miercuri, 6 mai 2015

Mircea Eliade sau revanşa istoriei



Anul acesta, în februarie, la Tîrgul de Carte de la Ierusalim, cu ocazia apariţiei a două volume în 2014,Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu de Andrei Oişteanu şi Mircea Eliade. De la magie la mit de Moshe Idel, a avut loc o dezbatere cu cei doi autori despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, subiecte delicate, problematice, la care, în prezent, din ce în ce mai mulţi cercetători se raportează critic. În ceea ce îl priveşte pe Mircea Eliade, cel care a iniţiat o abordare critică a operei, dar şi a biografiei acestuia, a fost I.P. Culianu, urmat apoi de nume ca Florin Ţurcanu, Moshe Idel sau Andrei Oişteanu. În ceea cel priveşte pe I.P. Culianu, probabil că singurii care au avut o atitudine critică, obiectivă, dar şi – amănunt foarte important – foarte vizibilă au fost, din nou, Moshel Idel şi Andrei Oişteanu, motiv pentru care o prezentare a ultimelor lor volume nu este, cred eu, de prisos.


Andrei Oişteanu, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu

Volumul lui Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, este, în fapt, ediţia a II-a a volumului apărut în 2007, o ediţie revăzută, adăugită şi ilustrată. Încă de la prima pagină, Andrei Oişteanu intrigă prin abordarea frontală a problemei publicisticii politice a lui Eliade şi a posibilei contaminări ideologice a operei ştiinţifice a aceluiaşi Eliade. Dacă pentru ideologiile naţionaliste de la sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX, creştinismul nu era un instrument util, fiind preferate apologiile violenţei şi ale virilităţii, în cazul României, ne atrage atenţia Andrei Oişteanu, lucrurile au stat altfel. Ortodoxismul a fost o componentă esenţială a fascismului românesc, la a cărui retorică nici Eliade nu a rămas insensibil. Deja articolele sale legionare nu mai constituie un secret pentru nimeni, ele putînd fi găsite, de exemplu, pe diverse site-uri cu iz legionar, însă întrebarea care rămîne este aceea dacă textele ştiinţifice ale lui Eliade, mai ales cele din anii ’30 ai secolului trecut, au fost contaminate de ideologia fascistă. Andrei Oişteanu, ca şi Moshe Idel, face referire, pentru a da un răspuns la această problemă, la două subiecte de interes pentru tînărul Eliade,Mioriţa şi Legenda Meşterului Manole. În ceea ce priveşte Mioriţa, lucrurile sînt oarecum clare, fiind vorba despre un text care nu rezona defel cu ideologia fascistă românească: „Cum spuneam, aparenta resemnare a ciobanului mioritic şi pretinsul său fatalism păgubos nu consonau nici cu spiritul epocii, nici cu ideologia fatalistă şi marţială a extremei drepte româneşti (teoria lui Lucian Blaga, din 1944, privind «spaţiul mioritic» ca «matrice stilistică» a românilor pare mai degrabă o excepţie)“.


În cazul Legendei Meşterului Manole, situaţia este, însă, diferită, fiind vorba, în acest caz, de un text important pentru legionari. De ce? Foarte simplu: protagonistul este cel care ucide, spre deosebire de ciobanul din Mioriţa, care se lasă ucis, iar sacrificiul final al Meşterului a constituit un exemplu pentru legionari, moarte asociată cu cea a lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin, doi legionari de frunte care şi-au găsit sfîrşitul în Războiul Civil din Spania. Despre admiraţia tînărului Eliade în mod special pentru unul dintre aceştia, Ion Moţa, vorbeşte şi Moshe Idel, în cartea sa. Sorin Alexandrescu, la rîndu-i, observă Oişteanu, consideră Legenda Meşterului Manole un mit reprezentativ pentru legionarismul românesc: „Chipurile ca în baladă, conchide Alexandrescu, legionarii au sacrificat pe alţii (zidirea Anei la temelie), dar s-au şi autosacrificat (prăbuşirea lui Manole la temelie)...“. Mircea Eliade a ţinut, în anii 1936-1937, la Universitatea din Bucureşti, cursu rile de „istoria şi filozofia religiunilor“, unde a comentat şi legenda Meşterului Manole, cursuri care, mai apoi, în 1943, au apărut sub formă de carte. În aceste cursuri, în ciuda unui oarecare „derapaj ideologic naţionalist“, „nu introduce – afirmă Andrei Oişteanu – nici o referire explicită la ideologia legionară“. Concluzia lui Andrei Oişteanu este, astfel, previzibilă, dar greu contestabilă: „Nu cred că poziţia politică a lui Eliade este atît de ambiguă şi că poate fi mutată de colo-colo, pe eşichierul politic. Dar, în ceea ce mă priveşte, cred că opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a fost relativ puţin infestată de microbul ideologiei de extrema dreaptă (cîteodată punctual, cîteodată implicit; cel mai adesea deloc)... În general, nu cred că se pot decela perspective ultranaţionaliste sau fascizante în opera ştiinţifică a lui Eliade şi nici o «ontologie antisemită» (formula lui Dubuisson) în cărţile sale de istoria religiilor“.

