Un debut colectiv în poezie: Lumina de avarie

„[...] uneori am impresia că poezia e cel mai cool gadget de care am nevoie.“

Sabina Comșa, Lumina de avarie

În anii ’80 ai secolului trecut, debutul colectiv reprezenta o formă de frondă, un mod de a atrage atenția într-o lume literară oarecum monocromă, draconic supravegheată prin filtrele comuniste. După 1989, într-un spaţiu cultural cît de cît diversificat, statutul debutului colectiv s-a schimbat și este din ce în ce mai dificil să atragi atenția prin acest tertip publicistic. Mai degrabă, în cazul multor scrieri colective, şi mă refer aici mai ales la proză, ar fi vorba pur și simplu de experiment, și aș putea exemplifica prin romanul colectiv Rubik (Polirom, Iași, 2008) sau prin microromanul Filo, meserie! (Aula, Brașov, 2005). Merită men­ționat, din acest punct de vedere, și volumul coordonat de Ruxandra Cesereanu, Poveștile Duniazadei, ale sclavei sale Rasazada și ale regelui Sahzaman (Tracus Arte, 2012). În ceea ce privește debutul colectiv cu un volum de poezie, însă, nu se mai pune la modul acut problema experimentului decît dacă aceasta este inten­ția autorilor (cam același lucru se poate spune și despre scrierile colective în proză, însă, după cum am atras atenția, aici tentația spre experiment e mai mare). De obicei, scopul acestui tip de volum este ceva mai modest, și anume acela de a propune atenției lectorului cîteva nume noi, motiv pentru care el încearcă să atragă atenția prin ceva anume, fie că e vorba de aspect, de concept, ori de materialul propus, ori, varianta preferabilă, prin toate aceste elemente laolaltă.

Grupul literar brașovean „Lumina de avarie“ a ieșit recent pe piața literară cu un astfel de volum colectiv de poezie (Lumina de avarie, Tracus Arte, București, 2012), volum cuprinzînd șapte poeți aflați mai mult sau mai puțin la început de drum. Cei șapte sînt: Diana Bercu, Antonia Stroe, Șerban Roman, Bianca Nicola, Sabina Comșa, Andrei Dósa și Daniel Puia-Dumitrescu. Deși am tot vorbit despre volume de debut, această titulatură nu este una tocmai corectă, căci unii dintre cei prezenți în aceste opuri au debutat mai înainte cu volume proprii. Aceasta este situația și a doi autori prezenți în antologia Lumina de avarie, e vorba de Andrei Dósa, care s-a impus deja prin cartea sa multipremiată Cînd va veni ceea ce este desăvîrșit, și de Daniel Puia-Dumitrescu, autor a două volume, din care ultimul, Povești cu telecomandă, apărut tot la Tracus Arte. Nu-i de mirare, așadar, că dintre toți Andrei Dósa își face poate cel mai bine simțită vocea poetică, o voce bine conturată și recunoscută ca atare. E drept, Dósa este, alături de Puia-Dumitrescu, vîrstnicul grupului. În rest, ceilalți au între 19 și 23 de ani, vîrste fragede la care predomină tentația experimentului și căutările febrile într-ale poeziei. Poemele lor, în ciuda unor stîngăcii inerente noviciatului, sînt provocatoare, mustind de o vervă a începuturilor. La Diana Bercu, deschizătoarea antologiei, avem un imaginar debordant, propunîndu-ni-se, nu de puține ori, i­magini reușite, ca în poemul Bună dimineața!: „Foca în care m-am mutat de curînd are sub pernă o/ bombă cu ceas./ Trebuie să am grijă cînd mă duc la culcare, să-i deschid/ încet gura,/ să intru fără să mă zgîrii în colții ei/ îmi pun seară de seară capul pe ficatul ei/ seară de seară privesc lumina/ care îi intră prin buric ascult ticăitul de sub capul ei/ și dorm și mă trezesc“. 

