sâmbătă, 29 septembrie 2012

Barocul nostru



De multe ori emit cu seninătate tot felul de truisme. Dar nu e vina mea. Mi se întâmplă ca în timpul sau după lectura unei cărți, să nu fiu lăsat în pace de câte o idee -desprinsă din tomul cu pricina, bineînțeles- a cărei enunțare nu poate evita capcana truismului, ceea ce nu o invalidează. Ei bine, așa mi s-a întâmplat și cu Barocul ca tip de existență de Edgar Papu, iar ideea care m-a bântuit zilele astea ar suna cam așa: în ciuda aparențelor, frumusețea unei civilizații se concentrează în spectacolul oferit de inevitabilul ei declin, moment în care intră în scenă un personaj extravagant, straniu chiar. E vorba de baroc. Cele de mai sus necesită o completare pe care probabil ați și intuit-o. Da, noi trăim într-un asemenea moment crepuscular, ne înfruntăm zi de zi cu elemente ale barocului care nu de puține ori țin de sfera grotescă a acestuia. Confuzia, echivocul, contradicția, insolubilul, iată numai câteva dintre caracteristicile acestei perioade, caracteristici bine surprinse de Edgar Papu în Barocul ca tip de existență și care ne sunt atât de familiare. Să nu uit: pe lângă cele deja enumerate, ar mai fi și spiritul anti-economic/ anti-econom. Respingând constrângerile normei, perioada decadentă se definește printr-o risipă pură, ”fără niciun gând de compensație prin investiții productive”. Edgar Papu pomenește de un ”stil anti-economic al vieții însăși”, de unde cheltuirea (”fără număr”) a diverselor resurse. Acest spirit al risipei este evident, de exemplu, în proliferarea gadgeturilor și în generoasa noastră dispoziție de a le achiziționa. Altfel spus, ”tehnica se dezvoltă pentru a satisface propensiunea către risipă”, ”este un mijloc de sporire a plăcerilor, în speță de îmbogățire a senzațiilor.” Și mă opresc aici cu scurta mea sesizare, fără a epuiza subiectul (ar mai fi multe de spus despre rolul oglinzii în baroc reluat în obsesia actuală pentru look sau despre tendința muzicii de a deveni din ce în ce mai zgomotoasă în perioadele decadente ș.a.m.d.). 
 


Edgar Papu, Barocul ca tip de existență, vol. I-II, Minerva, București, 1977


miercuri, 19 septembrie 2012

Originea romanului-fluviu



Autorul (Attila Faj) identifică la originea, sau, mai propriu spus, în «preistoria» romanului-fluviu modern istoria adevărată a unui fluviu propriu-zis, și anume a Dunării. Faj evocă aici numele scriitorului baroc german Siegmund von Birken. Acesta a publicat la Nürnberg, în 1664, o carte intitulată rezumativ Der Donau-Strand. Marele fluviu este considerat un personaj atoateștiutor, care-și împărtășește cunoștințele despre ceea ce a fost și va fi de-a lungul cursului său. Vechiul autor cuprinde implicit și existența unor fenomene de repetiție, cu alte cuvinte, a unei științe cu legile ei, legată de acest curs dunărean. Din îndelungata sa trecere prin Europa Centrală, fluviu reține că nu poate dăinui niciun imperiu din partea Orientului. Așa cum se repetă efemera curgere a apei, se repetă și efemerul istoriei pe unde ea trece. Am recunoaște, de aceea, o moștenire depărtată a acelui timp în romanul-fluviu modern, care evocă atât de frecvent lipsa duratei veșnice, declinul, drumul către pierire al anumitor instituții.”


Edgar Papu, Barocul ca tip de existență, vol. 1, Minerva, București, 1977, pp. 133-134


luni, 17 septembrie 2012

CARTA TRANSDISCIPLINARITĂȚII

 

 

