sâmbătă, 22 februarie 2014

I.P. Culianu despre gnoză şi magie




În 1972, Ioan Petru Culianu pleca din România, după tergiversările de rigoare din perioada comunistă, cu o bursă de studii în Italia, la Universitatea din Perugia. Astfel începea periplul lui Culianu prin lume, un periplu întrerupt tragic în 1991. Interesul acestuia pentru gnosticism, mai exact pentru dualismul religios, apare tocmai în acea perioadă de început de pribegie, după cum mărturiseşte într-un text introductiv la volumulArborele gnozei: „Atunci, în 1973, mi-am schimbat domeniul de cercetare din indologie în gnosticism şi am studiat în consecinţă cu Ugo Bianchi la Milano, aproape patru ani, timp în care am dat diferite examene de creştinism timpuriu, Noul Testament, teologie biblică, antropologie, istorie medievală şi alte cîteva discipline, m-am simţit atras de gnosticism într-un fel pe care Hans Jonas [...] l-ar fi numit «cu rădăcini existenţiale». Acum [...] cred că modul meu de a privi lumea în acea perioadă deriva, cu siguranţă, din cei douăzeci şi doi de ani pe care i-am petrecut într-unul din cele mai totalitare ţări comuniste: România. Am evadat de acolo în 1972, dar trauma a mai persistat încă vreo zece ani. [...] Dacă eu mi-am aflat vindecarea, România nu şi-a aflat-o încă, dar acesta este cu totul alt subiect. În orice caz [...], rămîn cu o datorie amară faţă de acei Arhonţi ai răului care m-au alungat în exil, pînă mi-am găsit o patrie primitoare“. Gnosticismul nu este ales, iată, tocmai întîmplător, de tînărul savant al religiilor.

În încercarea sa de a reconstitui un model forte de semioză hermetică, Umberto Eco, în Limitele interpretării, se opreşte şi asupra gnosticismului, privit ca deviaţie de la modelul raţionalismului greco-latin. Viziunea lui Eco se opune oarecum celei a lui Culianu, în măsura în care primul consideră, de exemplu, că omul gnostic, prin puterea cunoaşterii, devine un fel de Űbermensch. „Gnoza – afirmă Eco – nu e, precum creştinismul, o religie pentru sclavi, ci o religie pentru stăpîni“ (este vizat, iată, caracterul elitist al gnosticismului). Printre curentele, modele şi tendinţele (culturale moderne) care, într-un fel sau altul, au la bază viziunea gnostică (sau un impuls gnostic), Eco enumeră „celebrarea esteticii răului ca experienţă de revelaţie (Sade)“, „decizia atîtor poeţi moderni de a căuta experienţe vizionare graţie istovirii cărnii, prin excesul sexual, extaza mistică, drogul sau delirul verbal“. Tot consecinţe ale „sindromului gnostic“ sînt şi marxismul, leninismul, existenţialismul sau psihanaliza jungiană. Ba chiar, susţine mai departe Eco, „a fost identificat un moment gnostic în orice apariţie a Supraomului, în orice condamnare aristocratică a civilizaţiei de masă, în hotărîrea cu care profeţii raselor superioare au decis să treacă, pentru a realiza o reintegrare finală a celor perfecţi, prin sînge, prin masacru, prin genocidul hylicilor, al sclavilor iremediabil legaţi de materie“.

Dacă Umberto Eco, intransigent, consideră gnosticismul o deviaţie a unui model – este vorba de modelul raţionalismului grecolatin –, deviaţie care stă sub semnul lui Hermes, un zeu „volatil, ambiguu, părinte al tuturor artelor, dar zeu al hoţilor, iuvenes et senes în acelaşi timp“, un zeu care „nu cunoaşte graniţe spaţiale şi poate să fie în diferite forme şi în locuri diferite în acelaşi moment“, I.P. Culianu vede în gnosticism un model de eludare a acestei lumi, o lume stăpînită de Arhonţi ai răului. Legătura sa cu gnosticismul este una intimă, de ordin personal, după cum a şi mărturisit. Modelul gnostic, în cazul lui Culianu, nu este doar unul al ambiguităţii, al diluării graniţelor şi identităţilor, al unui adevăr a cărui cunoaştere asigură salvarea, ci reprezintă şi unul dintre multele moduri de manifestare posibile (ale unui fenomen religios, în acest caz) prefigurate de metoda lui sistemică, toate la fel de adevărate în viziunea lui Culianu.