La Antonia Stroie, avem un text onest, simplu, direct, deși uneori poate prea naiv: „Dacă plouă/ putem să zburăm/ oriunde// Pentru că ne facem mici/ și intrăm în picăturile de ploaie// acolo ne iubim/ pînă cînd iese soarele și ne usucă“ (Ombrophobia). Șerban Roman, ceva mai stîngaci în formulări, dar cu un discurs poetic interesant, vine cu un ușor spirit ironic adolescentin, evident mai ales în Cecsi Twix (cuvinte răcoritoare): „Dacă aș fi poet/ N-ai găsi în frigiderul meu/ Decît o foaie de salată/ Și să nu crezi că ar fi față-verso“. La Bianca Nicola, mezina grupului, născută în 1994, sînt evidente influențele optzeciste în tentativa de a surprinde momentul, clipa, o tentativă reușită, zic eu: „Scriu poezie/ pe-un șervețel roșu./ Scriu cu stînga/ iar cu dreapta ți-nchid/ pieptul în cercuri.// Femeile fumează țigări de femei/ și bărbații ce apucă, îmi zici.// Tipul de lîngă/ trage dintr-un slim/ Vogue Cherry/ și se uită la o poză cu un ou.// Masa stă curbată în jurul nostru/ parcă ne îmbrățișează/ parcă ne împinge/ unul în altul“ (În cafetecă). Deși inegală pe alocuri, Sabina Comșa valorifică cu talent, la rîndu-i, modelele optzeciste, vizibile fiind în poemele sale și influențe din Cristian Popescu: „Vecinul meu crede de-o săptămînă/ că Shakespeare e o marcă ultracunoscută/ de ton la conservă./ Vecinul meu vinerea se crede/ blondă și se dă la un bufon/ de la parter ca să-i dea pizza moca./ Vecinul meu ar zice că școala/ e-un pub, acolo se ține o piesă unde/ ori spectatorii ori nespectatorii/ sînt proști./ Vecinul meu n-are un picior/ are o pedală“ (ieri). Cam atît despre adevărații debutanți ai volumului. Andrei Dósa, după cum am menționat, a debutat deja în 2011, un debut de calitate, recunoscut ca atare prin Premiul „Iustin Panța“ pentru Debut (2011) și prin Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Debut (2012). Ironic, cu un imaginar manevrat în mod abil, cu vizibile tendințe experimentaliste, Dósa pare a se juca fără rețineri cu materialul poetic, însă dincolo de acest orizont ludic, avem seriozitatea și tenacitatea alergătorului de cursă lungă. Manifestul său poetic este mai mult decît grăitor: „toată poezia asta a ta/ nu e decît o gaură/ făcută de pișat în zăpadă// zăpada ar trebui să rămînă neatinsă sau/ mîncată strînsă în pumni/ topită// Andrei  Dósa e compatibil cu orice tip de poezie“.

 În fine, Daniel Puia-Dumitrescu, cel cu care se închide volumul, coordonatorul antologiei și inițiatorul grupului „Lumina de avarie“, ne propune poeme poate prea vaste care, prin întinderea lor, ar putea descuraja un cititor mai puțin răbdător. Totuși, e de admirat aplombul cu care autorul se avîntă spre extinsul discurs al poemelor sale, discurs bazat în principiu pe epic, pe biografic, amintind de poeții americani de la mijlocul secolului al XX-lea, modele perpetuate prin intermediul poeților optzeciști. Nu întîmplător spun asta, căci Daniel Puia-Dumitrescu, ca și Andrei Dósa sau Sabina Comșa, a terminat un master de scriere creatoare la Facultatea de Litere din Brașov, unde l-a avut printre profesori și pe Alexandru Mușina, a cărui influență se simte din plin și la cîțiva dintre tinerii prezenți în acest volum. Iată o mostră și din poezia lui Daniel Puia-Dumitrescu, care confirmă cele de mai sus: „în anglia colegul de apartament/ din căminul studențesc/ etajul cinci/ a treia ușă pe dreapta de la lift/ cîntă pe nas/ subțire/ primadonal/ sîmbătă dimineața/ duminica toată dimineața/ duminica toată ziua/ iar în restul săptămînii/ cam pînă la miezul nopții// tu asculți/ celălalt vecin/ grec/ ascultă și el/ afară din cînd în cînd/ plouă// în rest e liniște“ (Rapsodie pentru umbrelă și orchestră).

Că tot am menţionat mai sus faptul că volumele de debut colectiv în poezie sau în proză trebuie să surprindă prin ceva, de preferat prin materialul propus, dar și prin aspect, iată că Lumina de avarie se conformează celor spuse, avînd o copertă de dosar de urmărire informativă din perioada comunistă, o găselniță ingenioasă, dar care, în cele din urmă, riscă să-i dea volumului un aspect tern.

Lumina de avarie, volum coordonat de Daniel Puia-Dumitrescu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 120 p.

Apărut în "Observator cultural", nr.670/ 19 aprilie 2013