru se poate spune și despre scrierile colective în proză, însă, după cum am atras atenția, aici tentația spre experiment e mai mare). De obicei, scopul acestui tip de volum este ceva mai modest, și anume acela de a propune atenției lectorului cîteva nume noi, motiv pentru care el încearcă să atragă atenția prin ceva anume, fie că e vorba de aspect, de concept, ori de materialul propus, ori, varianta preferabilă, prin toate aceste elemente laolaltă.

Grupul literar brașovean „Lumina de avarie“ a ieșit recent pe piața literară cu un astfel de volum colectiv de poezie (Lumina de avarie, Tracus Arte, București, 2012), volum cuprinzînd șapte poeți aflați mai mult sau mai puțin la început de drum. Cei șapte sînt: Diana Bercu, Antonia Stroe, Șerban Roman, Bianca Nicola, Sabina Comșa, Andrei Dósa și Daniel Puia-Dumitrescu. Deși am tot vorbit despre volume de debut, această titulatură nu este una tocmai corectă, căci unii dintre cei prezenți în aceste opuri au debutat mai înainte cu volume proprii. Aceasta este situația și a doi autori prezenți în antologia Lumina de avarie, e vorba de Andrei Dósa, care s-a impus deja prin cartea sa multipremiată Cînd va veni ceea ce este desăvîrșit, și de Daniel Puia-Dumitrescu, autor a două volume, din care ultimul, Povești cu telecomandă, apărut tot la Tracus Arte. Nu-i de mirare, așadar, că dintre toți Andrei Dósa își face poate cel mai bine simțită vocea poetică, o voce bine conturată și recunoscută ca atare. E drept, Dósa este, alături de Puia-Dumitrescu, vîrstnicul grupului. În rest, ceilalți au între 19 și 23 de ani, vîrste fragede la care predomină tentația experimentului și căutările febrile într-ale poeziei. Poemele lor, în ciuda unor stîngăcii inerente noviciatului, sînt provocatoare, mustind de o vervă a începuturilor. La Diana Bercu, deschizătoarea antologiei, avem un imaginar debordant, propunîndu-ni-se, nu de puține ori, i­magini reușite, ca în poemul Bună dimineața!: „Foca în care m-am mutat de curînd are sub pernă o/ bombă cu ceas./ Trebuie să am grijă cînd mă duc la culcare, să-i deschid/ încet gura,/ să intru fără să mă zgîrii în colții ei/ îmi pun seară de seară capul pe ficatul ei/ seară de seară privesc lumina/ care îi intră prin buric ascult ticăitul de sub capul ei/ și dorm și mă trezesc“. 

La Antonia Stroie, avem un text onest, simplu, direct, deși uneori poate prea naiv: „Dacă plouă/ putem să zburăm/ oriunde// Pentru că ne facem mici/ și intrăm în picăturile de ploaie// acolo ne iubim/ pînă cînd iese soarele și ne usucă“ (Ombrophobia). Șerban Roman, ceva mai stîngaci în formulări, dar cu un discurs poetic interesant, vine cu un ușor spirit ironic adolescentin, evident mai ales în Cecsi Twix (cuvinte răcoritoare): „Dacă aș fi poet/ N-ai găsi în frigiderul meu/ Decît o foaie de salată/ Și să nu crezi că ar fi față-verso“. La Bianca Nicola, mezina grupului, născută în 1994, sînt evidente influențele optzeciste în tentativa de a surprinde momentul, clipa, o tentativă reușită, zic eu: „Scriu poezie/ pe-un șervețel roșu./ Scriu cu stînga/ iar cu dreapta ți-nchid/ pieptul în cercuri.// Femeile fumează țigări de femei/ și bărbații ce apucă, îmi zici.// Tipul de lîngă/ trage dintr-un slim/ Vogue Cherry/ și se uită la o poză cu un ou.// Masa stă curbată în jurul nostru/ parcă ne îmbrățișează/ parcă ne împinge/ unul în altul“ (În cafetecă). Deși inegală pe alocuri, Sabina Comșa valorifică cu talent, la rîndu-i, modelele optzeciste, vizibile fiind în poemele sale și influențe din Cristian Popescu: „Vecinul meu crede de-o săptămînă/ că Shakespeare e o marcă ultracunoscută/ de ton la conservă./ Vecinul meu vinerea se crede/ blondă și se dă la un bufon/ de la parter ca să-i dea pizza moca./ Vecinul meu ar zice că școala/ e-un pub, acolo se ține o piesă unde/ ori spectatorii ori nespectatorii/ sînt proști./ Vecinul meu n-are un picior/ are o pedală“ (ieri). Cam atît despre adevărații debutanți ai volumului. Andrei Dósa, după cum am menționat, a debutat deja în 2011, un debut de calitate, recunoscut ca atare prin Premiul „Iustin Panța“ pentru Debut (2011) și prin Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Debut (2012). Ironic, cu un imaginar manevrat în mod abil, cu vizibile tendințe experimentaliste, Dósa pare a se juca fără rețineri cu materialul poetic, însă dincolo de acest orizont ludic, avem seriozitatea și tenacitatea alergătorului de cursă lungă. Manifestul său poetic este mai mult decît grăitor: „toată poezia asta a ta/ nu e decît o gaură/ făcută de pișat în zăpadă// zăpada ar trebui să rămînă neatinsă sau/ mîncată strînsă în pumni/ topită// Andrei  Dósa e compatibil cu orice tip de poezie“.