Tehnica lui Andrei Oişteanu, în acest volum, alcătuit din diverse conferinţe şi articole datînd din perioada 1984-2014, este cea a mozaicului. Mai exact, fiecare dintre cei doi protagonişti ai cărţii, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, este surprins în diverse situaţii, ipostaze: de om obişnuit, de istoric al religiilor, de combatant pe tărîmul atît de alunecos al politicii. Mai mult, volumul îl priveşte în mod personal şi pe autor, lucru evident cel puţin atunci cînd Andrei Oişteanu dezvăluie detalii legate de relaţia sa cu cei doi istorici ai religiilor, iar în acest sens, părţile epistolare ale volumului, împreună cu mărturiile autorului despre repetatele încercări eşuate ale Securităţii de a-l racola ca turnător/ informator/ „agent de influenţă“, sînt simpomatice. Ştefan Borbély, într-o cronică a cărţii lui Oişteanu, îl situează pe autor, datorită gestului oarecum excentric, nonconformist, antiestablishment, de a scrie despre anumite teme – de exemplu, despre halucinogene în textele lui Eliade şi Culianu, dar şi despre relaţia lui Eliade cu mişcarea hippy –, în cadrul optzecismului, observaţie care vizează în primul rînd ineditul temelor tratate de Andrei Oişteanu în cartea sa. Mai mult, şi pe bună dreptate, acelaşi Ştefan Borbély observă că Andrei Oişteanu a fost cel care, în 1985, printr-un interviu apărut în Revista de Istorie şi Teorie Literară, l-a reintrodus pe Ioan Petru Culianu în circuitul public românesc, interviu reprodus şi în volumul de faţă, care, pare-se, a avut un ecou important în lumea culturală a anilor ’80, circulînd în samizdat: „Din nou, ca martor al vremurilor respective, îmi amintesc că el a circulat «în samizdat», reprodus la maşina de scris, fiindcă xeroxuri încă nu erau, legitimînd o descendenţă spirituală spre optzecism, care multora le părea ca fiind de domeniul fanteziei“. Observaţia lui Ştefan Borbély este esenţială, afirmată fiind astfel nu numai apartenenţa lui Andrei Oişteanu la optzecism, ci şi a lui Culianu însuşi – la rîndu-i, un contestatar feroce al establishmentului –, ceea ce, la prima vedere, poate să le pară straniu celor familiarizaţi cu caracteristicile optzecismului literar.

Cu toate acestea, optzecismul, cred eu, nu aparţine strict domeniului literar, ci trebuie regîndit într-un context mai larg, care să includă şi alte domenii de interes precum, de ce nu?, istoria religiilor. Capitolele despre Ioan Petru Culianu sînt, asemenea celor despre Eliade, provocatoare. Amănunte despre opera şi biografia lui Culianu se contopesc într-un portret compozit al celui care ar fi trebuit să fie urmaşul spiritual al lui Mircea Eliade, dar a cărui viaţă a fost curmată la numai 41 de ani. O tentativă asemănătoare mai există, trebuie spus, şi într-un alt volum din 2014, Anii romantici de Gabriela Adameşteanu. De asemenea, în acest caz, un anume detaliu atrage atenţia: în ambele volume sînt evocate împrejurările în care atît Andrei Oişteanu în 1984, cît şi Gabriela Adameşteanu, în 1990, au reuşit să-l întîlnească pe Culianu şi să-l intervieveze. Mai mult, relaţia dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu este un subiect pe care cei doi autori l-au tratat fără ocolişuri şi fără prejudecăţi. În volumul său, Andrei Oişteanu tranşează clar problema diferenţei dintre Eliade şi Culianu: Mircea Eliade a fost un „generalist“, preocuparea sa fiind „istoria generală a religiilor“, pe cînd I.P. Culianu „s-a remarcat mai mult prin lucrări analitice, de microscopie, specializîndu- se în cîteva teme majore, pe care le-a sondat în profunzime: gnosticismul, religiile şi mitologiile dualiste, extazul şi ascensiunea sufletului la cer (Psichanodia), magia şi filozofia renascentistă etc.“.

