duminică, 31 martie 2013

Despre terorismul intelectual




Jean Sévillia semnează articole în Le Figaro Magzine de mai bine de 30 de ani, adică din 1981, fiind una dintre semnăturile cu tradiție ale cunoscutului cotidian francez. Autor al unor volume controversate, situate, bineînţeles, în siajul unui conservatorism care a devenit, pare-se, în prezent, destul de agreat în Franţa în defavoarea unui stângism deja erodat, Jean Sévillia declanșează şi în Terorismul intelectual, volum apărut în 2000 în Franţa (iar la noi, într-o primă ediție, în 2007), un atac vehement împotriva a tot ce a reprezentat şi reprezintă stânga franceză. Scrupulos, autorul îşi definește sintagma de "terorism intelectual" încă din Cuvântul înainte : "Terorismul intelectual, am mai spus-o, constituite un sistem. Dar un sistem difuz, multiform, insesizabil. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, şi nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică şi nu reprezintă interese neapărat concordante. E o mașinărie care se sprijină pe complicități doctrinare şi pe reţele de generație ; trebuie reținut însă că avem de-a face cu o mașinărie oarbă". Acest terorism intelectual reprezintă, cu alte cuvinte, eforturile stângii de a oculta crimele comunismului şi de a-i discredita pe cei care au încercat să vorbească despre ele. Mecanismul pus astfel în mișcare era unul destul de rudimentar, bazat pe cea mai percutantă opoziție a secolului al XX-lea : "Comunismul încarnează binele absolut, iar nazismul răul absolut".

Fiind şi istoric şi știind că o demonstrație funcționează la potențial maxim doar dacă nu lipsesc exemplele grăitoare, Jean Sévillia dă, la rându-i, numeroase exemple în care terorismul intelectual exercitat de comunism este, după propria-i părere, mai mult decât evident. Primul exemplu datează din 1949, este vorba despre afacerea Victor Kravcenko. Membru al Comisiei de achiziții în SUA, Kravcenko, cetățean sovietic, cere în 1944 azil politic în SUA. Acolo, în 1946, publică volumul I Choose Freedom, în care dezvăluie realitățile comunismului sovietic: epurare, foamete, mizerie, lagăre. Le Monde şi Les Lettres françaises au ripostat încercând să-l discrediteze pe Kravcenko. Nu altfel au stat lucrurile şi în ale cazuri, cel mai celebru fiind cel al lui Soljeniţîn. De altfel, autorul nu cruţă niciuna dintre erorile stângii franceze : susținerea lui Castro şi a lui Che Guevara, susținerea Vietnamului de Nord, susținerea lui Mao, elogiat de Tel Quel, promovarea mitului Lumii a Treia etc.

Păcatele nu sunt puține şi nici mici, dar acestui rechizitoriu nu i se poate ierta un singur lucru : este în mod evident unul partinic, ca să zic așa : teroriștii intelectuali sunt numai de stânga, toate erorile aparțin stângii, iar situația dezastruoasă din prezent este rezultatul acțiunilor din trecut ale stângii. Sunt aduse spre dezbatere în acest volum "probleme" ca homosexualitatea, imigrația excesivă, ateismul etc., ele fiind puse în mod exclusiv în cârca stângii franceze, ceea ce dezechilibrează în mod evident balanța onestității, a obiectivității istorice – asta în măsura în care opțiuni ca, de exemplu, homosexualitatea sau ateismul pot fi considerate nişte devieri periculoase pentru bunul mers al societății. Din rechizitoriul lui Sévillia, însă, se desprinde următoarea idee despre societatea franceză : acolo intelectualii au avut un cuvânt de spus şi au fost ascultați. Din păcate, cei mulți intelectuali au fost de stânga, dar, de asemenea, mulți s-au căit. Şi în această nouă postură, de contestatari ai comunismului, au scris cărți, au comentat, au criticat şi au fost ascultați – așadar, libertatea nu a fost suprimată iar ceea ce autorul numește impropriu terorism intelectual era şi este doar o formă de combatere, dar nu şi de intimidare, a oponentului. Cu alte cuvinte, dracul nu a fost atât de negru pe cât încearcă Jean Sévillia să ni-l înfățișeze.


