Se afișează postările cu eticheta raul popescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta raul popescu. Afișați toate postările

duminică, 9 iulie 2017

Literatura fantasy, produs al remitologizării



Literatura fantasy a devenit de ceva timp o vedetă, lucru datorat cu prisosință cinematografiei. Dar chiar înainte de acest trend, unele creații ale genului au fost reconsiderate prin raportare la ”literatura înaltă”, cazul J. R. R. Tolkien fiind, din acest punct de vedere, mai mult decât elocvent. Genul fantasy, flexibil, generos, pe lângă J.R.R. Tolkien sau C. S. Lewis, găzduiește sub prelata sa diverși autori, cu o mențiune însă. Dacă J.R.R. Tolkien, C. S. Lewis sau George R.R. Martin sunt niște băsmuitori puri, scriitori ca Roger Zelazny sau Abraham Merritt nu ezită a-și tehnologiza basmele, aspectul tehnic necontând totuși decât ca element secundar. În ciuda celor de mai sus, genul fantasy nu este greu de definit: este acel gen (literar și nu numai) în care supranaturalul nu surprinde, fiind în acord cu legile lumii în care acționează, spre deosebire de literatura fantastică, unde supranaturalul își păstrează însușirea de bază, aceea de a surprinde.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, iată o clasificare sumară a genului fantasy: se poate vorbi de un high fantasy (sau epic fantasy), categorie în care avem o mitologie inventată, deși cu rădăcini evidente în mitologiile reale (J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis, R. R. Martin), de un mythological fantasy, unde se face uz de mitologiile pământene (Roger Zelazny), și de un low fantasy, categorie apropiată literaturii fantastice, ea implicând irumperea supranaturalului în lumea realului și o abordare ironică, satirizată, a fantasticului (Terry Pratchett).  Toate aceste subgenuri au rezultat dintr-un proces numit de-mitologizare, dar pe care eu l-aș numi remitologizare, adică personajele, zei și eroi, sunt ”răpite” din panteonurile lor natale și recontextualizate, ele păstrându-și însă atribuțiile de bază, în funcție de care sunt ușor recognoscibile. În mytological fantasy numele personajelor mitologice nici măcar nu sunt schimbate, însă, atenție!, în cazul acestui subgen, divinitățile deseori sunt investite cu atribute străine lor, contextul mitologic inițial fiind cu desăvârșire ignorat. Mircea Ștefancu, traducătorul romanului Domn al luminii de Roger Zelazny, în Cuvântul înainte la romanul tocmai menționat, punctează foarte bine criteriul care stă la baza literaturii fantasy, anume curajul de a crea realități: ”…realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem a ști”. Autorul este, altfel spus, creator de realități, motiv pentru care își asumă o libertate absolută în conceperea lumilor sale, care vor deveni, mai apoi, lumile cititorilor săi.



Continuarea textului aici, înLiteromania nr. 26


duminică, 2 iulie 2017

Sumar Literomania nr. 26



SUMAR LITEROMANIA NR. 26

Adina Dinițoiu, Povestirile pisicii Ochi (click)
Georges Banu, À travers les larmes... De Tchekhov à Klaus Michael Grüber (click)
Paul Țanicui, Cum se face un film. Etape esenţiale în construcţia unui proiect cinematografic (click)
Raul Popescu, Literatura fantasy, produs al remitologizării (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Dialogul intercultural într-un experiment cu muzică ancestrală (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul II) (click)
Radu Niciporuc, Pasărea-clopot la Hong Kong (click)


duminică, 25 iunie 2017

Lansarea volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu







Vă invităm la lansarea cărții „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu (Editura Eikon, 2017), luni, 26 iunie 2017, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. 

Carte recomandată de Literomania.

Invitați: Gabriela Adamesteanu, Andrei Oișteanu și Raul Popescu.
Moderator: Adina Dinitoiu.


Cele de (ne)măsurat





„Fără a-şi stabili, de fiecare dată, coordonatele spaţiale, nici un om nu poate să evolueze.” (Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii)


Daniel Kehlmann a fost considerat, la începutul anilor 2000, marea revelație a literaturii germane contemporane. În 1997, după studii de Filozofie şi Litere – la numai 22 de ani –, publică primul său roman, dar faima va sosi mai târziu, odată cu apariţia romanului Eu şi Kaminski. Personalitate complexă, publică numeroase articole, eseuri, ţine prelegeri la Universităţile din Mainz, Wiesbaden şi Göttingen, este un răsfățat al premiilor literare.