Preambul

Considerând cã proliferarea actualã a disciplinelor academice și ne-academice conduce la o creștere exponențială a cunoașterii, care face imposibilã orice privire globalã asupra ființei umane,
Considerând cã doar o inteligențã capabilã sã înțeleagã dimensiunea planetarã a conflictelor actuale ar putea face fațã complexitãții lumii noastre și pericolului contemporan al autodistrugerii materiale și spirituale a speciei noastre,
Considerând cã viața este serios amenințată de o tehnoștiințã triumfãtoare ce se supune doar înspăimântătoarei logici a eficacitãții în slujba eficacitãții,
Considerând cã ruptura contemporanã dintre o cunoaștere din ce în ce mai bogatã și o ființă interioarã din ce în ce mai sãracã duce la apariția unui nou obscurantism ale cãrei consecințe pe plan individual și social sunt incalculabile,
Considerând cã acumularea cunoștințelor, fãrã precedent în istorie, accentueazã inegalitatea dintre cei ce le posedã și cei care nu le posedã, provocînd astfel inegalitãți în sânul națiunilor și între națiunile de pe planeta noastrã,
Considerând, totodatã, cã toate aceste pericole enunțate își au și contraponderea pozitivã, creșterea extraordinarã a cunoașterii putând duce în final la o mutație comparabilã cu aceea a transformãrii primatelor în homo sapiens,
Considerând toate cele expuse, participanții la Primul Congres Mondial al Transdisciplinarității (Convento da Arrábida, Portugalia, 2-7 noiembrie 1994) adoptã prezenta Cartã, conceputã ca un ansamblu de principii fundamentale ale comunitãții spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine însusi, fãrã nici o constrângere de ordin juridic ori instituțional.

Articolul 1 :

Orice tentativã de reducere a ființei umane la o definiție și de descompunere a sa în structuri formale, indiferent care ar fi acestea, este incompatibilã cu viziunea transdisciplinarã.

Articolul 2 :

  Recunoaștereaexistentei unor diferite niveluri de Realitate, guvernate de logici diferite, este inerentã atitudinii transdisciplinare. Orice tentativã de reducere a Realitãții la un singur nivel, guvernat de o singurã logicã, este incompatibilã cu transdisciplinaritatea.

Articolul 3 :

Transdisciplinaritatea este complementarã demersului disciplinar ; din confruntarea dintre discipline, ea face sã aparã noi rezultate și noi punți între ele ; ea ne oferã o nouã viziune asupra Naturii și a Realitãții. Transdisciplinaritatea nu cautã sã elaboreze o superdisciplinã înglobând toate disciplinele, ci sã deschidã toate disciplinele la ceea ce au în comun și la ceea ce se aflã dincolo de granițele lor.

Articolul 4 :

Cheia de boltã a transdisciplinaritãtii este unificarea semanticã și operativã a accepțiunilor între și dincolo de diferitele discipline. Ea presupune o raționalitate deschisã, printr-o nouã viziune asupra relativitãții noțiunilor de "definiție" și "obiectivitate". Formalismul excesiv, rigiditatea definițiilor și absolutizarea obiectivitãții, implicând excluderea subiectului, nu pot avea decât un efect de sãrãcire a realului.

Articolul 5 :

Viziunea transdisciplinarã este deschisã în mãsura în care depãșește domeniul științelor exacte prin dialogul și reconcilierea lor, nu doar cu științele umaniste ci și cu artele, literatura, poezia și experiența interioarã.

Articolul 6 :

În raport cu interdisciplinaritatea și multidisciplinaritatea, transdisciplinaritatea este multireferențialã și multidimensionalã. Ținînd seama de diferitele concepții asupra timpului și istoriei, transdisciplinaritatea nu exclude existența unui orizont transistoric.

Articolul 7 :

Transdisciplinaritatea nu se constituie nici într-o nouã religie, nici într-o nouã filosofie, nici într-o nouã metafizicã, nici într-o științã a științelor.

Articolul 8 :

Demnitatea ființei umane este atât de ordin planetar cât și cosmic. Apariția ființei umane pe pãmânt este una din etapele istoriei Universului. Recunoașterea Terrei ca patrie a tuturor ființelor umane este unul din imperativele transdisciplinaritãții. Fiecare ființă umanã are dreptul la o naționalitate, dar locuind pe Pãmânt este și o ființă transnaționalã. Recunoașterea de cãtre dreptul internațional a acestei duble apartenențe - la o națiune și la Terra - este una dintre finalitãțile cercetãrii transdisciplinare.

Articolul 9 :

Transdisciplinaritatea conduce la o atitudine deschisã fațã de mituri și religii și fațã de cei care le respectã în spirit transdisciplinar.

Articolul 10 :

Nu existã nici o culturã privilegiatã în raport cu celelalte. Demersul transdisciplinar este în sine transcultural.

