Primul
roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este,
în primul rând, orice s-ar spune,
un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic.
Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul
lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă,
aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul
asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor
brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are
corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o
dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest
aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu
îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru
a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea
este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“,
ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la
confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și
textul sunt ca o bandă a lui Moebius.“ Sau – după cum ar spune
personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea,
asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa
de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust –
„totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text,
natura e text.“ În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii
e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități
sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios
lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu
putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie
dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment,
după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i
posibil. Alexandru Mușina nu este însă, din acest punct de vedere,
un deschizător de drumuri, textul său având un predecesor demn de
toată stima în romanul Teză de doctorat, al
unui alt autor brașovean, Caius Dobrescu. Ambele romane mizează pe
o intransigentă critică, nu numai a mediului universitar, ci și a
societății moderne în genere, folosind iscusit, în acest sens,
umorul (grotesc), bufoneria, histrionismul, ironia. Cred însă că,
în mod paradoxal, deși caracterizate printr-un stil lejer și
plăcut, acest tip de scrieri romanești nu au încă, în România,
un public format, trecând aproape neobservate și, în consecință,
necitite. Într-un citat critic (inventat) de pe coperta a IV-a,
cititorul e avertizat că „Pentru romanele cu vampiri, Nepotul lui Dracula este
ce a fost, la vremea lui, Don Quijote pentru
romanele cavalerești.“ Această apreciere a fost formulată de
către Virgil Podoabă (din câte știu), vizat fiind însă romanul
lui Caius Dobrescu. Iată, legătura dintre cele două romane este
confirmată și prin preluarea acestei remarci de către Alexandru
Mușina. Un alt aspect importă însă aici: comparația cu scrierea
lui Cervantes sugerează, și nu într-un mod subtil, o dorință de
schimbare a paradigmei și în romanul vremurilor noastre, schimbare
– cu mai mult sau mai puțin succes – propusă prin cele două
scrieri deja amintite. A reușit acest demers în cazul lui Alexandru
Mușina? Probabil e prea devreme pentru a ne pronunța, dar am
senzația că romanului Nepotul lui Dracula – așa
cum s-a întâmplat și cu excelentul roman al lui Caius Dobrescu –
îi va fi, totuși, greu să se impună în prezent pe piața
literară românească, în ciuda actualității sale incontestabile.
Cine să fie de vină? Autorul? Cititorul? Ambii? Greu de spus.
Apărut
în „Dilemateca”, nr. 81, februarie 2013
0 Comentarii