Un alt portret interesant îşi face, de asemenea, loc în paginile cărţii lui Andrei Oişteanu. Este vorba despre un personaj pitoresc, căzut, din păcate, în uitare: Dorin Liviu Zaharia, cunoscut ca Chubby. Membru al formaţiei Olympic ’64, unde, ca solist, interpreta un gen de rock cu influenţe populare, Dorin Liviu Zaharia era cunoscut mai ales în mediul cultural underground bucureştean. De o cultură impresionantă şi dotat, pare-se, şi cu talent scriitoricesc, fără a avea însă şansa să fie publicat, Chubby l-a impresionat şi pe tînărul I.P. Culianu, proaspăt student în Bucureşti. Apare ca personaj în mai multe nuvele de tinereţe ale lui Culianu, ca Oglinda ovală sau Istoria III, iar după plecarea din ţară, I.P. Culianu nu-l va uita pe prietenul său din anii studenţiei, despre care îi scria, în 1973, lui Şerban Anghelescu: „Ce mai face Chubby? E singurul care n-a dat nici un semn şi nu-l înţeleg. S-a rupt de voi considerînd că nu mai are ce vă da? Pentru că aşa cum ştii, el dădea totul într-un sacrificiu etern. Ultima oară cînd l-am văzut predica într-un bar – minunată incongruenţă! Dar se depărtase de înţelegerea omului obişnuit. Mi-e dor de el şi de toţi, dar el îmi lipseşte cu precădere – mi-a dat tărie vreme de doi ani. Dintre toţi, el singur se va pierde în lumină. Poate şi eu voi obţine liniştea pe care o rîvnesc, dar nu merit lumina. El va dispărea liniştit, aşa cum a apărut – şi cred că nimeni nu o să-şi dea seama de absenţa lui, fiindcă nu-şi «cînta» prezenţa... Nu există nici o victorie, decît în afara istoriei, a iluziei şi a timpului. În taină, ca Chubby...“.

Volumul din 2014 al lui Andrei Oişteanu, o reeditare cu adăugiri consistente, reuşeşte – uneori pe deplin, alteori parţial – să clarifice aspecte esenţiale legate de biografia celor doi istorici ai religiilor, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Momentele relaţiei atît de controversate dintre maestru şi discipol sînt atent comentate, Andrei Oişteanu reuşind, în ciuda riscurilor demersului său, să îşi păstreze obiectivitatea. Autorul rezonează cu personajele sale, dar nu le scuză. Iată, probabil, cel mai mare merit al acestui volum, un merit deloc modest.