Despre gnoză (1974-1979)

 

Interesul pentru gnosticism al lui Ioan Petru Culianu datează, spuneam, încă de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Seria de articole publicate între 1974 şi 1979, acum apărute în Iter in silvis. Eseuri despre gnoză şi alte studii (Polirom, 2012), o dovedeşte cu asupra de măsură. Este vorba despre o abordare fenomenologică a gnosticismului – mai exact, este propusă o fenomenologie a gnozei. Eduard Iricinschi, în eseul introductiv al volumului, remarcă îndreptăţit că, în aceste texte ale lui Culianu din anii ’70, influenţa atît a lui Mircea Eliade, cît şi a lui Ugo Bianchi, profesor al lui I.P. Culianu, este mai mult decît vizibilă. Mai mult: „Diversitatea şi inegalitatea tematică a acestui volum stau mărturie pentru faptul că, între 1974 şi 1979, cercetarea lui Culianu a dezvoltat aproape în întregime tematica Mircea Eliade, a epuizat principalele izvoare ale temelor despre religie şi putere, a pus fundaţiile altor două teme majore, gnozele dualiste şi ascensiunea sufletului în Antichitatea tîrzie şi Evul Mediu, şi a folosit, deşi dintr-o perspectivă heideggeriană care avea să se atenueze pînă în 1984, cadrul teoretic al dinamicii civilizaţiilor dezvoltat înEros şi magie în Renaştere“.

Culianu însuşi recunoaşte că în eseurile sale din Iter in silvis, volum apărut în 1981, în Italia, firul conducător îl constituie „fenomenologia cu multiple feţe a gnozei“. Esenţială este, în acest caz, indiferent de perioadele abordate, întrebarea: „de unde vine răul?“, întrebare al cărei răspuns – fie că e vorba de Empedocle sau de Bulgakov – se dezvoltă mai mereu într-o amplă teodicee, adică într-o „explicaţie a originii răului compatibilă cu existenţa Divinităţii“. Viziunea care stă la baza acestor explicaţii este una dualistă: lumea, teritoriu al răului, este condusă de un Arhonte tiran, iar omul este condamnat să rămînă prizonier pe vecie, prin interminabile reîncarnări, al acestei lumi. Omul, însă, posedă şi o scînteie divină, scînteie moştenită de la adevăratul Creator şi pe care Arhontele, copie palidă a Creatorului, nu o deţine. Scînteia respectivă îl poate ajuta pe om să se salveze, să evadeze pentru totdeauna din lumea Arhontelui rău. Mai exact, în gnosticism, Arhontele, Demiurgul lumii vizibile, „a fost creat – spune Culianu în articolul Femeia din ceruri şi umbra ei –, nu procreat în acord cu spiritul, în timp ce omul a fost şi procreat prin colaborarea spiritului, fiind aşadar superior demiurgului şi arhonţilor săi“.

