duminică, 29 iulie 2012

Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 - 30 martie 1989)







    -Manole:
    Ortega ne învață să nu facem ”moralei nouă” onoarea de a o considera drept o nouă morală. ”Morala nouă” nu există, e numai titlul pe care omul-massă îl dă imoralismului său, dorinței de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
    Drepturi fără datorii, mă, e ca și cum ai vrea lumină fără întuneric și mămăligă fără mestecău. Dreptul și datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.

    -Ortega (în preajma celui de al doilea război mondial): oamenii de astăzi iau atitudini tragice și se joacă de-a tragedia deoarece cred că în lumea de astăzi tragedia nu mai e cu putință.
    Seamănă cu copiii răsfățați care-și permit de toate pentru că știu că nu riscă nimic, care emit cecuri fără acoperire pentru că va interveni până la urmă familia și va plăti. Dar tragedia e cu putință.
    Războiul și întâmplările ulterioare au confirmat spusele lui Ortega. Acum tragedia s-a banalizat, face parte din mediul înconjurător, e un element și ea în ecologie.
    Adevărul despre imediatitatea tragediei l-a revelat de la început creștinismul. De vreme ce Mântuitorul a murit pe cruce, plătind cu sânge și cu moarte pentru noi, nu încape îndoială că la baza tainelor ce ne împresoară e ceva tragic. Învierea e bucurie, dar Gabata, Calvarul și Golgota nu ne îngăduie a pierde fie și o clipă din vedere tragedia.
    Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sângeros oricât de frumoasă ar fi fost comedia; i se aruncă în sfârșit omului țărână pe cap și asta-i încheierea.


Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, 424 p.


miercuri, 25 iulie 2012

Semnificații





În rândurile din Caietul albastru, Ludwig Wittgenstein propune o nouă concepție asupra limbajului, asta după ce a surprins prin acel faimos Tractatus Logico-Philosophicus, op în care, în disputa dintre limbajul ideal și cel cotidian, lua apărarea celui idealAsta se întâmpla prin 1920. În 1933, Wittgenstein pare a se fi răzgândit, arătându-se preocupat de limbajul cotidianÎn acest tip de limbaj, crede filosoful de la Cambridgesensul unui cuvânt depinde, în cele din urmă, de contextul în care respectivul cuvânt este folosit, din care cauză este de evitat o generalizare a înțelesurilor acestuia. Printre situațiile de limbaj prezentate în acest volum, am găsit una care, într-o anumită măsură, trimite, în ciuda intențiilor autorului, spre statutul poetic al limbii – este vorba despre expresia ”a simți în mâini că apa e la un metru sub pământ” (da, expresia se referă la un fapt concret – căutarea unei surse de apă cu ajutorul unei baghete din lemn -, ceea ce nu exclude nota poetică a expresiei).  Ultimele fraze ale fragmentului redat mai jos pot constitui, dintr-un anumit punct de vedere, o definiție viabilă a textului poetic. De ce? Simplu. Gramatica expresiilor prezente într-un text poetic are tocmai această caracteristică sesizată și de Wittgenstein: ineditul (pentru a nu exista îndoieli, menționez că studiile lui Wittgenstein nu au nimic de-a face cu aspectul poetic al limbii, dimpotrivă). Iată fragmentul cu pricina:

Dar folosirea expresiei ”o senzație în mâini că apa este la un metru sub pământ” trebuie încă să mi se explice.
L-am putea întreba pe omul cu bagheta ”cum ai învățat înțelesul expresiei «un metru»? Presupunem că l-ai învățat prin aceea că ți s-au arătat asemenea lungimi, că le-ai măsurat și tot așa. Ai fost oare, de asemenea, învățat să vorbești și despre o senzație că apa este la un metru sub pământ, o senzație, să zicem, în mâinile tale? Căci dacă nu, ce anume te-a făcut să legi expresia «un metru» de o senzație în mâna ta?” Să presupunem că am apreciat lungimile din ochi, dar că nu am măsurat niciodată cu palma vreo lungime. Cum am putea aprecia o lungime în centimentri măsurând-o cu palma? Cu alte cuvinte, cum am interpreta experiența măsurării cu palma în centimentri? Întrebarea este: ce legătură există între o senzație tactilă, să zicem, și experiența măsurării unui lucru cu ajutorul unei stinghii de un metru?... -Tu vezi însă că înțelesul cuvintelor ”Simt că apa este la n metri sub pământ” trebuie explicat; el nu era cunoscut atunci când era cunoscut înțelesul cuvintelor ”n metri” în sensul obișnuit (adică în contextele obișnuite). - Noi nu zicem că omul care ne spune că simte imaginea vizuală la cinci centimetri în spatele rădăcinii nasului său minte sau vorbește aiurea. Totuși spunem că nu înțelegem sensul unei asemenea expresii. Ea combină cuvinte bine-cunoscute, dar le combină într-un mod pe care noi nu-l înțelegem. Gramatica acestei expresii rămâne să ne fie explicată.



Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, trad.: Mircea Dumitru, Mircea Flonta, Adrian Paul Iliescu, Humanitas, București, 1993, 160 p.


duminică, 15 iulie 2012

Filosoful şi visul




Freud a avut parte de numeroase contestări, printre cei neimpresionaţi de psihanalistul vienez numărându-se şi Ludwig Wittgenstein. Dintre reproşurile formulate la adresa psihanalizei de autorul Tratactus-ului Logico-Philosophicus, îl amintesc doar pe acela conform căruia, prin psihanaliză, "primul sens" al visului este distrus - cu alte cuvinte, este o dezamăgire să ni se spună că visul nu este decât exprimarea anumitor dorinţe sau angoase în numele cărora povestea visată este demontată, întoarsă pe toate părţile posibile şi imposibile. Oricum, susţine Wittgenstein, subconştientul este doar o entitate ipotetică, iar dovedirea lui nu este nicidecum una ştiinţifică, ci doar are aparenţa unei demonstraţii ştiinţifice. Pentru exemplificare, am ales un citat din Însemnări postume (1914-1951):

1948

Visul va fi, pentru a spune aşa, distrus în analiza freudiană. El îşi pierde pe deplin primul său sens. Ne-am putea gândi că el ar fi fost jucat pe scenă, că acţiunea piesei ar fi uneori ceva de neînţeles, dar în parte ar fi pe deplin inteligibilă sau ne-ar părea aşa nouă, şi ca şi cum această acţiune nu ar fi ruptă în bucăţi mici şi nu s-ar fi dat fiecărei părţi un sens cu totul diferit... Ceea ce intrigă în vis nu este corelaţia lui cauzală cu întâmplări ale vieţii mele etc., ci mai degrabă faptul că el acţionează ca o parte a unei povestiri, şi anume a uneia foarte vii, din care restul stă în întuneric. (Am dori să întrebăm: „De unde vine această configuraţie şi ce a devenit ea?”) Da, şi atunci când cineva mi-arată că această povestire nu a fost câtuşi de puţin o povestire adevărată; că în realitate la baza ei a stat cu totul altceva, aşa că aş putea exclama dezamăgit: „Ah, aşa a fost?”, atunci aici a fost totuşi furat, în mod aparent, ceva. Desigur că prima povestire se dezintegrează, acum, aşa cum se despătureşte hârtia: omul pe care l-am văzut a venit de-aici, vorbele sale –de acolo, ambianţa din vis – din nou, de altundeva; dar povestirea visată are totuşi farmecul ei propriu, ca şi o pictură care ne atrage şi ne inspiră.
Se poate, fireşte, spune că noi considerăm imaginea din vis în mod inspirat, că noi suntem cei inspiraţi. Căci dacă povestim altcuiva visul nostru, pe el visul nu-l inspiră de cele mai multe ori. Visul ne afectează ca o idee care creşte în felul în care creşte o sarcină.


Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume (1914-1951), trad.: Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 1995