Moshe Idel şi legionarismul lui Mircea Eliade


Începînd cu anii ’90 ai secolului trecut, în România, Mircea Eliade a fost unul dintre autorii cu priză la public, altfel spus, de succes, ale cărui volume erau – şi încă mai sînt – reeditate în numeroase ediţii. Studiile despre opera şi viaţa sa au apărut, de asemenea, într-un număr mare, completînd golul de dinainte de ’89. În afară, însă, adică în Occident şi în SUA, „fenomenul Eliade“ – cu cele bune, dar şi cu cele rele – s-a consumat, cum era şi normal, înainte de 1989. Moshe Idel, care a părăsit România la numai 16 ani, în 1963, emigrînd împreună cu familia sa în Israel, recunoaşte, în „Prefaţa“ volumului Mircea Eliade. De la magie la mit, că prima sa întîlnire cu volumele lui Eliade a avut loc prin 1964 sau 1965, reluînd, mai apoi, lectura acestora, pe la mijlocul anilor ’70. Între timp, în 1972, revista israeliană Toladot, din care a apărut doar un singur număr, declanşase, prin publicarea unor fragmente din jurnalul lui Mihail Sebastian, o adevărată controversă legată de trecutul legionar al lui Mircea Eliade. Cu toate acestea, de-abia pe la sfîrşitul anilor ’70, au ajuns şi la Moshe Idel „unele zvonuri cu privire la posibila afiliere a lui Eliade la extrema dreaptă“, dar numai după moartea lui Eliade, adică din 1986, Idel decide să cerceteze mai atent validitatea acestor zvonuri. Întîlnirea cu fratele lui Mihail Sebastian, Benjamin Andrei, care îi confirmă legăturile lui Eliade cu Garda de Fier, „deşi el însuşi avea o atitudine mai degrabă conciliantă faţă de ceea ce descria ca o afiliere“, iar mai apoi, întîlnirile cu Leon Volovici, care intenţiona să scrie o carte despre naţionalismul interbelic din România, şi cu Ioan Petru Culianu, care încerca, cu diverse argumente, să-şi apere maestrul, pe Mircea Eliade, deşi el însuşi avea bănuieli serioase în ceea ce priveşte trecutul acestuia, îl determină pe Moshe Idel să-şi continue cercetarea pînă spre sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90.

Tânărul Mircea Eliade

În România, trecutul legionar al lui Eliade a fost, într-o oarecare măsură, şi după 1989, un subiect tabu, în ciuda unor texte incisive, precum Felix culpa al lui Norman Manea. Cu timpul, prin apariţia jurnalului lui Mihail Sebastian sau a volumelor lui I.P. Culianu, subiectul iese din zona tabu, iar cercetători ca Marta Petreu, Florin Ţurcanu, Andrei Oişteanu sau Liviu Bordaş nu ezită să scrie, cu mai multă sau mai puţină detaşare, despre simpatiile legionare ale multor intelectuali ai generaţiei interbelice. Moshe Idel, de asemenea, o face şi el. În cele opt capitole ale studiului său, Moshe Idel porneşte de la cîteva teme de interes pentru Eliade, demonstrînd că, în fond, aceste teme, aşa cum au fost ele reluate de-a lungul timpului în operele lui Mircea Eliade, au suferit prea puţine modificări, în condiţiile în care adeseori chiar punctul lor de pornire era unul, dacă nu eronat, cel puţin îndoielnic. În paranteză fie spus, o astfel de abordare critică, avînd în vedere statutul iconic al unui autor ca Mircea Eliade în cultura română, un statut care dă sentimentul că „orice critică la adresa lui Eliade şi-ar putea avea în mod necesar originea într-o abordare neloială“, este necesară şi are doza ei de curaj. Una dintre principalele teme ale operei lui Mircea Eliade, ca să intru direct în subiect, este cea a sacrului camuflat în profan, o temă care, observă Moshe Idel, coincide cu însăşi viziunea despre lume a tînărului Eliade, „cu modul în care îşi înţelege propria viaţă“: „A pătrunde dincolo de suprafaţa existenţei «banale », pentru a întîlni «realul», a-ţi înţelege destinul şi a-i face pe alţii să înţeleagă imperativul acestei decodări, toate acestea sînt, potrivit lui (Mircea Eliade, n.m.), cele mai nobile întreprinderi umane“.