Articolul 11 :

O autenticã educație nu poate favoriza abstractizarea în dauna altor forme de cunoaștere. Educația trebuie sã punã accentul pe contextualizare, concretizare și globalizare. Educația transdisciplinarã se bazeazã pe reevaluarea rolului intuiției, imaginației, sensibilitãții și corpului în transmiterea cunoștințelor.

Articolul 12 :

Elaborarea unei economii transdisciplinare se bazeazã pe postulatul cã economia trebuie sã fie în serviciul ființei umane și nu invers.

Articolul 13 :

Etica transdisciplinarã respinge orice atitudine ce refuzã dialogul și dezbaterea, indiferent de originea acestei atitudini - fie ea de ordin ideologic, scientist, religios, economic, politic, filosofic. Cunoașterea împãrtãșitã ar trebui sã ducã la o înțelegere împãrtãșitã, fondatã pe respectul absolut al diversitãților colective și individuale, unite prin viata comunã pe una și aceeași planetã.

Articolul 14 :

Rigoarea, deschiderea și toleranta sunt caracteristicile fundamentale ale atitudinii și viziunii transdisciplinare. Rigoarea în argumentație, care ia în seamã toate datele existente, este cea mai bunã barierã în calea derivelor posibile. Deschiderea implicã acceptarea necunoscutului, neașteptatului și imprevizibilului. Toleranța este recunoașterea dreptului de a susține idei și adevãruri contrare acelora pe care le împãrtãșim noi înșine.

Articol final :

Prezenta Cartã a Transdisciplinaritãții este adoptatã de participanții la Primul Congres Mondial al Transdisciplinaritãții, fãrã nici o afirmare a unei autoritãti în afara celei a propriei lor opere și activitãți.
În conformitate cu procedurile ce vor fi stabilite de comun acord cu cercetãtorii din toate țãrile aderând la ideile transdisciplinaritãții, Carta este deschisã spre semnare oricãrei persoane interesate în promovarea mãsurilor progresive de ordin național, internațional și transnațional menite sã asigure aplicarea acestor Articole în viața de fiecare zi.
Convento da Arrábida, 6 noiembrie 1994
Comitetul de redactare
Lima de Freitas, Edgar Morin și Basarab Nicolescu


traducere de Horia Vasilescu

 

duminică, 16 septembrie 2012

Andrea Temporelli




Parabola părinților


Părinții cu privirea la orizont
au îmbătrânit tot așteptând pe cin eva
care a plecat demult
pentru a-și croi propria soartă.
Și ca toți bătrânii sunt izvorul
unei înțelepciuni utile (iar restul
bogăției lor e tot pentru nimeni,
pentru vina de a fi vorbit
prea mult fără să asculte). Acum încep să tacă,
sau născocesc stranii polemice
pentru a umple absența.
Poate ascultă cineva
din spatele zidului de apărare.
Baremi câteodată
răspunde cu un vers animalic,
cu o scrisoare anonimă respinsă.
Nu e un gest normal
să le dai altora atenție
când nu sunt nimic.
Virtute e să te naști
încrezându-te în copiii care te părăsesc,
măsura unei minți
care scufundă memoria în viitor.

De aceea părinții îmbătrâniți înainte de vreme
se închină pe ruinele
viselor lor (dar aici nu se aude
scrâșnetul oaselor). Nu e vreme
pentru sentimente, pentru gesturi
riscante: ficatul lor
suferă întâmplările fiecărei zi
(urcatul scărilor cu lumini stinse,
traversarea epică a unui coridor).
Tot felul de lucruri
îi pot seduce: cu firimiturile
în buzunare ies din clădire,
se pierd pe ulițele satului
precum copiii luați de
un capriciu. Câte unul îi strigă,
blestemă că asta nu mai e viață.
Nu se înțelege de pe chipurile lor
dacă sunt orgolioși sau înspăimântați
să stea singuri
acești bieți bătrâni – precum niște animale
care părăsesc turma,
confundând urmele.

(Dar, iată, mâini pricepute
apar pe neașteptate, nu mai sunt singuri
își reazemă capul obosit de o umbră...)