În analiza din perspectivă gnostică a poeziei Mureşanu de Mihai Eminescu (Romantism acosmic la Mihai Eminescu), I.P. Culianu expune trăsăturile principale ale gnosticismului (în acest caz, siro-egiptean): acosmismul antropologic (omul nu aparţine acestei lumi), demiurgul rău al lumii vizibile (un zeu neputincios, capricios, lipsit de scînteia divină; „adevărata“ divinitate se menţine, în raport cu lumea, „într-o inaccesibilă transcendenţă“), omul – consubstanţial cu „adevărata“ divinitate (se poate elibera de sub domnia Arhon telui cel rău), transformarea personajelor negative ale Vechiului Testament (Lucifer, Cain etc.) în personaje pozitive şi invers, caracterul elitist al sistemelor gnostice, metensomatoza (reîncarnarea). Nu greşesc, cred, dacă afirm că lui I.P. Culianu îi revine meritul de a fi deschis această perspectivă asupra poeziei eminesciene.

În „Patimile“ Sophiei în gnosticism din perspectivă istorico-comparativă, articol din 1976, problema răului – esenţială, repet, în gnosticism – este relaţionată cu mitul unei divinităţi decăzute, o divinitate de gen feminin, Sophia. Acest eseu, este de părere Eduard Iricinschi, pare scris „din perspectiva unui student feminist al religiei avant la lettre“, iar notele politice ale textului sînt mai mult decît evidente. Sophia, imperfectă şi decăzută, un trickster feminin, se află într-o permanentă revoltă împotriva divinităţii supreme (masculine). Se poate vorbi, în acest caz, şi despre incapacitatea divinităţii feminine de „a suporta o ordine masculină poate prea rigidă“. Răzvrătirea ei produce dezechilibru, iar acesta îi afectează atît pe oameni, cît şi pe zei. Divinitatea vinovată de acest dezechilibru îi ajută, însă, pe oameni şi le dăruieşte ceva din scînteia divină a Tatălui. Alegerea acestui personaj ar reflecta, la o adică, susţine Eduard Iricinschi, viziunea sumbră a lui I.P. Culianu asupra pleormei – tărîmul divin şi, prin urmare, perfect al divinităţii în gnosticism –, un ţinut ce pare guvernat de o divinitate coercitivă, care aminteşte de un regim totalitar. Schema mitului este una simplă: Sophia a păcătuit, iar mai apoi, a pătimit, despărţită fiind de Tatăl: „Aceste urmări pricinuite de durerea Sophiei despărţite de Tatăl capătă numele generic de patimi şi, mai precis, de suferinţă, teamă, privaţiune, ignoranţă. Constau într-o repetată agitaţie verticală, în sus şi în jos, în eşecuri, plînsete, zvîrcoliri etc. De ce a ajuns Sophia în această stare? Pentru că a gînditfără permisiune, iar gîndirea ei (enthymesis) fiind activă (argos), scoate la iveală o creaţie incompletă (atelestos), informă, haotică. Ce anume a gîndit fără permisiune?

O altă versiune ce aparţine, probabil, tipului mai arhaic al mitului explică că ea a vrut să procreeze prin imitarea Tatălui, adică singură, fără syzygos, fiindcă ignora că increatul, fiind principiul a toate, rădăcină, profunzime şi abis, are capacitatea de a crea singur, în timp ce ea, pe de altă parte, ca fiind creată şi născută după multe altele, nu putea să aibă puterea increatului“. Analiza mitului Sophiei va fi reluată de către Culianu – într-o notă mai complexă – în volumul Gnozele dualiste ale Occidentului.
Demonizarea cosmosului – plasarea Infernului din adîncurile pămîntului în ceruri, mai exact în zona sublunară – este un alt aspect al gnosticismului la care face referire I.P. Culianu. Apariţia infernului astral – demonizare a cerului care a căpătat proporţii după sec. I d.H. – este pusă în relaţie de către tînărul istoric al religiilor cu cele ce se întîmplau în Israel în sec. I d.H. (ocupaţia romană, distrugerea Templului). Ideea este prezentă, de altfel, şi în eseul Religia şi creşterea puterii, apărut în volumul Religie şi putere (Polirom, Iaşi, 2005).

