duminică, 29 iulie 2012

Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 - 30 martie 1989)







    -Manole:
    Ortega ne învață să nu facem ”moralei nouă” onoarea de a o considera drept o nouă morală. ”Morala nouă” nu există, e numai titlul pe care omul-massă îl dă imoralismului său, dorinței de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
    Drepturi fără datorii, mă, e ca și cum ai vrea lumină fără întuneric și mămăligă fără mestecău. Dreptul și datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.

    -Ortega (în preajma celui de al doilea război mondial): oamenii de astăzi iau atitudini tragice și se joacă de-a tragedia deoarece cred că în lumea de astăzi tragedia nu mai e cu putință.
    Seamănă cu copiii răsfățați care-și permit de toate pentru că știu că nu riscă nimic, care emit cecuri fără acoperire pentru că va interveni până la urmă familia și va plăti. Dar tragedia e cu putință.
    Războiul și întâmplările ulterioare au confirmat spusele lui Ortega. Acum tragedia s-a banalizat, face parte din mediul înconjurător, e un element și ea în ecologie.
    Adevărul despre imediatitatea tragediei l-a revelat de la început creștinismul. De vreme ce Mântuitorul a murit pe cruce, plătind cu sânge și cu moarte pentru noi, nu încape îndoială că la baza tainelor ce ne împresoară e ceva tragic. Învierea e bucurie, dar Gabata, Calvarul și Golgota nu ne îngăduie a pierde fie și o clipă din vedere tragedia.
    Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sângeros oricât de frumoasă ar fi fost comedia; i se aruncă în sfârșit omului țărână pe cap și asta-i încheierea.


Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, 424 p.


miercuri, 25 iulie 2012

Semnificații





În rândurile din Caietul albastru, Ludwig Wittgenstein propune o nouă concepție asupra limbajului, asta după ce a surprins prin acel faimos Tractatus Logico-Philosophicus, op în care, în disputa dintre limbajul ideal și cel cotidian, lua apărarea celui idealAsta se întâmpla prin 1920. În 1933, Wittgenstein pare a se fi răzgândit, arătându-se preocupat de limbajul cotidianÎn acest tip de limbaj, crede filosoful de la Cambridgesensul unui cuvânt depinde, în cele din urmă, de contextul în care respectivul cuvânt este folosit, din care cauză este de evitat o generalizare a înțelesurilor acestuia. Printre situațiile de limbaj prezentate în acest volum, am găsit una care, într-o anumită măsură, trimite, în ciuda intențiilor autorului, spre statutul poetic al limbii – este vorba despre expresia ”a simți în mâini că apa e la un metru sub pământ” (da, expresia se referă la un fapt concret – căutarea unei surse de apă cu ajutorul unei baghete din lemn -, ceea ce nu exclude nota poetică a expresiei).  Ultimele fraze ale fragmentului redat mai jos pot constitui, dintr-un anumit punct de vedere, o definiție viabilă a textului poetic. De ce? Simplu. Gramatica expresiilor prezente într-un text poetic are tocmai această caracteristică sesizată și de Wittgenstein: ineditul (pentru a nu exista îndoieli, menționez că studiile lui Wittgenstein nu au nimic de-a face cu aspectul poetic al limbii, dimpotrivă). Iată fragmentul cu pricina:

Dar folosirea expresiei ”o senzație în mâini că apa este la un metru sub pământ” trebuie încă să mi se explice.
L-am putea întreba pe omul cu bagheta ”cum ai învățat înțelesul expresiei «un metru»? Presupunem că l-ai învățat prin aceea că ți s-au arătat asemenea lungimi, că le-ai măsurat și tot așa. Ai fost oare, de asemenea, învățat să vorbești și despre o senzație că apa este la un metru sub pământ, o senzație, să zicem, în mâinile tale? Căci dacă nu, ce anume te-a făcut să legi expresia «un metru» de o senzație în mâna ta?” Să presupunem că am apreciat lungimile din ochi, dar că nu am măsurat niciodată cu palma vreo lungime. Cum am putea aprecia o lungime în centimentri măsurând-o cu palma? Cu alte cuvinte, cum am interpreta experiența măsurării cu palma în centimentri? Întrebarea este: ce legătură există între o senzație tactilă, să zicem, și experiența măsurării unui lucru cu ajutorul unei stinghii de un metru?... -Tu vezi însă că înțelesul cuvintelor ”Simt că apa este la n metri sub pământ” trebuie explicat; el nu era cunoscut atunci când era cunoscut înțelesul cuvintelor ”n metri” în sensul obișnuit (adică în contextele obișnuite). - Noi nu zicem că omul care ne spune că simte imaginea vizuală la cinci centimetri în spatele rădăcinii nasului său minte sau vorbește aiurea. Totuși spunem că nu înțelegem sensul unei asemenea expresii. Ea combină cuvinte bine-cunoscute, dar le combină într-un mod pe care noi nu-l înțelegem. Gramatica acestei expresii rămâne să ne fie explicată.



Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, trad.: Mircea Dumitru, Mircea Flonta, Adrian Paul Iliescu, Humanitas, București, 1993, 160 p.


duminică, 15 iulie 2012

Filosoful şi visul




Freud a avut parte de numeroase contestări, printre cei neimpresionaţi de psihanalistul vienez numărându-se şi Ludwig Wittgenstein. Dintre reproşurile formulate la adresa psihanalizei de autorul Tratactus-ului Logico-Philosophicus, îl amintesc doar pe acela conform căruia, prin psihanaliză, "primul sens" al visului este distrus - cu alte cuvinte, este o dezamăgire să ni se spună că visul nu este decât exprimarea anumitor dorinţe sau angoase în numele cărora povestea visată este demontată, întoarsă pe toate părţile posibile şi imposibile. Oricum, susţine Wittgenstein, subconştientul este doar o entitate ipotetică, iar dovedirea lui nu este nicidecum una ştiinţifică, ci doar are aparenţa unei demonstraţii ştiinţifice. Pentru exemplificare, am ales un citat din Însemnări postume (1914-1951):

1948

Visul va fi, pentru a spune aşa, distrus în analiza freudiană. El îşi pierde pe deplin primul său sens. Ne-am putea gândi că el ar fi fost jucat pe scenă, că acţiunea piesei ar fi uneori ceva de neînţeles, dar în parte ar fi pe deplin inteligibilă sau ne-ar părea aşa nouă, şi ca şi cum această acţiune nu ar fi ruptă în bucăţi mici şi nu s-ar fi dat fiecărei părţi un sens cu totul diferit... Ceea ce intrigă în vis nu este corelaţia lui cauzală cu întâmplări ale vieţii mele etc., ci mai degrabă faptul că el acţionează ca o parte a unei povestiri, şi anume a uneia foarte vii, din care restul stă în întuneric. (Am dori să întrebăm: „De unde vine această configuraţie şi ce a devenit ea?”) Da, şi atunci când cineva mi-arată că această povestire nu a fost câtuşi de puţin o povestire adevărată; că în realitate la baza ei a stat cu totul altceva, aşa că aş putea exclama dezamăgit: „Ah, aşa a fost?”, atunci aici a fost totuşi furat, în mod aparent, ceva. Desigur că prima povestire se dezintegrează, acum, aşa cum se despătureşte hârtia: omul pe care l-am văzut a venit de-aici, vorbele sale –de acolo, ambianţa din vis – din nou, de altundeva; dar povestirea visată are totuşi farmecul ei propriu, ca şi o pictură care ne atrage şi ne inspiră.
Se poate, fireşte, spune că noi considerăm imaginea din vis în mod inspirat, că noi suntem cei inspiraţi. Căci dacă povestim altcuiva visul nostru, pe el visul nu-l inspiră de cele mai multe ori. Visul ne afectează ca o idee care creşte în felul în care creşte o sarcină.


Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume (1914-1951), trad.: Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 1995

joi, 5 iulie 2012

Visul și visul din vis






-         Ce este, așadar, visul?
-         Visul este un compendiu. Un bun compendiu al mai multor lumi.
Ioan Petru Culianu, Tozgrec