 În fine, Daniel Puia-Dumitrescu, cel cu care se închide volumul, coordonatorul antologiei și inițiatorul grupului „Lumina de avarie“, ne propune poeme poate prea vaste care, prin întinderea lor, ar putea descuraja un cititor mai puțin răbdător. Totuși, e de admirat aplombul cu care autorul se avîntă spre extinsul discurs al poemelor sale, discurs bazat în principiu pe epic, pe biografic, amintind de poeții americani de la mijlocul secolului al XX-lea, modele perpetuate prin intermediul poeților optzeciști. Nu întîmplător spun asta, căci Daniel Puia-Dumitrescu, ca și Andrei Dósa sau Sabina Comșa, a terminat un master de scriere creatoare la Facultatea de Litere din Brașov, unde l-a avut printre profesori și pe Alexandru Mușina, a cărui influență se simte din plin și la cîțiva dintre tinerii prezenți în acest volum. Iată o mostră și din poezia lui Daniel Puia-Dumitrescu, care confirmă cele de mai sus: „în anglia colegul de apartament/ din căminul studențesc/ etajul cinci/ a treia ușă pe dreapta de la lift/ cîntă pe nas/ subțire/ primadonal/ sîmbătă dimineața/ duminica toată dimineața/ duminica toată ziua/ iar în restul săptămînii/ cam pînă la miezul nopții// tu asculți/ celălalt vecin/ grec/ ascultă și el/ afară din cînd în cînd/ plouă// în rest e liniște“ (Rapsodie pentru umbrelă și orchestră).

Că tot am menţionat mai sus faptul că volumele de debut colectiv în poezie sau în proză trebuie să surprindă prin ceva, de preferat prin materialul propus, dar și prin aspect, iată că Lumina de avarie se conformează celor spuse, avînd o copertă de dosar de urmărire informativă din perioada comunistă, o găselniță ingenioasă, dar care, în cele din urmă, riscă să-i dea volumului un aspect tern.

Lumina de avarie, volum coordonat de Daniel Puia-Dumitrescu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 120 p.

Apărut în "Observator cultural", nr.670/ 19 aprilie 2013


marți, 16 aprilie 2013

Luiza Textoris, profesorul de fizică şi oglinda



Oglinda, nu de puţine ori, apare în diverse texte, literare sau nu, în postura de obiect magic. I se atribuie, adică, o funcţie divinatorie sau este considerată, pur şi simplu, un spaţiu de tranziţie între două lumi – şi aici un exemplu potrivit ar fi, poate, povestea peripeţiilor Alicei în Lumea Oglinziilor. Recent, am întâlnit oglinda în această postură de obiect magic în textele a doi autori: Corin Braga şi Ioan Petru Culianu. 
În romanul Luiza Textoris de Corin Braga, oglinda este folosită atât pentru a invoca morţii, cât şi pentru a trece dintr-un loc într-un alt loc, prin reconstituirea mintală a spaţiului de destinaţie - o călătorie ameţitoare şi, în cele din urmă, fatală. În Oglinda ovală (istorie după  istorii), Ioan Petru Culianu spune povestea unui fizician care îşi imaginează mai multe istorii legate de o oglindă. Ceea ce m-a surprins este faptul că în această poveste există anticipat, într-o oarecare măsură, finalul romanului lui Corin Braga. Astfel, în romanul lui Corin Braga, Luiza Textoris devine prizoniera lumii din vis şi nu-şi mai poate recupera trupul, rămas într-o stare catatonică, imobil, într-un pat de spital – altfel spus, sufletul nu mai poate reintra în trup. La Culianu, de asemenea, sufletul iese din oglindă şi nu-şi mai găseşte trupul. Pe de altă parte, într-o a treia variantă de final, sufletul personajului iese printr-un ciob de sticlă şi rătăceşte într-o dimensiune diferită de cea a lumii noastre, final care, din nou, se regăseşte în romanului lui Corin Braga, căci Luiza Textoris rămâne şi ea prizonieră într-o lume „afară din lume”. Practic, cele două finaluri din textul lui Culianu se regăsesc în povestea Luizei Textoris. Întru edificare, redau un fragment mai amplu din povestirea lui I.P. Culianu:

„Eu căutam pe jumătate inconştient un mister care să se potrivească urmării romanului... Un anumit spaţiu al căutării din sus-pomenitele poveşti trebuia să servească drept loc (imaginar) al eliberării profesorului de fizică. Descifrând până la urmă sensul striurilor din oglindă, care la început îi apăruseră absurde, întâmplătoare, fără noimă, eroul reuşea să treacă dincolo de ea. Ajungea după câteva peregrinări per pedes sau pe spinarea păsării Roc (peregrinări asupra cărora nu voi insista, de vreme ce se găsesc între poveştile amintite) într-un palat cu nouăzeci şi nouă de uşi accesibile şi una singură interzisă... Intrând în cele nouăzeci şi nouă de camere, în faţa profesorului urmau să se desfăşoare «presimţirile căderii în vaste spaţii unde un sunet rătăcit, o pasăre stingheră sau un arbore uscat erau semne ale interdicţiei». Cele nouăzeci şi nouă de uşi, deşi accesibile, nu trebuiau deschise; eroul ajungea, parcurgându-le, în faţa unor perspective din ce în ce mai degradante, mai ameninţătoare. În faţa uşii interzise, îşi dă seama că, încă de la deschiderea primei uşi, era condamnat. De aceea, ori face gestul de a intra pe cea de a o suta ori se retrage, este acelaşi lucru. Mai trăieşte însă vaga nădejde că de vreme ce uşile accesibile erau de fapt interzise, uşa interzisă ar putea fi cu adevărat eliberatoare. Intră înăuntru, iar aici se produce o sincopă a povestirii mele. Într-una dintre versiunile posibile, profesorul se trezeşte în faţa oglinzii de care trecuse şi-şi vede propria imagine reflectată printre spărturile sticlei argintate; într-o altă versiune, mai optimistă, sufletul profesorului iese prin oglindă şi nu-şi mai găseşte trupul. Într-o a treia versiune, asemănătoare cu a doua, sufletul profesorului iese printr-un ciob de oglindă aruncat într-un coş de gunoi şi rătăceşte într-un timp cu totul diferit fenomenal de cel din care plecase”.


Ioan Petru Culianu, Arta fugii, Polirom, Iaşi, 2002, 256 p.
Corin Braga, Luiza Textoris, Polirom, Iaşi, 2012, 376 p. 


miercuri, 3 aprilie 2013

Georges Perec




Sunt nenumărate feluri de a-ţi omorî timpul şi niciunul nu seamănă cu altul, dar toate sunt la fel, o mie de feluri de a nu aștepta nimic, o mie de jocuri pe care le poţi născoci şi abandona imediat.
Ai totul de învățat, tot ceea ce nu se învață: singurătatea, indiferența, răbdarea, tăcerea. Trebuie să te dezobișnuiești de toate: să te întâlnești cu cei pe care i-ai frecventat atâta vreme, să iei mesele şi să-ţi bei cafeaua acolo unde ceilalți ţi-au rezervat locul de zi, ținându-l uneori să nu fie ocupat de alții, să lâncezești în complicitatea fadă a prieteniilor care nu încetează să-şi supraviețuiască, în ranchiuna oportunistă şi laşă a legăturilor ce se destramă.


Eşti singur şi fiindcă eşti singur trebuie să nu te uiţi niciodată la ceas, trebuie să nu numeri niciodată minutele. Nu trebuie să-ţi deschizi scrisorile cu înfrigurare, nu trebuie să mai fii dezamăgit dacă nu găsești înăuntru decât un prospect care te invită să cumperi cu suma modică de șaptezeci şi șapte de franci un serviciu de prăjituri gravat cu data nașterii tale sau comorile artei occidentale.
Trebuie să uiți să speri, să faci, să reușești, să perseverezi.
Te lași în voia sorții şi asta îți este aproape ușor. Eviți căile pe care ai mers prea multă vreme. Lași timpul să șteargă amintirea fețelor, a numerelor de telefon, a adreselor, a zâmbetelor, a glasurilor. 


Georges Perec, Un om care doarme, trad. Nicolae Balotă, Paralela 45, 2004, 126p.

P.S. Un homme qui dort, filmul lui Bernard Queysanne din 1974 după scenariul lui Georges Perec.