Încă din 1975, Culianu s-a arătat interesat de relaţia dintre putere şi religie, de modul în care, deseori, religia poate deveni un instrument al puterii. În articolul Religia ca instrument al puterii şi mijloc de eliberare în mediul non-creştin, I.P. Culianu avansează ideea că „religia este fără îndoială un model simbolic menit să creeze şi o opinie de masă şi, în consecinţă, ea premerge metodele empirice care vor constitui disciplina numită psihologia maselor“. Puterea, de obicei, este deţinută de un aşa-zis manipulator al sacrului, căruia, în virtutea unor „imperative impersonale“, i se dă ascultare. Fie că este şaman, fie că este vraci, fie că este preot, opinia acestui manipulator al sacrului este decisivă în cadrul comunităţii din care face parte.

Cu toate acestea, religia asigură şi mijloace de eliberare, aşa cum se întîmplă în budismul zen. I.P. Culianu are în vedere şi un aspect mai special al tehnicilor de eliberare: antinomismul. Acesta presupune un comportament antisocial, ignorarea tuturor regulilor impuse de societate, de doctrinele religioase – o încercare de a anihila ego-ul, personalitatea, orgoliul, o încercare în genul celei din filmul lui Lars von Trier din 1998, The Idiots (Idioterne).

Volumul Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză şi alte studii (Polirom, 2012) conţine, în mare parte, texte legate de una dintre temele care îl vor obseda pe I.P. Culianu pînă la moartea sa din 1991, şi anume dualismul religios, în speţă gnosticismul. Multe dintre temele acestui volum vor fi reluate, mai tîrziu, în studii consistente, savante şi, mai ales, incitante prin ipotezele avansate, nu de puţine ori îndrăzneţe. Deocamdată, în textele din Iter in silvis, după cum recunoaşte chiar autorul, există doar „fulgerări ale unei gîndiri care încearcă cu anxietate să cuprindă întregul, însă căreia îi este cu neputinţă să abandoneze particularul, (gîndire) împărţită între tentaţia sintezei şi necesitatea analizei“.



Ioan Petru CULIANU
Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză şi alte studii
Traduceri de Dan Petrescu, Corina Popescu şi Hans Neumann, introducere de Eduard Iricinschi
Editura Polirom, Iaşi, 2012, 246 p.


Apărut în Observator cultural, nr. 711/ 21.02.2014

 

marți, 18 februarie 2014

Egil Saga



Luna lui Galileo Galilei




Galilei a fost și desenator. Acuarelele nocturne ale lui Galilei din Sidereus nuncius (Mesagerul celest), care a apărut în 1610, nu sunt doar foarte frumoase. Dincolo de frumusețea lor, ele fac dovada unui mare curaj. Fără cuvinte, cu un strop de brun și de alb, acuarelistul arată că Soarele nu se rotește în jurul Pământului. Galilei desenează clar pe suprafața Lunii puncte albe și altele mai închise ca niște ciupituri de vărsat. 

Punctele mai întunecate sunt cratere de vulcani. 

Punctele albe pe linia care desparte umbra de lumină sunt crestele munților care primesc raze de soare de pe lună. 

În acuarelele sale, fizicianul pictează ceea ce n-are voie să scrie în cosmosul creștinilor. 

Odată cu Galilei, noaptea pune stăpânire pe Univers. 

Încetând să mai fie centrul acestuia, Pământul se pierde în el. 

Umbra este o gaură în lumină. 


  
(Pascal Quignard, Noaptea sexuală, Humanitas Fiction, București, 2008)









vineri, 7 februarie 2014

Dialog între Elemire Zolla și Ioan P. Culianu






Dragă Culianu,

Venirea dumitale în Italia cu ocazia apariției noii cărți mă bucură, dragă Culianu, din motive care în parte sunt limpezi, iar în parte pot părea tenebroase. Spun asta râzând, dar nu numai în glumă: dumneata ai scris o operă hotărâtoare pe acest subiect, atât de curios și de alunecos, Gnoza, care, la capătul cercetărilor pe care le faci, se descoperă că s-ar putea nici să nu existe: I miti dei dualismi occidentali. Dai sistemi gnostici al mondo moderno** (Jaca Book).

