duminică, 29 iulie 2012

Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 - 30 martie 1989)







    -Manole:
    Ortega ne învață să nu facem ”moralei nouă” onoarea de a o considera drept o nouă morală. ”Morala nouă” nu există, e numai titlul pe care omul-massă îl dă imoralismului său, dorinței de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
    Drepturi fără datorii, mă, e ca și cum ai vrea lumină fără întuneric și mămăligă fără mestecău. Dreptul și datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.

    -Ortega (în preajma celui de al doilea război mondial): oamenii de astăzi iau atitudini tragice și se joacă de-a tragedia deoarece cred că în lumea de astăzi tragedia nu mai e cu putință.
    Seamănă cu copiii răsfățați care-și permit de toate pentru că știu că nu riscă nimic, care emit cecuri fără acoperire pentru că va interveni până la urmă familia și va plăti. Dar tragedia e cu putință.
    Războiul și întâmplările ulterioare au confirmat spusele lui Ortega. Acum tragedia s-a banalizat, face parte din mediul înconjurător, e un element și ea în ecologie.
    Adevărul despre imediatitatea tragediei l-a revelat de la început creștinismul. De vreme ce Mântuitorul a murit pe cruce, plătind cu sânge și cu moarte pentru noi, nu încape îndoială că la baza tainelor ce ne împresoară e ceva tragic. Învierea e bucurie, dar Gabata, Calvarul și Golgota nu ne îngăduie a pierde fie și o clipă din vedere tragedia.
    Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sângeros oricât de frumoasă ar fi fost comedia; i se aruncă în sfârșit omului țărână pe cap și asta-i încheierea.


Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, 424 p.


miercuri, 25 iulie 2012

Semnificații





În rândurile din Caietul albastru, Ludwig Wittgenstein propune o nouă concepție asupra limbajului, asta după ce a surprins prin acel faimos Tractatus Logico-Philosophicus, op în care, în disputa dintre limbajul ideal și cel cotidian, lua apărarea celui idealAsta se întâmpla prin 1920. În 1933, Wittgenstein pare a se fi răzgândit, arătându-se preocupat de limbajul cotidianÎn acest tip de limbaj, crede filosoful de la Cambridgesensul unui cuvânt depinde, în cele din urmă, de contextul în care respectivul cuvânt este folosit, din care cauză este de evitat o generalizare a înțelesurilor acestuia. Printre situațiile de limbaj prezentate în acest volum, am găsit una care, într-o anumită măsură, trimite, în ciuda intențiilor autorului, spre statutul poetic al limbii – este vorba despre expresia ”a simți în mâini că apa e la un metru sub pământ” (da, expresia se referă la un fapt concret – căutarea unei surse de apă cu ajutorul unei baghete din lemn -, ceea ce nu exclude nota poetică a expresiei).  Ultimele fraze ale fragmentului redat mai jos pot constitui, dintr-un anumit punct de vedere, o definiție viabilă a textului poetic. De ce? Simplu. Gramatica expresiilor prezente într-un text poetic are tocmai această caracteristică sesizată și de Wittgenstein: ineditul (pentru a nu exista îndoieli, menționez că studiile lui Wittgenstein nu au nimic de-a face cu aspectul poetic al limbii, dimpotrivă). Iată fragmentul cu pricina:

Dar folosirea expresiei ”o senzație în mâini că apa este la un metru sub pământ” trebuie încă să mi se explice.
L-am putea întreba pe omul cu bagheta ”cum ai învățat înțelesul expresiei «un metru»? Presupunem că l-ai învățat prin aceea că ți s-au arătat asemenea lungimi, că le-ai măsurat și tot așa. Ai fost oare, de asemenea, învățat să vorbești și despre o senzație că apa este la un metru sub pământ, o senzație, să zicem, în mâinile tale? Căci dacă nu, ce anume te-a făcut să legi expresia «un metru» de o senzație în mâna ta?” Să presupunem că am apreciat lungimile din ochi, dar că nu am măsurat niciodată cu palma vreo lungime. Cum am putea aprecia o lungime în centimentri măsurând-o cu palma? Cu alte cuvinte, cum am interpreta experiența măsurării cu palma în centimentri? Întrebarea este: ce legătură există între o senzație tactilă, să zicem, și experiența măsurării unui lucru cu ajutorul unei stinghii de un metru?... -Tu vezi însă că înțelesul cuvintelor ”Simt că apa este la n metri sub pământ” trebuie explicat; el nu era cunoscut atunci când era cunoscut înțelesul cuvintelor ”n metri” în sensul obișnuit (adică în contextele obișnuite). - Noi nu zicem că omul care ne spune că simte imaginea vizuală la cinci centimetri în spatele rădăcinii nasului său minte sau vorbește aiurea. Totuși spunem că nu înțelegem sensul unei asemenea expresii. Ea combină cuvinte bine-cunoscute, dar le combină într-un mod pe care noi nu-l înțelegem. Gramatica acestei expresii rămâne să ne fie explicată.



Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, trad.: Mircea Dumitru, Mircea Flonta, Adrian Paul Iliescu, Humanitas, București, 1993, 160 p.


duminică, 15 iulie 2012

Filosoful şi visul




Freud a avut parte de numeroase contestări, printre cei neimpresionaţi de psihanalistul vienez numărându-se şi Ludwig Wittgenstein. Dintre reproşurile formulate la adresa psihanalizei de autorul Tratactus-ului Logico-Philosophicus, îl amintesc doar pe acela conform căruia, prin psihanaliză, "primul sens" al visului este distrus - cu alte cuvinte, este o dezamăgire să ni se spună că visul nu este decât exprimarea anumitor dorinţe sau angoase în numele cărora povestea visată este demontată, întoarsă pe toate părţile posibile şi imposibile. Oricum, susţine Wittgenstein, subconştientul este doar o entitate ipotetică, iar dovedirea lui nu este nicidecum una ştiinţifică, ci doar are aparenţa unei demonstraţii ştiinţifice. Pentru exemplificare, am ales un citat din Însemnări postume (1914-1951):

1948

Visul va fi, pentru a spune aşa, distrus în analiza freudiană. El îşi pierde pe deplin primul său sens. Ne-am putea gândi că el ar fi fost jucat pe scenă, că acţiunea piesei ar fi uneori ceva de neînţeles, dar în parte ar fi pe deplin inteligibilă sau ne-ar părea aşa nouă, şi ca şi cum această acţiune nu ar fi ruptă în bucăţi mici şi nu s-ar fi dat fiecărei părţi un sens cu totul diferit... Ceea ce intrigă în vis nu este corelaţia lui cauzală cu întâmplări ale vieţii mele etc., ci mai degrabă faptul că el acţionează ca o parte a unei povestiri, şi anume a uneia foarte vii, din care restul stă în întuneric. (Am dori să întrebăm: „De unde vine această configuraţie şi ce a devenit ea?”) Da, şi atunci când cineva mi-arată că această povestire nu a fost câtuşi de puţin o povestire adevărată; că în realitate la baza ei a stat cu totul altceva, aşa că aş putea exclama dezamăgit: „Ah, aşa a fost?”, atunci aici a fost totuşi furat, în mod aparent, ceva. Desigur că prima povestire se dezintegrează, acum, aşa cum se despătureşte hârtia: omul pe care l-am văzut a venit de-aici, vorbele sale –de acolo, ambianţa din vis – din nou, de altundeva; dar povestirea visată are totuşi farmecul ei propriu, ca şi o pictură care ne atrage şi ne inspiră.
Se poate, fireşte, spune că noi considerăm imaginea din vis în mod inspirat, că noi suntem cei inspiraţi. Căci dacă povestim altcuiva visul nostru, pe el visul nu-l inspiră de cele mai multe ori. Visul ne afectează ca o idee care creşte în felul în care creşte o sarcină.


Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume (1914-1951), trad.: Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 1995

sâmbătă, 7 iulie 2012

UNDERGROUND AGENCY „CLASH”





- underground agency
               - colaj

      Hyde Park, anii şaptezeci, primăvara. Un student, ciupit de vărsat, ţine un discurs euforic despre underground. Îl ascultă aproape cincizeci de oameni.
      „Băi, moace de englezi buhăiţi, habar n-aveţi, măi, de nimic. Nu vedeţi mai departe de lungul nasului. Continuaţi să credeţi că undeground-ul nu e nimic altceva, decât metroul. Ascultaţi, mă, tigve goale ale acestei insule, am să vă spun acum şi semnificaţiile suplimentare (reacţii de nemulţumire). Underground este corpul politic al unei structuri dispersate, diverse categorii ale populaţiei din toată lumea aderă cu o precipitare uluitoare la numeroasele lui grupări. Ceea ce-i uneşte, tâmpiţilor, este lupta împotriva a ceea ce se cheamă establishment, deci împotriva manipulării politice, a războiului, valorilor statornicite, împotriva  nedreptăţilor economice, a artei vechi, a culturii învechite… dar, cum în aceste clipe m-a pocnit o… erecţie nebună, priviţi, sula aproape că-mi plesneşte cusăturile, trebuie să mi-o iau urgent la labă ca să-mi pot continua discursul. Zece minute pauză. În acest răstimp repetaţi lecţia, nătărăilor!”
      Studentul înalt şi ciupit de vărsat se repede spre tufişul din apropiere.