(din volumul Il Cielo di Marte)

Traducere de Al. Cistelecan


luni, 10 septembrie 2012

Moravuri



La finele secolului al XV-lea, crimele, orgiile, trădările, comploturile reprezentau, ne asigură Guillaume Apollinaire în nuvela Roma familiei Borgia (1914), moravuri care nu surprindeau pe nimeni. Apollinaire redă în tocmai menționatul text istoria familiei Borgia într-o manieră care amintește, prin voluptatea evocării celor depravate, de prozele sale pornografice. Vom trece peste scenele explicite de incest dintre Cesare Borgia și sora sa, Lucreția. Vom trece și peste scenele, de asemenea incestuoase, ale căror protagoniști sunt Papa Alexandru al VI-lea și fiica sa. Vom trece și peste scenele care descriu cruzimile lui Cezare, mărturii ale unei imaginații debordante (într-un sens înfiorător, desigur). Să vedem, în schimb, cum decurge o sărbătoare patronată de Donna Vanozza, amanta Papei, femeia care i-a dăruit patru copii (Juan, Cesare, Lucreția și Jofre). Mai exact, este vorba de o petrecere care debutează bucolic în podgoria de la San Pietro in Vincoli, pentru a se termina cu o orgie demnă de pana marchizului de Sade.

Toți oaspeții se respândeau prin podgorii, admirând viitoarea recoltă, dar, mai ales, adăpostindu-și confidențele amoroase printre butucii plini de frunze și pe sub piersicii subțiri presărați printre rândurile de pari pe care se agăța via... Cardinalii și prietenele lor hoinăreau, bucuroși ca niște școlari în vacanță sau ca niște aleși în paradis; râsete proaspete și pure răsunau peste tot; perechile se aplecau peste ulcioarele înalte făcute pentru a strânge apa... Deci, peste aceste ulcioare goale pe trei sferturi se aplecau fetele frumoase și amanții lor, iar când vorbeau, vocile răsunau cu sonoritate stranie: atunci râdeau și râsul ieșea cu un ecou armonios; cardinalii și baronii se aplecau precum prietenele lor, capetele li se atingeau, buzele li se întâlneau...

Și asta nu-i tot... După hârjoana în natură, a urmat un ospăț într-una dintre încăperile vilei Donnei Vannozza, ospăț întrerupt de aducerea în fața convivilor a trei călugări prinși în timp ce păcătuiau trupește, ”într-o treime ciudată, înlănțuiți precum melcii prin vii, făcând în același timp oficiul de mascul și de femelă”. Papa, ”nelămurit”, le-a cerut celor trei să reconstituie acolo, în fața tuturor, scena care a produs scandalul. Luminile au fost stinse, iar călugării s-au împreunat din nou întru amuzamentul nobililor meseni, dar nu pentru mult timp, căci fiul cel mic al Papei, Cesare Borgia, i-a castrat cu mișcări iuți. Acest eveniment nu a alungat voia bună a participanților, dimpotrivă, a fost un bun preludiu pentru Cine găsește ia!:

Iată în ce consta acest joc, cu care se încheiau, de regulă, orgiile:
Se făcea întuneric în mai multe săli alăturate. Comesenii se împrăștiau în aceste săli după bunul plac al fanteziei lor. Era interzis să vorbești acolo, cu excepția intervalelor de un sfert de oră prevăzute; atunci jucătorii și jucătoarele erau anunțați că se vor ”lăsa armele jos”, și, pentru câteva minute, făcliile luminau fețele mesenilor. Deci, întorși în aceste săli, mesenii trebuiau să se întâlnească acolo la întâmplare și fiecare trebuia să se străduiască a-și recunoaște partenerul, pe care îl redescoperea, astfel, în întuneric. Femeilor le era, în plus, interzis să pipăie fețele bărbaților, pentru ca la atingerea bărbiii sau a unei cicatrice, ele să nu-i ghicească prea ușor. Cu excepția feței, tot restul corpului era permis investigațiilor lor. Bărbații aveau libertatea de a pipăi și puteau, cu mâinile rătăcind prin podoabele capilare, pe fețele sau prin îmbăcămintea doamnelor, să cerceteze pe îndelete identitatea partenerelor. Numai șoptitul era permis, și doar într-o anumită măsură: astfel, cel ce era recunoscut după voce era amendat și trebuia să ofere partenerei sale o bijuterie. Dacă întâmplător, el căuta, profitând de întuneric, să scape din mâinile partenerei sale, aceasta trebuia să se agațe de el până ce bătea ceasul depunerii armelor. 