Impresia mea este că, în vremea studenției, ți-a fost sugerată o temă care, încetul cu încetul, sub privirea dumitale riguroasă, s-a tot îmbogățit și a sfârșit prin a dispărea aproape total, lăsând în urmă, pe de o parte, o succesiune istorică de fapte, fără legătură între ele, iar pe de alta, un veritabil turn al lui Babel de subdistincții întortocheate și nesemnificative.

Ce este oare Gnoza? Suntem dispuși să răspundem că e o mișcare ce a luat naștere în prima perioadă a creștinătății și a continuat, în anume moduri, până în zilele noastre, fiind adesea supusă la persecuții întrucât este libera căutare a adevărului și extazului? Atunci vom descoperi pe cineva care se proclamă, în sensul acesta, pe deplin gnostic: un olandez, apropiat al lui Carl Gustav Jung, Gilles Quispel.

El este autorul unui eseu intitulat Om gnostic și evreu, în care trasează istoria unei anumite obsesii gnostice moderne. Buber l-a atacat pe Jung, numindu-l gnostic, a afirmat că inamicul credinței, atât a celei creștine, cât și a celei evreiești este în ziua de azi gnosticul, nu ateul. Hans Jonas a susținut și el o opinie identică. Însă pentru Quispel gnoza antică a luat naștere tocmai din ebraism, lucru confirmat de documentele descoperite la Nag Hammadi, în Egipt. I s-a alaturat și Gershom Scholem, care a văzut în grupările fariseilor pe precursorii acelei forme specific ebraice de gnoză, Cabala. Pentru Quispel au existat un catolicism fundamentat pe normele juridice romane, o ortodoxie bazată pe metafizica greacă și, în fine, un creștinism aramaic, al cărui principal centru era orașul Edessa, și care mai dăinuie și astăzi în bisericile nestoriene și ortodoxe din Malabar. Din acest al treilea trunchi al creștinismului ia naștere Gnoza, având afinități cu știința grecească eleusină și cu cea mitraică, însă prin nenumărați intermediari până la noi, fiind reprezentată prin excelență de teoriile lui Jung.

Până aici ne mișcăm doar între savanți, care susțin în mod pasional opinii divergente, dar sunt obișnuiți să-și documenteze spusele. Există, dimpotrivă, și o altă mișcare, necunoscută celor mai mulți, dotată cu o forță substanțială în lumea catolică: ea prezintă gnoza drept inamicul suprem, încă de la începuturile creștinătății, un inamic care ar trebui eliminat în mod radical. În numărul pe luna în curs, aprilie 1989, al revistei vaticane, rămasă montaniană, Trenta giorni nella Chiesa e nel mondo, figurează o dezlănțuire aprigă a acestei tendințe, unde ne este prezentat drept fenomen gnostic amalgamul de vechi superstiții oculte care face astazi furori în Statele Unite, doctrina New Age, și unde se publică o nota semnata de Carl Raschke, profesor la Denver, care reia acuzațiile aduse Gnozei: “În vreme ce Biblia ne spune că ispita era ca omul să creadă promisiunea mincinoasă: vei fi asemeni lui Dumnezeu, gnosticii susțineau că exact aceasta era natura și destinul lor”. Alături de ecleziasticii care detestă Gnoza, se află și unii de tip opus, adepții lui Voegelin, care impută Gnozei apariția lui Hegel și a marxismului.

Ajunge cu delirurile care iau naștere din definiții proaste și din cunoștințe incomplete. Cred că in rândul antignosticilor catolici domină ideea că Gnozei i-ar fi caracteristică pretenția de a raționa în absența oricărei referiri la credință si există voința de a lega într-o asemenea pretenție, care sperie, întreaga masă informă a ideilor și practicilor oculte. Se speră în consolidarea unei asemenea legături, astfel încât să se poată dispune, în fine, de un monstru abominabil, care să fie blamat și persecutat.