Prin Măsurarea lumii, roman apărut în 2005, Kehlmann demonstrează că este, fără doar și poate, un prozator pursânge. Măsurarea lumii poate fi considerat, la o primă vedere, un roman istoric, scris, însă, într-o manieră atipică, postmodernă (liniuţele de dialog, de exemplu, sunt suprimate, dialogurile fiind povestite). Replicile par, astfel, relatările unui narator pus pe şotii, ironic (dar şi, în bună tradiţie postmodernă, autoironic).

Matematicianul şi astronomul Carl Friederich Gauß şi geograful Alexander von Humboldt sunt protagoniștii romanului lui Khelmann, personaje pline de umor (de cele mai multe ori involuntar) şi ale căror destine par a fi guvernate de dictonul: „Atunci când te sperie un lucru, o bună idee este să-l măsori”. Cei doi nu sunt descriși într-un mod prea măgulitor, dimpotrivă, în prim-plan sunt plasate mofturile, ifosele lor – toane justificate de o perpetuă stare de nemulțumire. De reţinut aici cuvintele ciufutului Gauß: „Este ciudat şi nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naşti într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îţi place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizaţi faţă de cei din trecut, iar alţii sunt sortiţi să devină clovnii viitorului”.


Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 25

Sumar Literomania nr.25



Sumar Literomania nr.25

Raul Popescu, Cele de (ne)măsurat (click)
Sven Popović, Doar țigările vor fi mai scumpe (click)
Paul Țanicui, Băiatul de serviciu (scurtmetraj) (click)
Dan Stanca, Anii frigului (fragment) (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul I) (click)
Péter Demény, Ce este dragostea? (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-ți dezgropi nevasta, pune-l pe altul s-o dezinfecteze (click)
Radu Niciporuc, Sâmburii fructelor de mare (click)


Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism



În ziua de 19 iunie a anului 2013, Alexandru Mușina a plecat dintre noi. Poet important al generației optzeciste, poezia lui Alexandru Mușina și-a lăsat din plin amprenta în poezia tânără actuală. Există, până în prezent, din câte cunosc, trei antologii din opera sa poetică: prima (Poeme alese. 1975-2000) a apărut la Editura Aula din Brașov, editură condusă chiar de Alexandru Mușina; cea de a doua a apărut la Editura Tracus Arte (Opera poetică, 2 vol., ediție alcătuită de Cristina Vasilică, 2015), cu o prefață de Caius Dobrescu; cea de a treia a apărut la Editura Cartier, în 2016 (Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu). Textul pe care Literomania îl publică în numărul 24 despre poezia lui Alexandru Mușina are la bază un text apărut în revista Astra, în 2008. (R.P.)

 este unul dintre puținii poeți români (post)moderni a cărui viziune poetică e dublată de un acut simț teoretic al poeziei. Născut în 1954, este unul dintre capii generației optzeciste, critici precum Al. Cistelecan considerându-l, fără doar și poate, un clasic al optzecismului. Spirit contestatar, însă, Mușina a demisionat din această generație etichetată de critica literară, aproape fără excepție, drept postmodernă. „Problema postmodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existență literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor” (


Alexandru Mușina a debutat în 1982, în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, București), alături de Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter. Debutul individual are loc în 1984, anul apariției volumului Strada Castelului 104. Deși prezent în Cinci, poemul Budila-Expressnu a fost inclus în Strada Castelului 104. De asemenea, tot din cauza ochiului vigilent al cenzurii comuniste, din cele opt poeme din ciclul Experiențe au fost publicate doar două. Budila-Express(poemul mușinian prin definiție), ca și cele șase poeme din ciclul Experiențe își vor găsi locul, în cele din urmă, în volumul din 1992 Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), apărut la Cartea Românească. Experimentele poetice ale lui Alexandru Mușina vor continua după 1990 în volumele Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997), Personnae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003). În revista brașoveană Astra, în 1981, Mușina publică eseul Poezia cotidianului, iar în 1982, tot în Astra, eseul Noul antropocentrism. Teoreticianul, iată, a debutat înaintea poetului!