Jean Sévillia, Terorismul intelectual, trad. Ileana Cantuniari, Humanitas, 2012, 298 p. 


miercuri, 27 martie 2013

Top erasmen




Într-o primă formă, erasmen a fost găzduit de yahoo 360. După dezactivarea acestei platforme, s-a mutat cu tot bagajul pe wordpress. În 2011, erasmen s-a transferat, dintr-o toană, pe blogger. Actualul erasmen este posesorul a 121 de postări, multe dintre ele despre diverse cărţi. În atare situaţie, m-am hotărât, împins şi de curiozitate, să fac un bilanţ al volumelor despre care am scris -mai mult sau mai puţin inspirat- pe acest blog. Am inclus în bilanţ, cu o anume rezervă, şi cărţile din care am extras fragmente. Postările sunt redate în funcţie de numărul de accesări.

  1. Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde, 2 523 accesări.
  2. Însemnări postume (1914-1951), Ludwig Wittgenstein, 458 a.
  3. Simplu, Daria, Daria Hornoiu, 393 a.
  4. Mircea Eliade, I.P. Culianu, 361 a.
  5. Când va veni ceea ce este desăvârşit, Andrei Dosa, 342 a.
  6. Zen. Jurnal 2004-2010, Mircea Cărtărescu, 326 a.
  7. Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt, 291 a.
  8. Porunca lui rabbi Akiba, Valeriu Gherghel, 261 a.
  9. Alice în Ţara Minunilor, Lewis Carroll, 244 a.
  10. Virginica, Ovidiu Simion, 235 a.
  11. Junal în fărâme, Eugen Ionescu, 227 a.
  12. Caietul albastru, Ludwig Wittgenstein, 213 a.
  13. Compania poeţilor tineri în 100 de titluri, 212 a.
  14. Soţul meu, Michael, Amos Oz, 196 a.
  15. Proza lui Mircea Nedelciu. Puteriile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Adina Diniţoiu, 187 a.
  16. Ombilicul limburilor, Antonin Artaud, 185 a.
  17. Luiza Textoris, Corin Braga, 182 a.
  18. Ferestrele zidite, Alexandru Vona, 180 a.
  19. Contesa sângeroasă, Andrei Codrescu, 179 a.
  20. Simfonia lupului, Marius Daniel Popescu, 176 a.
  21. Mircea Ivănescu. Poeme alese (1966-1989), Mircea Ivănescu, 173 a.
  22. Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, Jean-Claude Carrière, Umberto Eco, 163 a.
  23. România şi liberalismele ei, Virgil Nemoianu, 152 a.
  24. 1484. Eros şi magie în Renaştere, I.P. Culianu, 151 a.
  25. Pupa Russa, Gheorghe Crăciun, 150 a.
  26. Inamicul impersonal, Caius Dobrescu, 149 a.
  27. Iartă-mă!... Ajută-mă!, Frédéric Beigbeder, 147 a.
  28. Sebastian în vis, Radu Vancu, 145 a.
  29. Anormalii, Michel Foucault, 143 a.
  30. Balzac şi micuţa croitoreasă, Dai Sijie, 143 a.
  31. Nepotul lui Dracula, Alexandru Muşina, 143 a.
  32. Domn al Luminii, Roger Zelazny, 139 a.
  33. Angelus, Ruxandra Cesereanu, 136 a.
  34. Scrieri alese, E.A. Poe, 132 a.
  35. Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, 131 a.
  36. Strigarea lotului 49, Thomas Pynchon, 127 a.
  37. Pianista, Elfriede Jelinek, 118 a.
  38. Să cunoşti o femeie, Amos Oz, 118 a.
  39. Frumoasa fără corp, Gheorghe Crăciun, 109 a.
  40. Măsurarea lumii, Daniel Khelman, 112 a.
  41. Joseph Anton: Memorii, Salman Rushdie, 109 a.
  42. Underground Agency Clash, Milko Valent, 105 a.
  43. Fiesta, Ernest Heimngway, 104 a.
  44. Jung: o biografie, Deirdre Bair, 104 a.
  45. Universul elegant, Brian Greene, 90 a.
  46. Totul este iluminat, Jonathan Safran Foer, 89 a.
  47. Roma familiei Borgia, Guillaume Apollinaire, 82 a.
  48. Transdisciplinaritatea, Basarab Niculescu, 60 a.