Se impune, iată, imaginea unui „univers fluid“ „în care sacrul şi profanul sînt amestecate“, o viziune a cărei prezenţă se face simţită pe trei planuri: personal, literar şi academic. În plan personal, această căutare a Absolutului în profan, căutare ghidată de semne recognoscibile doar de un „ales“, constituie, în cazul lui Eliade, motivul a cel puţin două alegeri importante din viaţa sa: căsătoria cu prima soţie, Nina, şi apropierea de Garda de Fier. Mai mult, intrarea în viaţa academică, la fel ca intrarea în viaţa conjugală, era tot o formă de a căuta sublimul camuflat în banalitate. Altfel spus, toate aceste alegeri au la bază un principiu personal, principiu mai apoi extins, în opera ştiinţifică a savantului român, asupra întregii lumi. Acest efort de a construi o naraţiune, o poveste justificatoare a unui destin particular îl determina pe Culianu, în monografia dedicată lui Mircea Eliade, să vorbească despre latura acestuia de „mistagog“, de creator de poveşti în spatele cărora nu se află nici un sens, ci nimicul. De asemenea, Moshe Idel se arată destul de sceptic în faţa acestui efort de „re-vrăjire a lumii“: „Dintr-un alt punct de vedere, teoria existenţei unei camuflări a sacrului în profan şi chiar în banal reprezintă cel mai vast efort ştiinţific din timpurile moderne de a vrăji din nou realitatea, într-o lume care a optat dramatic pntru eliberarea de vrajă. Readucerea sub puterea vrăjii se bazează pe exemple religioase mai vechi, legate de evenimente extraordinare şi ipoteze magice cu privire la modul în care funcţionează universul, ceea ce înseamnă o viziune de spre lume puternic precopernicană, care, deşi optează pentru o formă cosmică de viaţă, nu ia în considerare noile viziuni asupra lumii, care, în ultimele două generaţii, au fost adoptate din ce în ce mai mult de către un public tot mai larg. Nu este nimic în neregulă de a înţelege viziunea despre lume a societăţilor precopernicane, dar viziunea lor despre lume nu este o propunere aptă să reformeze viaţa religioasă a unor persoane moderne care trăiesc, cu bună-ştiinţă sau nu, într-un univers einsteinian“. Motivul morţii ca sacrificiu, motiv prezent în cursurile tînărului Eliade din 1936-1937 despre legenda Meşterului Manole, este, cum bine remarcă şi Andrei Oişteanu, unul dintre miturile emblematice pentru Mişcarea Legionară, amănunt care, dintr-un anume punct de vedere, nuanţează, cel puţin în aparenţă, problematica relaţiei dintre Eliade şi Mişcare. Din acest punct de vedere, este justificată întrebarea la care încearcă să răspundă atît Andrei Oişteanu, cît şi Moshe Idel: în ce măsură ideologia legionară a influenţat opera ştiinţică a lui Eliade?

O apropiere de Mişcare a existat, răspunde Moshe Idel, însă această apropiere a fost pregătită, ca să zic aşa, de un întreg context cultural, în care Eliade s-a integrat foarte bine, context prezent încă din secolul al XIX-lea, de unde şi tendinţa, întîlnită chiar şi printre cercetători serioşi, de a disocia Garda de Fier de mişcările naziste şi fasciste şi de a-i lega originile exclusiv de surse româneşti: „După părerea mea, o parte din conţinutul operelor sale (ale lui Mircea Eliade, n.m.) academice şi literare de la sfîrşitul anilor 1920 şi începutul anilor 1930, în care proeminentă este preocuparea faţă de moarte, prezintă o atitudine care l-a apropiat mai tîrziu de acel aspect din ideologia Gărzii de Fier care este accentul pus pe moartea sacrificială şi nu invers. Continuînd unele tipuri româneşti timpurii de tanatologii, atît Eliade, cît şi Garda de Fier au dezvoltat viziuni care, mai tîrziu, s-au întîlnit tocmai din cauza existenţei unor afinităţi elective. Ambele s-au alimentat din surse comune, deşi le-au elaborat diferit“. Mai mult decît interesante sînt şi capitolele dedicate relaţiei lui Eliade cu Cabala, cu tradiţia evreiască în general, teren pe care Moshe Idel se mişcă sigur, fără ezitări. Volumul Mircea Eliade. De la magie la mit vine, aşadar, în siajul unei tradiţii critice instituite de I.P. Culianu, propunînd o viziune critică despre un subiect care deja nu mai este tabu de ceva timp: Mircea Eliade. Nici la Andrei Oişteanu, nici la Moshe Idel nu este vorba despre o demontare sistematică a ceea ce a însemnat şi înseamnă Mircea Eliade pentru cultura română şi nu numai. Cei doi cercetători, fără a fi ireverenţioşi, oferă un tablou neromanţat al unui context marcat de ideologii dure, inflexibile, contextul începutului de secol XX, moment de derută pentru mulţi intelectuali europeni, printre care s-a numărat şi Mircea Eliade.

Andrei OIŞTEANU
Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu
Ediţia a II-a revăzută, adăugită şi ilustrată
Editura Polirom, Bucureşti, 2014, 432 p. 

Moshe IDEL
Mircea Eliade. De la magie la mit
Traducere de Maria Magdalena-Anghelescu
Editura Polirom, Bucureşti,
2014, 320 p.