  Dar existau și distracții ceva mai elevate. Deși nu se poate vorbi de o adevărată emancipare, femeia renascentistă își permitea dese îndrăzneli în vestimentație, în gesturi și în satisfacerea nevoilor sale intelectuale și carnale. Astfel, în întreaga Italie apăruseră un fel de saloane literare, patronate de femei (literatura era accesibilă chiar și unor prostituate; aceste erudite slujitoare ale lui Eros, admise în cercurile nobilelor doamne, au fost numite curtezane). Lucreția Borgia inițiază, la rându-i, în palatul Santa Maria in Portici, o curte literară unde erau citite fragmente din opere consacrate, epigrame, sonete, satire. Dar, așa cum reiese din textul lui Apollinaire, nu literatura interesa în principal pe participantele la seratele Lucreției, serate care degenerau în adevărate orgii:

Aceste sărbători se repetară. Arta teatrală, poezia, muzica și amorul carnal le făceau să-și merite banii și fură văzute acolo, uneori, hore de nuduri fermecătoare care dansau undeva mai departe și dispăreau, deodată, ca niște divinități voluptoase și exagerat de pudice.

În ciuda unei aparente fragilități, Lucreția, și aici mă refer la personajul lui Apollinaire, dovedește nu de puține ori o cruzime demnă de renumele familiei Borgia. Iată cu cât sânge rece se răzbună fiica Papei pe invitatele la una dintre reuniunile sale, potolindu-și astfel furia stârnită de cuvintele rostite într-o doară de un nobil slobod la gură:

Don Eliseo Pignatelli spusese într-o zi despre Lucreția: ”Promite să fie demna fiică a mamei sale, proxeneta.” I se aduseră la cunoștință Lucreției cuvântul și zâmbetele care-l însoțiseră. O furie bruscă pusese stăpânire pe ea și se duse să-l roage pe Cesare să-l trimită ”într-o lume mai bună” pe sus-numitul senior Pignatelli. Iată de ce, în acea seară, Lucreția privea cu un ochi rece și rău cortegiul doamnelor romane și al curtezanelor, care se îndepărta. Murmură: ”Ah! Voi nu vreți ca soțiile voastre să vină la Lucreția proxeneta, fiica proxenetei Vannozza! Ei bine, ele au venit, totuși: numai că cea care nu era proxenetă decât în închipuirea voastră a fost, în acea seară, mai proxenetă ca niciodată, iar voi, toate, curtezane și nobile doamne, ați fost fericite de surpriza pe care v-a oferit-o donna Lucreția; veți mai ști, și încă de multe ori, până ce acești tineri nu vor mai avea nimic să vă dea, fără să vă fi refuzat niciodată, nimic, nici măcar boala franceză (sifilisul, n.m.) care le alterează sângele, le presară pe corp plăgi leproase și le sapă în guri răni fecunde. Aceste răni le-ați respirat noaptea, frumoase doamne, iar soții voștri, le vor respira, și ei, într-o zi, fiți sigure de asta!
Iar în ceea ce te privește pe tine, frumoasă Alexandra, amantă a lui don Pignatelli, detractorul meu, tu nu vei putea spune niciodată că i-ai transmis boala amantului tău sau că el ți-a dat-o, căci tânărul paj care se prefăcea că-i beat de admirație astă seară, în brațele tale, mima aceeași beție și în brațele amantului tău, don Pignatelli. Se află la noi tânărul paj al ducelui de Ferrara, care, în palatula cestuia contaminează mai mulți tineri foarte frumoși și are grijă ca ei să nu-și poată trata boala. Când aceste flori veninoase vor fi ajuns la o maturitate suficientă, vor fi împodobite și oferite vioaie, voluptoase și ispititoare, minate de boala care nu iartă.
Nu-i așa că era frumos, mai frumos decât toți, cel pe care îi l-am ales ție, doamnă Alexandra? Nu este astfel, don Pignatelli, cel pe care l-ai iubit?”
Iată cu ce urări duioase îi însoțea Lucreția, în acea seară, pe oaspeții pe care îi privea îndepărtându-se, fericiți de starea lor voluptoasă și ignorând otrava cu care-i umpluse voluptatea.

Textul lui Apollinaire, deși mai soft ca limbaj, face parte, fără urmă de îndoială, din familia prozelor Les Onze Mille Verges ou les amours d'un hospodar (1907) și Les exploits d’un jeune Don Juan (1911), proze concise, impertinente, amintind de unul dintre maeștrii genului, marchizul de Sade, autor de altfel drag lui Apollinaire.


Guillaume Apollinaire, Roma familiei Borgia, trad. Dragoș Nedelescu, Elit, Ploiești, 2007, 208 p.