Ipohondru, obsedat de moarte, Eugen Ionescu și-a căutat refugiul vremelnic în vise, încercând o inițiere în ceea ce am putea numi știința visului (mai mult ca sigur de-aici și respectul său pentru patriarhul psihanalizei, Freud: ”…mare evreu, acel mare rabin, din cea mai pură tradiție a rabinilor, doctori de suflete”). În Jurnal în fărâme, volum de la care am pornit aceste notații, găsim, printre considerațiile mai mult sau mai puțin pline de miez ale lui Eugen Ionescu despre viață și moarte, idei legate de lumea visului, diaristul  notând, de asemenea, și câteva vise în scop, bineînțeles, analitic. Ionescu, în ciuda admirației pentru Freud, își mărturisește preferința, în acest demers, pentru Jung: ”Îl prefer pe Jung lui Freud. Jung nu-ți interzice religia. Se știe că el afirmă că religia e o nevoie psihologică și că, fiind o nevoie, corespunde unui adevăr. Ce adevăr? Să fie ea, ca atare, simbolul a altceva, să ascundă ea, ca atare, altceva? Nu asta vreau să spun. Nu îndrăznesc. Nu sunt destul de îndrăzneț ca să cred.” Interesantă este și prezența psihanalistului Z., care îl ajută pe dramaturgul visător în interpretarea viselor sale ”arhetipale” și ale cărui intervenții sunt, dacă nu originale, cel puțin interesante, ca de exemplu acest monolog despre o anumită categorie de vise:
”Visele de prevestire și de clarviziune sunt dintotdeauna cunoscute de psihologi. În Occident, nu ai cum să crezi în ele pentru că, pentru noi, evenimentele se petrec în timp. Într-adevăr, noi avem o gândire cauzală. Există un înainte și un după, unul fiind efectul celuilalt. Înainte, după, cauzalitate, timp. Orientalii, pe care noi îi respingem, nu pot fi înțeleși de către occidentali care văd lucrurile într-un ansamblu de corelații, de semnificații. E limpede că este un alt mod de a explica lumea, orice adevăr nefiind altceva decât explicația dată unui lucru și lucrurilor. Pentru a admite fenomenele astea care ni se par insolite sau absurde, ar trebui deci, pur și simplu, să înlocuim gândirea noastră istorică, cauzală, cu o gândire spațială. O figurare spațială, nu temporală. Dacă am fi în stare să nu istoricizăm și în același timp să nici nu spațializăm, am fi încă și mai liberi, am dobândi o altă figurare a lumii sau mai degrabă, orice figură existând în spațiu, o explicație non-figurativă a lumii.”
Concluzia? Visele sunt o realitate incontestabilă și, în această calitate, ele merită toată atenția noastră.  
După Jurnalul în fărâme al lui Ionescu, am trecut, fără intenția de a găsi vreo legătură între cele două, deși poate am presimțit-o, la Tozgrecul lui I.P. Culianu. În învățăturile enigmaticului Tozgrec (care amintește de Don Juan al lui Castaneda), visul este un univers de o calitate superioară realității omenești:
”- Gândește-te la un vis. Visul este un univers. Omul trăiește în două universuri numai, pe care le numește «realitate» și «vis». Există ființe care pot trăi în miriade de universuri. Omul, numai în două. Presupune acum că un om, în loc să dezvolte știința «realității», dezvoltă «știința» visului. El învață să cunoască un alt univers. Un univers în care el are un alt spectru senzorial. Condiționat de «realitate», nu reușește să priceapă conținutul «visului» decât traducându-l în spectrul senzorial obișnuit. Să presupunem că depășește această fază. Ei bine, aici se petrece un fapt ciudat. În lumea voastră, visul este considerat dăunător sau stupid; «visător» sau «lunatec» sunt cuvinte jignitoare, pentru persoane care nu se «adaptează». Lucrurile stau tocmai pe dos: universul visului este superior celui fizic. Fără a-ți spune de ce, îți dau numai un exemplu: în universul visului, universul fizic nu e privit în dezvoltarea sa lineară, ci simultană… În lumea visului, istoria e ca un film: îl poți întoarce înapoi, îl poți opri; poți vedea totul, dacă te uiți atent- poți vedea și cum excretează o gâză. Mai mult, te poți transpune în făptura acelei gâze, poți simți cum ea excretează. Un specialist al visului – așa cum nu mai există în lumea voastră – dispune de o știință superioară științei voastre.”
Simplă și, în același timp, întortocheată această știință a visului. Eugen Ionescu, elev silitor, a reușit o performanță rară: visul în vis (sau poate doar și-a imaginat-o, jucându-se cu imposibilul, care de fapt, în ideal, nu este imposibil? oricum, nu se poate să nu te gândești și la Inception al lui Nohlan). Acest vis din vis este unul revelator (probabil cu cât te adâncești mai mult în lumea visului, din vis în vis, este posibilă și revelația supremă, de ce nu?):
”Visez că mi se spune: «Nu poți găsi cheia enigmelor, nu poți căpăta un răspuns la toate întrebările dumitale decât prin vis. Trebuie deci să ai următorul vis.» Așadar adorm în vis și visez, în vis, că am acel anume vis absolut, revelator. Mă trezesc, tot în vis. Îmi aduc aminte, în vis, de visul din vis, acum «știu», sunt cuprins de o imensă și senină bucurie. La trezire, trezirea de-adevărat, îmi aduc foarte bine aminte că am visat că visez, mi-aduc aminte că am visat că visez visul revelator, dar nu-mi aduc aminte de conținutul lui; visul care explică tot, acel vis al adevărului absolut mi-a scăpat.”



Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme, trad.: Irina Bădescu, Humanitas, București, 1992
Ioan Petru Culianu, Tozgrec, trad.: Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, Iași, 2010