Poetul modern spune, aşadar, ceea ce spune, literal şi în
toate sensurile.
Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie
Apărut în 1973, Conceptul modern de poezie. De la
romantism la avangardă, volum reeditat în 2017, într-o frumoasă ediţie, la
Editura Humanitas, a fost, la bază, lucrarea de doctorat a lui Matei Călinescu,
susţinută la Cluj în 1972, sub îndrumarea preofesorului Liviu Rusu. Motivul
pentru care tînărul pe atunci Matei Călinescu şi-a îndreptat atenţia spre
conceptul de modern într-o perioadă în care sintagma realism socialist deţinea
supremaţia este dezvăluit de autorul însuşi în Argumentul volumului: „Subiectul
tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria
conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de
la romantism pînă la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina
zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi
apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii,
controlului ideologic“.
Limbajul poetic şi limbajul comun
Cartea lui Matei Călinescu redă traseul poeziei moderne de
la romantism pînă la suprarealism, avînd şi un capitol dedicat conceptului de
modern în poezia română, punctate fiind, bineînţeles, toate caracteristicile
care definesc într-un fel sau altul, în evoluţia sa, poezia modernă. Pînă la a
prezenta aceste caracteristici, trebuie neapărat menţionată ideea că se poate
vorbi despre modern în poezie numai şi numai prin prisma unei schimbări majore
de paradigmă la nivel lingvistic: limbajul devine conştient de sine, de
rolul său în comunicarea orală şi scrisă: „În ceea ce priveşte poetica –
fie că e vorba de cea implicită într-o activitate de creaţie, fie de cea
teoretic explicită –, meditaţia asupra funcţiilor şi limitelor limbajului a
jucat totdeauna, şi în chip firesc, un rol esenţial. Cu toate acestea, epoca
modernă – ale cărei începuturi pot fi situate în preajma şi în cursul
desfăşurării fenomenului romantic – înseamnă pentru poetică o substanţială
întărire a «conştiinţei lingvistice»; întregul statut clasic al limbajului e
răsturnat: cuvîntul poetic nu mai e un simplu mijloc de imitaţie a naturii,
el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri. Poezia
nu mai recurge la limbaj, ca la un instrument, ci intră în limbaj, în dinamica
lui internă, căutînd să-l facă să se semnifice în primul rînd pe sine“.
De la antici pînă la romantici, între limbajul poetic şi cel
comun a fost recunoscută doar o diferenţă de grad. Cu alte cuvinte, s-a crezut
că acelaşi lucru poate fi exprimat atît în limbaj vulgar, cît şi în limbaj
poetic, amănunt care nu i-a scăpat nici lui Gheorghe Crăciun în Aisbergul
poeziei moderne. Poetica modernă, însă, are la bază o logică diferită de cea a
vorbirii prozaice. Simbolurile limbajului poetic sînt ireductibile la
simbolurile limbajului comun. Putem vorbi, astfel, de o specificitate a
limbajului poetic: „Poetul spune ceea ce spune, nimic altceva“.
Romanticii, dar şi preromanticii, au fost duşmanii
principiului aristotelic al imitaţiei. Poezia nu era considerată nicidecum o
imitaţie a naturii, ci o voce a ei. Lirismul începe a fi socotit nu numai o
origine a poeziei, ci şi esenţa oricărui act poetic şi totodată finalitatea
lui. Iată, prin urmare, conturată o conştiinţă a supremaţiei liricului. Timid,
se încerca şi o oarecare distincţie între poem şi poezie: poezia se
poate manifesta, poate exista şi în afara oricărui poem. Cu toate
acestea, poezia tinde să se încorporeze, ca să spun aşa, într-un poem. De
asemenea, pot exista într-un poem şi părţi fără poezie.
Continuarea textului aici, în „Observator cultural” nr. 888/ 08.09.2017
0 Comentarii