Furnicarul obişnuit. Pipo strigă cât îl ţine gura: - Profesore, profesore, ce dracu facem cu Los Angeles-ul. Acolo n-avem nici un corespondent. Fă o propunere, 'mneata cunoşti foarte bine echipajul. Mă arde la fund…
-      Hm, să zicem genialul Bukowski. E cel mai nimerit.
-      Băi, profesore, eşti de-a dreptul ţicnit. Tipul lucrează deja pentru Open Pussy!
-      Şi ce importanţă are? El e o adevărată mitralieră. Poate acoperi încă douăzeci de gazete underground. Caută-l fără grijă.
-      Ok.


       Pipo trânteşte receptorul şi se uită furios la profesor. Nenorocitul de Bukowski! E beat criţă. Am regulat, zice, mai alaltăieri o intelectuală de la Freep care, dracu s-o ia, nu putea termina, am tras până am pişat sânge şi acum mi-e plină sula de underground presse… şi mai zice tipul că ar fi şi poet… de parcă poezia ar exclude undeva gazetăria. De altfel, zice tipul, stimează Iugoslavia, drumul ei în necunoscut, self-menagement, şi faptul că a ştiut în '48, să spună nu lui Jack the Ripper acela din Kremlin. Se miră tipul de ce ne trebuie ziar alternativ când – conform lui Marx – establishment-ul ne este şi aşa pe cale de dispariţie. I-am explicat că noi, Underground Agency, suntem un ziar al tinerilor, care prin prospeţime şi tinereţe stimulăm această dispariţie a sus-numiţilor şi că avem o redacţie internaţională, că avem cititori atât în Iugoslavia cât şi în Franţa, America Centrală, S.U.A., Italia, Anglia şi chiar – prin canale secrete – la Praga şi Budapesta. Pare-se că ultimele cuvinte i-au schimbat dispoziţia… mi-a spus să-l caut peste vreo lună, când se va mai trezi… poate că şi acceptă. Fir-ar al dracu' de Bukowski.

revendicări underground

-      Cerem creşterea orgasmului cu 20% pe cap de locuitor. Noi, clasa muncitoare, avem dreptul la un orgasm mai bogat. Tovarăşi, să nu uităm că şi orgasmul este o problemă de clasă. Sau cum spune un autor: „El era un privilegiu al clasei dominante, fie în Occident, fie în Orient (…) Şi în acest fel exclusivitatea orgasmului se arată a fi o problemă de clasă, spre deosebire de problema statului, de exemplu, care are o conotaţie inversă. Anume, prin anihilarea claselor se anihilează şi statul, dar, prin anihilarea claselor şi a statului, orgasmul devine. Devine, în definitiv, proprietatea speciei umane în adevăratul sens al cuvântului” (M. Valent, Carpe Diem, Zgb, 1979, p.101)
-      Cerem dreptul la posibilitatea de a schia pentru toţi cei interesaţi.
-      Cerem lichidarea embargo-ului asupra semenilor. „Incestul” este o eroare socială. Cerem înlăturarea erorilor sociale, deci cerem revoluţie!


Ţăcănitul maşinilor de scris, telefoanele înnebunite, Pipo cel turbat, harnica Tania, tehnoredactorul cu ochi umflaţi de atâta nesomn… Underground agency ca un haos cosmic, o companie de futangii pentru cercetarea şi producerea adevărului, cloaca lumii în care plutesc perle rare; poame ale neo- Noii jurnalistici…

evidenţa

„Ibor”, revista tinerilor din Istria, numărul 4-5/ 1979, a fost interzisă din cauza unei poezii simpatice a lui Allen Ginsberg din volumul Fall of America, Poems of These States. Versurile poemului Te implor stăpâne au fost traduse de Dean Herenda. Necioplita de Tania a decupat mai multe versuri care i-au plăcut şi le-a lipit pe panoul din redacţie:

Te implor stăpâne apasă-mi buzele pe inima-sulă
………………………………………………………………………………
Te implor stăpâne mai fute-mă cu tot trupul,
te implor
Fute-mă te implor
…………………………………………………………………………………
& fute-mă bine ca pe-o fată

Intră adânc în timp ce-ţi invoc din răsputeri numele
Te iubesc
                        Te implor stăpâne
                                                          
                                                           - Allen Ginsberg, mai 1968



(Miko Valent, UNDERGROUND AGENCY „CLASH”)



vineri, 6 iulie 2012

Alisa și paradoxul





Nu că aș fi sigur, dar o bănuială tot am că teribilul secret al literaturii ar fi absurdul, iar absurdul este, iar aici plusez, jucăria preferată a fanteziei. Astfel, poveștile, scorniri fantastice, sunt prin definiție absurde, sfidând fără nicio reținere logica lumii reale. Confuzia cu absurdul practicat în literatura secolului al XX-lea este una, până la un punct acceptabilă, însă, trecând dincolo de estetic și filosofic, absurdul poate fi practicat și la modul ludic, nu doar încruntat. O astfel de abordare nu e prea atractivă pentru un scriitor care se ia în serios, căci tragicul, după cum prea bine se știe, conferă greutate oricărei povești, fie ea și absurdă. Nu astfel stau lucrurile în Alices Adventures in Wonderland (1865) sau în Alice Through the Looking Glass, and What Alice Found There (1871), basne ticluite de matematicianul englez Charles Lutwidge Dogdson, cunoscut ca Lewis Carroll. Stranietatea lumilor străbătute de Alisa, protagonista poveștilor lui Carroll, are cel puțin un referent de prestigiu în trecut, și aici mă refer la hâtrul Jonathan Swift și la lumile inventate pentru eroul său, Lemuel Guliver. Remarc că scrierile lui Lewis Carroll precedă, la rândul lor, alte povești stranii, printre care și cea a teologului englez Edwin Abbot, Flatland (1883), poveste invocată și de Ioan Petru Culianu pentru a-și susține teoria spațiului multidimensional (vezi Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Polirom, Iași, 2007, pp. 56-59). Edwin Abbot imaginează o lume complet plată populată de ființe bidimensionale capabile a se deplasa doar înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, în comparație cu care noi, ființe tridimensionale, suntem niște zei (așa, ca fapt divers, și cărțile de joc care populează Wonderland-ul sunt niște ființe bidimensionale asemenea celor din Flatland).
Poveștile lui Lewis Carroll ne propun spații esențialmente diferite ca structură și potențialități de lumea noastră. Paradoxul cultivat de creatorul Alisei a dus la diverse speculații care, în mare, au în centru preocuparea de bază a lui Carroll, matematica. Paradoxul din lumile străbătute de Alisa poate fi cu ușurință recunoscut în preocupările logicii matematice, ceea ce nu schimbă cu nimic termenii ecuației. Adică în continuare avem de-a face cu o poveste serioasă cu rol revelator, asemănător ca efect cu ghicitorile, koan-urile budismului zen. Koan-ul, întotdeauna formulat succint, lapidar, poate fi o poveste, un dialog, o întrebare. El se adresează atât rațiunii, în măsura în care are drept țel zguduirea acesteia prin paradox, cât și intuiției, iar dezlegarea sa ar provoca Trezirea, iluminarea ultimă, satori-ul, de aceea koan-ul a fost folosit cu asupra de măsură de maeștrii zen-ului Rinzai. După un răstimp în care ar fi răsucit zelos koan-ul pe toate părțile, extenuându-și astfel mentalul, discipolul ar fi fost cuprins de o stare în care contrariile erau conciliate, aceasta