Încântătoarea dumitale carte va pune ea oare capăt acestor supărătoare confuzii, acestor meschine jocuri necugetate și periculoase?



Dragă Zolla,


Nu pentru a ocoli un raspuns, mai bine zis unul dintre răspunsurile la cele două întrebari pe care mi le puneți, dar e totdeauna nevoie de un preambul istoric, și îl voi face. În 1973, am citit o carte stranie şi fascinantă, în care, deşi există o cronologie şi o succesiune temporală scrupulos respectată, orice punct temporal putea servi de început, fiindcă ceea ce alcătuia miza era ca o întâlnire între două sisteme, ba chiar între două dimensiuni diferite. Mai e oare cazul să amintesc că pentru Einstein timpul, deşi nu e o dimensiune spaţială, este un fel de nouă latură a unui corp hiperdimensional care, în imersia sa într-un spaţiu cu trei dimensiuni, creează iluzia succesiunii?

Ei bine, cartea despre care vorbeam lasă să se întrevadă abisul infernal al prejudecăţilor unei civilizaţii la întâlnirea cu o alta şi îmi explica totodată că acele prejudecăţi alcătuiau un sistem şi că nu era nicio scăpare, căci, în definitiv, orice nouă poziţie nu putea fi decât o variantă a uneia precedente. Civilizaţia care producea prejudecăţile era a noastră, cea occidentală; civilizaţiile care suportau prejudecăţile erau cele ale indienilor americani. Povestea o cunoaşteţi, dumneavoastră, Elemire Zolla, mai bine decât oricine, deoarece chiar dumneavoastră aţi scris-o: se numeste Literaţii şi şamanul. (Acum îmi veţi spune, cine ştie, că se pot descoperi şi rădăcini mai profunde şi că o parte dintre premisele metodologice ale cărţii se află într-un autor despre care, într-un articol aparut în Il Corriere della Sera, spuneaţi că s-a născut dintr-o “sferă ce radiază” – Levi-Strauss. Ştiu acest lucru, însă asta nu împiedică în niciun fel ca succesiunea “descoperirilor” mele să fie cea evocată: ceea ce am înţeles în 1973 nu devenise transparent pentru mine în 1967, când am luat pentru prima oară contact cu opera lui Levi-Strauss. Toţi îl citeau pe Levi-Strauss în momentul acela, eu l-am preferat pe Eliade.)

Oricum, să ne întoarcem la Gnoză. Pentru a continua analogia cu situaţia indienilor, e suficient sa ne gândim că vine un moment când toate cărţile se amestecă şi nu se mai înţelege nimic: indienii din Nord fură sau cumpară cai şi se mută la câmpie, limbile se amestecă şi, pentru a se înţelege între ei, folosesc cu toţiii engleza. Ce mai încoace şi încolo, pare un western prost. Aceeaşi situaţie şi în Sud: profeţi ai nenorocirilor târăsc mii de indieni în căutarea Tărâmului unde Răul nu există, iar la sfârşitul peregrinărilor nu mai rămân în viaţă prea mulţi, dar ceea ce nu se ştie e dacă profeţiile sunt autohtone ori sunt rod al mesianismului de tip creştin. Aşa şi cu Gnoza: termenul este utilizat în mii de feluri diverse, iar dacă cineva întrevede acolo o tradiţie perenă care, inevitabil, se întrupează cel mai bine pe terenul de studiu pe care învăţatul şi l-a adjudecat, mai sunt şi unii care, imediat ce zăresc acel nomen odiosum, simt pe loc miros de sulf şi de cătuşe.

