miercuri, 12 august 2015

Michel Houellebecq şi ciocnirea civilizaţiilor



Cinic, ironic, dezabuzat, Michel Houellebecq face parte din categoria scriitorilor de un nonconformism strident, de tip genialoid – iar aici îl putem numi, de exemplu, şi pe Céline –, aflaţi într-un conflict permanent cu lumea, dar mai ales cu ei înşişi. Nu întîmplător l-am pomenit pe Louis- Ferdinand Céline, prozatorul-exemplar, zic eu, pentru Houellebecq. Personajele celui din urmă ar fi putut, la o adică, să fie creaţiile lui Céline, fraţii lui Bardamu, anarhistul cu replici tăioase, de genul: „dragostea e infinitul aflat la îndemîna javrelor care se căţelesc, iar eu unul am demnitatea mea!“ (traducere de Angela Cismaş).


Supunere1984,Minunata lume nouă


Scandalizînd, romanele lui Houellebecq au atras atenţia unui public cititor destul de numeros şi variat, iar criticii literari s-au întrecut prin a-şi da cu părerea despre cele bune, dar mai ales despre cele mai puţin bune din aceste romane. Michel Houellebecq a devenit un adevărat fenomen, un scriitor adulat, dar, în aceeaşi măsură, şi contestat. Pînă în 2015, însă, proza acestuia, dură, polemică, nu a cunoscut schimbări majore de stil. Noul roman al scriitorului francez, Supunere, pare a fi însă diferit de cele anterioare, deşi la fel de dur şi polemic în stil. Unii critici şi cititori deopotrivă, derutaţi, l-au considerat mai degrabă un eşec, ba chiar au văzut în acest roman o nouă ocazie pentru Houellebecq de a-şi etala antisemitismul, xenofobia. În plus, Supunere ar fi trebuit să fie lansat pe data de 7 ianuarie 2015, dată care a coincis cu tragicul eveniment al asasinării caricaturiştilor de la Charlie Hebdo, ceea ce, împreună cu subiectul romanului – atitudinea unui profesor universitar în faţa islamizării masive a Franţei –, a dat o aură tragică, sumbră, cărţii lui Houellebecq. Într-un text din Le Monde, Emmanuel Carrère compara Supunere cu 1984 al lui George Orwell şi cu Minunata lume nouă al lui Huxley, „două romane profetice care au zguduit secolul al XX-lea“. Mai mult, Carrère, entuziasmat, mărturisea, spre stupoarea multora, că Houellebecq, prin distopia sa, ar fi mai puternic ca Orwell şi Huxley. Exaltarea lui Emmanuel Carrère faţă de romanul lui Houellebecq să fi fost una nejustificată pe de-a întregul sau acest roman din 2015 este într-adevăr remarcabil?



Şi în Supunere, ţinta predilectă a criticilor lui Houellebecq rămîne, în continuare, civilizaţia vestică, o civilizaţie slăbită, pe moarte chiar, în care omul poate supravieţui doar prin forţa asigurată de poziţia sa socioeconomică. Personajul-narator, François, un bărbat trecut de prima tinereţe, are un post bun, comod, nu prea solicitant, profesor de literatură la Sorbona, post care, de asemenea, îi permite să aibă o viaţă amoroasă picantă. Sastiseala, un soi de spleen, nu îi dă însă pace lui François. Prin urmare, îşi caută de tînăr refugiul în proza lui Huysmans, dar şi în creştinism, tot în siajul lui Huysmans. Alegerea acestui autor nu este întîmplătoare. În prozele lui Huysmans, în cele decadente, sexualitatea, mai bine spus senzualitatea, mizează, deloc paradoxal, pe ideea de sacralitate a fiinţei umane. Nu miră, aşadar, convertirea lui Joris-Karl Huysmans la catolicism. Ei bine, şi în Supunere, Houellebecq aduce în prim-plan religiosul, latura spirituală a fiinţei umane. Religia nu iese prea bine din această poveste, dar, fapt esenţial, Houellebecq nu îşi mai permite să ignore religiosul şi controversele legate de acesta, controverse care, deşi poartă amprenta secolului al XXI-lea, nu sînt totuşi noi, lucru demonstrat şi de povestea de fundal, cea a lui Huysmans.

Povestea profesorului Rediger

Plasată în 2022, povestea lui Houellebecq, o distopie în cele din urmă, surprinde înfrîngerea unei social-democraţii sleite, dar care, pînă în acel moment, a stat la baza civilizaţiei europene. Înfrîngerea vine – nici mai mult, nici mai puţin – dinspre religie, dinspre acea zonă, adică, pe care francezii şi-au dorit-o neutralizată, anihilată chiar. Într-un context politic francez destul de tulbure, cu o dreaptă şi cu o stîngă compromise, o organizaţie musulmană, şi anume Frăţia Musulmană, printr-o mişcare abilă, îndrăzneaţă, reuşeşte să obţină, prin alegeri libere, supremaţia politică. Bineînţeles, cerinţele Frăţiei sînt, în primul rînd, religioase: convertirea la islam şi adoptarea stilului de viaţă musulman. În fond, asta şi înseamnă cuvîntul islam: supunere. Interesant, fascinant chiar este discursul lui Rediger, profesor universitar ambiţios, devenit un musulman frenetic numai şi numai din dorinţa de a parveni, prin care acesta încearcă să-l convingă pe scepticul François că „universul poartă în mod evident marca unui plan inteligent“, a unui plan, altfel spus, divin:

„– Da, frumuseţea universului e extraordinară, iar dimensiunile lui, stupefiante. Sute de miliarde de galaxii, alcătuite, fiecare, din sute de miliarde de stele, dintre care unele se află la o distanţă de miliarde de ani lumină – adică la miliarde de miliarde de kilometri. Iar la scara anilor lumină, începe să se constituie o ordine: roiurile galactice se grupează sub forma unui graf labirintic. Expuneţi aceste fapte ştiinţifice unui număr de o sută de persoane luate la nimereală pe stradă: cîte vor avea îndrăzneala să susţină că totul a fost zămislitdin întîmplare? Cu atît mai mult cu cît universul este relativ tînăr – cel mult cincisprezece miliarde de ani! Gîndiţi-vă la celebrul argument al maimuţei dactilografe: cît timp i-ar lua unui cimpanzeu care apasă la întîmplare tastele unei maşini de scris ca să refacă opera lui Shakespeare? Cît timp i-ar trebui unui hazard orb să reconstruiască Universul? Cu siguranţă, mai mult de cincisprezece miliarde de ani! Şi nu e doar punctul de vedere al omului de pe stradă, ci şi acela al marilor oameni de ştiinţă; poate că n-a existat în istoria omenirii un spirit mai strălucit ca acela al lui Isaac Newton – gîndiţi-vă la efortul intelectual uriaş, nemaivăzut, prin care s-au unificat într-o aceeaşi lege căderea corpurilor terestre şi mişcarea planetelor! Ei bine, Newton credea în Dumnezeu, credea cu tărie, pînă într-atît încît şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii unor studii de exegeză biblică – singurul text sacru care îi era cu adevărat accesibil. Nici Einstein nu era mai ateu, chiar dacă natura exactă a credinţei lui era mai greu de definit; atunci cînd însă îi obiectează lui Niels Bohr că «Dumnezeu nu dă cu zarul», nu glumea deloc, i se părea de neconceput ca legile universului să fie guvernate de hazard… Nu e de fapt uşor ridicol să vezi făptura aia plăpîndă, de pe o planetă anonimă dintr-o galaxie oarecare, ridicînd braţul şi iţindu-se pe picioruşe ca să proclame: «Dumnezeu nu există»?“.

Inevitabilul

Discursul impresionează nu prin argument, ci prin vehemenţa personajului, care, parcă, încearcă să se convingă pe el însuşi de adevărul spuselor sale, aşa cum se întîmplă şi în scena antologică din Django Unchained, filmul lui Tarnatino, unde Calvin Candie ţine o adevărată pledoarie în favoarea rasismului. Ambele argumentări, cea din romanul lui Houellebecq şi cea din filmul lui Tarantino, sînt impresionante şi nu le lipseşte o anume coerenţă. În aceste două cazuri avem de-a face cu o credinţă asumată la limita fanatismului (manifestările personajului din Django... ţin chiar de categoria patologicului!). Personajul lui Houellebecq nu este chiar un Calvin Candie, ci un oportunist, dar un oportunist care, în mod paradoxal, crede (sau vrea să creadă) într-o idee pe care şi-a însuşit-o din pur oportunism.

"Magul" Houellebecq
În romanul său din 2015, Michel Houellebecq face ceea ce ştie el mai bine: să critice o societate aflată în pragul colapsului. Şi o face foarte bine şi de această dată. Însă, acum, este vorba despre ceva mai grav, despre o ciocnire a civilizaţiilor în chiar termenii lui Huntington. Pe de o parte avem un Occident vlăguit, care nu mai reuşeşte să reziste invaziei orientale, pe de altă parte avem un Orient proaspăt, dornic să se extindă – o „extindere a domeniului luptei“, ca să citez un titlu mai vechi al lui Houellebecq. Problematica dinSupunere nu este lejeră, ea presupunînd plonjări în tradiţii culturale, religioase şi politice total diferite, însă Houellebecq se eschivează de la consideraţii prea profunde pe această temă. Pur şi simplu, ceva inevitabil s-a întîmplat – confruntarea dintre Orient şi Occident –, iar Orientul a ieşit, din această luptă, învingător (cel puţin pe moment). Perspectiva este a occidentalului, a unui occidental sastisit, epuizat, aşa cum este şi societatea din care face parte, în care s-a format. Cît de mult, însă, sînt dispuşi occidentalii să accepte anumite schimbări? Mai sînt în stare să opună o minimă rezistenţă şi ce ar presupune această rezistenţă? Iată cîteva întrebări la care romanul lui Michel Houellebecq oferă şi nu oferă răspunsuri, şi care pe un cititor atent nu-l lasă indiferent.




Michel HOUELLEBECQ

Supunere

Traducere de Daniel Nicolescu

Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2015, 296 p.