duminică, 17 martie 2013

The White Tigress of Kaniburrha





Then, as so often in the past, her snowy fur was sleeked by the wind.

She walked where the lemon-colored grasses stirred. She walked a winding track under dark trees and jungle flowers, crags of jasper rising to her right, veins of milk-white rock, shot through with orange streaks, open about her.

Then, as so often before, she moved on the great cushions of her feet, the wind sleeking her fur, white as marble, and the ten thousand fragrances of the jungle and the plain stirring about her; there, in the twilight of the place that only half existed.

Alone, she followed the ageless trail through the jungle that was part illusion. The white tiger is a solitary hunter. If others moved along a similar course, none cared for company.

Then, as so often before, she looked up at the smooth, gray shell of the sky and the stars that glistened there like shards of ice. Her crescent eyes widened, and she stopped and sat upon her haunches, staring upward.

What was it she was hunting?

A deep sound, like a chuckle ending in a cough, came from her throat. She sprang then suddenly to the top of a high rock, and sat there licking her shoulders. When a moon moved into view, she watched it. She seemed a figure molded of unmelting snow, topaz flames gleaming beneath her brows.

Then, as before, she wondered whether this was the true jungle of Kaniburrha in which she sat. She felt that she was still within the confines of the actual forest. But she could not really know.

What was it she was hunting?


Roger Zelazny, Lord of LightChapter 5


marți, 5 martie 2013

Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula”





Primul roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius.“ Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text.“ În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil. Alexandru Mușina nu este însă, din acest punct de vedere, un deschizător de drumuri, textul său având un predecesor demn de toată stima în romanul Teză de doctorat, al unui alt autor brașovean, Caius Dobrescu. Ambele romane mizează pe o intransigentă critică, nu numai a mediului universitar, ci și a societății moderne în genere, folosind iscusit, în acest sens, umorul (grotesc), bufoneria, histrionismul, ironia. Cred însă că, în mod paradoxal, deși caracterizate printr-un stil lejer și plăcut, acest tip de scrieri romanești nu au încă, în România, un public format, trecând aproape neobservate și, în consecință, necitite. Într-un citat critic (inventat) de pe coperta a IV-a, cititorul e avertizat că „Pentru romanele cu vampiri, Nepotul lui Dracula este ce a fost, la vremea lui, Don Quijote pentru romanele cavalerești.“ Această apreciere a fost formulată de către Virgil Podoabă (din câte știu), vizat fiind însă romanul lui Caius Dobrescu. Iată, legătura dintre cele două romane este confirmată și prin preluarea acestei remarci de către Alexandru Mușina. Un alt aspect importă însă aici: comparația cu scrierea lui Cervantes sugerează, și nu într-un mod subtil, o dorință de schimbare a paradigmei și în romanul vremurilor noastre, schimbare – cu mai mult sau mai puțin succes – propusă prin cele două scrieri deja amintite. A reușit acest demers în cazul lui Alexandru Mușina? Probabil e prea devreme pentru a ne pronunța, dar am senzația că romanului Nepotul lui Dracula – așa cum s-a întâmplat și cu excelentul roman al lui Caius Dobrescu – îi va fi, totuși, greu să se impună în prezent pe piața literară românească, în ciuda actualității sale incontestabile. Cine să fie de vină? Autorul? Cititorul? Ambii? Greu de spus.


Apărut în „Dilemateca”, nr. 81, februarie 2013