La început credeam că voi putea strânge suficient material pentru a ilustra cele o mie și unu de chipuri ale hidrei gnostice; am înțeles însă repede că era o întreprindere fără speranță și m-am limitat la un singur fascicul: acela denumit “gnostic” în Antichitatea târzie, care discuta posibilitatea existenței a doi Creatori. “Descoperirea” a venit să mă împovăreze: această ipoteză, a celor doi Creatori, unul al celor bune și altul al celor rele, nu are o “istorie”. Ea se înfătișează minții umane și apoi, tot în mintea umană, crește și se multiplică în vecii vecilor. Intervin cu siguranță și motive de natură socială ori economică în alegerea pe care o face un individ sau un grup între variantele unei ipoteze de bază, dar, în general, se poate spune că un sistem de idei – cel al gnosticismului antic, cel al fizicii contemporane sau cel al șamanismului eschimoșilor (mai bine zis, al populației inuit) – este grefat într-o manieră fundamentală în mințile omenești și deci se derulează în umbră, asemeni programului unui computer care apoi execută altceva pe ecran. Prin urmare, mi se pare nu numai zadarnic, ci in primul rând depășit să credem că fenomenele s-ar putea explica prin “origini” și “filiații” istorice. Acum o vreme Karl Popper vorbea deja despre “sărăcia istoricismului”, sărăcie care, însă, caracterizează, în parte, și propria lui epistemologie.

Desigur, ideile circulă, câteodată sunt chiar furate, însă ele se transmit, în orice caz, ad modum recipientis și de multe ori ele apar la subiecți foarte depărtați în spațiu și în timp, sub impulsuri mai mult sau mai puțin similare. Apoi, în orice epocă, noi cunoaștem doar un set foarte circumscris al propriilor noastre tradiții. De pildă: lui Rabelais i se pare absurd ca cineva să fie născut pe ureche, iar cititorilor săi li se pare caraghios; la fel de absurd li se pare, în secolul al XIV-lea, unor inchizitori ca Bernardo Gui, ceea ce susțin catharii în legătură cu concepția și nașterea auriculară a lui Isus Cristos; și ideea le miroase a erezie. Nu la fel stăteau lucrurile în secolul al V-lea, când o adoptaseră mulți dintre clericii de mare reputație și întrutotul venerabili ai epocii. Și, în fond, ce poate fi mai normal decât ca Verbul divin să o fecundeze pe Maica Domnului prin ureche și apoi să iasă pe aceeasi cale? La urma urmei, acest punct de vedere e mai rațional decât acela care susține că Isus se dematerializează, ca să spunem așa, în pântecele matern și apoi reapare de cealaltă parte, fără ca porțile să fie atinse.

Ar mai fi multe de spus, dar poate că e suficient să vă răspund la ultima dumneavoastră întrebare. Cu siguranță, cartea mea nu va pune capăt discuțiilor despre Gnoză. Cel mult le va mai ațâța un pic, și nu doar în Italia, unde au existat, de altfel, totdeauna mari învățați cunoscători ai gnosticismului, cum sunt Buonaiuti și, în zilele noastre, Ugo Bianchi. Mă gândesc, de exemplu, la Statele Unite, țara unde sunt profesor. Cea mai mare parte a specialiștilor mai urmează încă punctul de vedere învechit al școlii germane de religie. Atunci când va apărea pe piața engleză, această carte va avea efectul unei bombe.

Dar, cu siguranță, se pot anticipa deja atât veninul, cât și ambrozia pe care le va produce cartea. Se pot anticipa fiindcă se află acolo, în mințile omenești, ca tot restul, de altfel: această zi pașnică de februarie, groaza împăratului Atahualpa când îl zărește pe Pizzaro, urechea tăiată a lui Van Gogh și lansarea primei nave intergalactice. Totul se află acolo, iar între toate aceste lucruri există legături invizibile. Iată, uitam să spun: unii numesc și aceasta tot Gnoză.



* Dialogul intre Zolla si Culianu a fost publicat prima dată în revista „Panorama„, XXVIII, 2 aprilie 1989, pp. 141-145.