fiind, în fapt, starea de iluminare. Iată câteva exemple de koan: ”Care îți era chipul înainte de nașterea părinților tăi?”, ”Cele două palme lovite una de alta produc un sunet. Care este sunetul unei palme?” (vezi și volumul lui Marc de Smedt, Tehnici de meditație și practici ale trezirii spirituale, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, pp. 187-188). Aș putea jura că tulburătorul pasaj în care Alisa ”încerca să-și închipuie cam cum arată flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea – fiindcă nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva” (Lewis Carroll, Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, traducere de Frida Papadache, Editura Ion Creangă, București, 1976, p. 25) este un koan autentic. Totuși, nu mintea unui înțelept rumegă astfel de gânduri, ci mintea unui copil. Deși trupul Alisei va crește nefiresc, va deveni mare la propriu, și aici mă refer la scena din casa Iepurelui de Martie, ea va rămâne în continuare un copil, gândurile ei în atare situație fiind, prin seriozitatea lor, de un umor candid: ”…dar am crescut mare de pe acum – adăugă necăjită – în tot cazul aici nu mai am loc să cresc. Dar oare o să rămân la vârsta pe care-o am acum? mai gândi Alisa. Într-un fel e plăcut să știi că n-o să fii niciodată babă - ei, dar și să ai mereu de făcut lecții! O, nici asta nu mi-ar plăcea!” (Ibidem, p. 48). Un alt paradox cu tentă de koan este și cel din dilema călăilor Reginei care nu știau cum să decapiteze o pisică, respectiv pe năstrușnica pisică de Cheshire, din moment ce ea era lipsită de un corp vizibil: ”Gâdele susținea că nu se poate tăia capul cuiva decât dacă există un trup de care să-l desparți; că niciodată nu i se mai ceruse o asemenea treabă și că nu era să se apuce la vârsta lui de așa ceva. Regele susținea că orice cap poate fi decapitat și că să nu i se spună lui prostii.” (Ibidem, p. 99)
Delirul verbal de care dau dovadă Pălărierul Nebun și Iepurele de Martie este revelator în privința paradoxului cultivat fără rezerve de Lewis Carroll. Ai impresia că te afli nu în prezența unor nebuni, ci a unor înțelepți care propun spre dezlegare ghicitori în aparență fără dezlegare. Alisa se simte o ignorantă. Toți o contrazic, toți par ”tâmpiți de-a binelea”, însă la mijloc este o sminteală cu cheie. În altele, sminteala tinde spre un absurd care îl anticipează pe cel kafkian. La un moment dat, Alisei, atât de tracasată de năstrușniciile la care asistase, ”i se părea nerod și neobișnuit ca lucrurile să decurgă în chip obișnuit” (Ibidem, p. 24), semn că ”normalitatea” lumii subpământene s-a impus în ochii fetiței.
Aș mai spune că, în virtutea celor de mai sus, povestea lui Carroll este una pentru copii, ea nefiind recomandată adulților, care, supuși paradoxurilor ei, ar risca ... o nebunie adevărată. Moștenirea lui Lewis Carroll este evidentă, în prezent, nu atât în literatură, cât în film. Și nu mă refer la ecranizări, nici măcar la cea deja faimoasă a lui Tim Burton, ci la filmele unui David Lynch sau Guillermo del Toro. În final, trebuie să mărturisesc că pentru acest număr al revistei Steaua am pregătit un eseu despre literatura fantasy, însă după ce l-am predat am fost informat că numărul despre literatura fantasy a apărut în urmă cu două luni. Dacă Pălărierului din ținutul inventat de Lewis Carroll ceasul îi rămăsese în urmă cu două zile, al meu a rămas în urmă cu două luni și nu prea cred că este din cauza untului cu care i-am uns rotițele...



Text apărut în Steaua, nr. 1, 2012




joi, 5 iulie 2012

Visul și visul din vis






-         Ce este, așadar, visul?
-         Visul este un compendiu. Un bun compendiu al mai multor lumi.
Ioan Petru Culianu, Tozgrec

Ipohondru, obsedat de moarte, Eugen Ionescu și-a căutat refugiul vremelnic în vise, încercând o inițiere în ceea ce am putea numi știința visului (mai mult ca sigur de-aici și respectul său pentru patriarhul psihanalizei, Freud: ”…mare evreu, acel mare rabin, din cea mai pură tradiție a rabinilor, doctori de suflete”). În Jurnal în fărâme, volum de la care am pornit aceste notații, găsim, printre considerațiile mai mult sau mai puțin pline de miez ale lui Eugen Ionescu despre viață și moarte, idei legate de lumea visului, diaristul  notând, de asemenea, și câteva vise în scop, bineînțeles, analitic. Ionescu, în ciuda admirației pentru Freud, își mărturisește preferința, în acest demers, pentru Jung: ”Îl prefer pe Jung lui Freud. Jung nu-ți interzice religia. Se știe că el afirmă că religia e o nevoie psihologică și că, fiind o nevoie, corespunde unui adevăr. Ce adevăr? Să fie ea, ca atare, simbolul a altceva, să ascundă ea, ca atare, altceva? Nu asta vreau să spun. Nu îndrăznesc. Nu sunt destul de îndrăzneț ca să cred.” Interesantă este și prezența psihanalistului Z., care îl ajută pe dramaturgul visător în interpretarea viselor sale ”arhetipale” și ale cărui intervenții sunt, dacă nu originale, cel puțin interesante, ca de exemplu acest monolog despre o anumită categorie de vise:
”Visele de prevestire și de clarviziune sunt dintotdeauna cunoscute de psihologi. În Occident, nu ai cum să crezi în ele pentru că, pentru noi, evenimentele se petrec în timp. Într-adevăr, noi avem o gândire cauzală. Există un înainte și un după, unul fiind efectul celuilalt. Înainte, după, cauzalitate, timp. Orientalii, pe care noi îi respingem, nu pot fi înțeleși de către occidentali care văd lucrurile într-un ansamblu de corelații, de semnificații. E limpede că este un alt mod de a explica lumea, orice adevăr nefiind altceva decât explicația dată unui lucru și lucrurilor. Pentru a admite fenomenele astea care ni se par insolite sau absurde, ar trebui deci, pur și simplu, să înlocuim gândirea noastră istorică, cauzală, cu o gândire spațială. O figurare spațială, nu temporală. Dacă am fi în stare să nu istoricizăm și în același timp să nici nu spațializăm, am fi încă și mai liberi, am dobândi o altă figurare a lumii sau mai degrabă, orice figură existând în spațiu, o explicație non-figurativă a lumii.”
Concluzia? Visele sunt o realitate incontestabilă și, în această calitate, ele merită toată atenția noastră.  
După Jurnalul în fărâme al lui Ionescu, am trecut, fără intenția de a găsi vreo legătură între cele două, deși poate am presimțit-o, la Tozgrecul lui I.P. Culianu. În învățăturile enigmaticului Tozgrec (care amintește de Don Juan al lui Castaneda), visul este un univers de o calitate superioară realității omenești:
”- Gândește-te la un vis. Visul este un univers. Omul trăiește în două universuri numai, pe care le numește «realitate» și «vis». Există ființe care pot trăi în miriade de universuri. Omul, numai în două. Presupune acum că un om, în loc să dezvolte știința «realității», dezvoltă «știința» visului. El învață să cunoască un alt univers. Un univers în care el are un alt spectru senzorial. Condiționat de «realitate», nu reușește să priceapă conținutul «visului» decât traducându-l în spectrul senzorial obișnuit. Să presupunem că depășește această fază. Ei bine, aici se petrece un fapt ciudat. În lumea voastră, visul este considerat dăunător sau stupid; «visător» sau «lunatec» sunt cuvinte jignitoare, pentru persoane care nu se «adaptează». Lucrurile stau tocmai pe dos: universul visului este superior celui fizic. Fără a-ți spune de ce, îți dau numai un exemplu: în universul visului, universul fizic nu e privit în dezvoltarea sa lineară, ci simultană… În lumea visului, istoria e ca un film: îl poți întoarce înapoi, îl poți opri; poți vedea totul, dacă te uiți atent- poți vedea și cum excretează o gâză. Mai mult, te poți transpune în făptura acelei gâze, poți simți cum ea excretează. Un specialist al visului – așa cum nu mai există în lumea voastră – dispune de o știință superioară științei voastre.”
Simplă și, în același timp, întortocheată această știință a visului. Eugen Ionescu, elev silitor, a reușit o performanță rară: visul în vis (sau poate doar și-a imaginat-o, jucându-se cu imposibilul, care de fapt, în ideal, nu este imposibil? oricum, nu se poate să nu te gândești și la Inception al lui Nohlan). Acest vis din vis este unul revelator (probabil cu cât te adâncești mai mult în lumea visului, din vis în vis, este posibilă și revelația supremă, de ce nu?):
”Visez că mi se spune: «Nu poți găsi cheia enigmelor, nu poți căpăta un răspuns la toate întrebările dumitale decât prin vis. Trebuie deci să ai următorul vis.» Așadar adorm în vis și visez, în vis, că am acel anume vis absolut, revelator. Mă trezesc, tot în vis. Îmi aduc aminte, în vis, de visul din vis, acum «știu», sunt cuprins de o imensă și senină bucurie. La trezire, trezirea de-adevărat, îmi aduc foarte bine aminte că am visat că visez, mi-aduc aminte că am visat că visez visul revelator, dar nu-mi aduc aminte de conținutul lui; visul care explică tot, acel vis al adevărului absolut mi-a scăpat.”



Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme, trad.: Irina Bădescu, Humanitas, București, 1992
Ioan Petru Culianu, Tozgrec, trad.: Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, Iași, 2010