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 24

Sumar Literomania nr. 24



Sumar Literomania nr. 24

Raul Popescu, Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism (click)
Adina Dinițoiu, „Căsătorie de plăcere” în lumea arabă (click)
Serenela Ghiţeanu, Structura şi misterul (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Ironie şi deconstrucţie în poezia „Mitologicale” de Eminescu (click)
Dinu Flămând, Veghea și Somnul. Un an de sonete (click)
Paul Țanicui, Abandon (click)
Andrei Popov, Banalități, clișee, prostii – cu glas tare, în tăcere (II) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (VIII) (click)
Radu Niciporuc, Mediterana care îmi curge prin nervi (click)
Valeriu Gherghel, De ce (mai) citesc cărți noi? (click)

duminică, 11 iunie 2017

Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei






Pe la începutul anilor ’90, se dezbătea la modul aprins – dezbaterea a redevenit, recent, de actualitate – despre doctrina liberală în contextul unei posibile resuscitări a României. Cei care s-au exprimat atunci în favoarea unui liberalism autentic nu au fost puțini, dar voi face referire aici la doi dintre ei, anume la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale scrisului, Caius Dobrescu. În rândurile de mai jos, mă voi referi în mod special la Virgil Nemoianu.

Cunoscut îndeosebi ca un abil teoretician al literaturii, Nemoianu se dovedește și un fin teoretician al politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România și liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române, București, 2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru o bună cunoaștere a tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a ceea ce se crede, pe o etică tare. Nemoianu observă în mod just, în studiul Umanismul cultural și mecanismele tiraniei din volumul citat mai sus, că, în România de după 1989, a avut loc nu numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o glorificare a acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o democrație autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți dintre ei niște campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor politică. De altfel, într-o tradiție democratică autentică, adaugă acesta, ar trebui să avem o confruntare onestă între doctrinele liberal-democrată, social-democrată și creștin-democrată, doctrine vitale într-o societate normală.

Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 22

Sumar Literomania nr. 22


Concurs Flash Fiction - mai 2017 (click)
Raul Popescu, Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei (click)
Adina Dinițoiu, Revenirea la imaginar (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Clasici în benzi desenate (click)
Jan Cornelius, Jocurile și visele prizonierului (click)
Fernando Pessoa, Vecin cu viaţa. Poezia ortonimă 1911-1935 (fragment) (click)
George Banu, Cehov, aproapele nostru (fragment) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (VI) (click)
Radu Niciporuc, Un scoțian (click)

duminică, 4 iunie 2017

Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (fragment)






I. P. Culianu despre I. P. Culianu

Fire discretă, poate prea discretă, I. P. Culianu, în cele câteva interviuri date, evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei persoane deschise, volubile. nonconformiste. Nonconformist, de o stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte (această faţetă a personalităţii sale exploatată de diverşi prozatori care l-au transformat pe Culianu într-un personaj iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost frapaţi de această extravaganţă a firii savantului român). Dar nu despre ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I. P. Culianu, ci despre istoria religiilor, despre situaţia politică din România, despre literatura română şi, nu în ultimul rând, despre Mircea Eliade.

Primul interviu cu I. P. Culianu datează, din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato. Tema interviului: condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat – exilul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant: „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din pricina anulării tuturor valorilor spirituale. […] Cel fugit nu e un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de altceva”, afirmă G. Romanato în rândurile care deschid interviul. În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul rezistenţei prin cultură, rezistenţă construită pe credinţa că anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Din acest punct de vedere, situaţia ar sta în felul următor: o cultură mai mult sau mai puţin underground (nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toatele perioadele regimului comunist) încearcă să perpetueze anumite valori. În cele din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie. Puterea politică a ştiut dintotdeauna ce se întâmplă, nimic nu există fără voia ei. Acest tip de rezistenţă era, prin urmare, unul aprobat de putere, ceea ce, într-un fel, l-a invalidat. Culianu intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi gândirea (într-adevăr) liberă. Despre toate aceste lucruri vorbeşte şi în interviul din 1978:

„Puterea totalitară din ţările comuniste poate genera în cel ce nu i se adaptează două tipuri de reacţii: una este împotrivirea făţişă, cealaltă replierea asupra sa însuşi. Eu unul m-am situat pe acest al doilea versant şi m-am refugiat în misticism, favorizat fiind şi de o perioadă de relativă toleranţă care se instalase în România către începutul anilor 70.”

I. P. Culianu a devenit, la rându-i, într-un final, membru al Partidului Comunist, însă, în ciuda presiunilor Securităţii, a refuzat să îşi toarne colegii. Evoluţia sa profesională şi literară, din acel moment, a devenit incertă. I s-au refuzat articolele. Volumul de povestiri, deja anunţat printre viitoarele apariţii, nu va mai fi publicat. În aceste condiţii, Culianu a preferat exilul. Condiţia de exilat a fost, cel puţin la început, una umilitoare, degradantă. Occidentul se dovedea şi el crud. Nu e de mirare că, în urmă acestor experienţe, Culianu va mărturisi:

„Cred că, în general, cea mai bună putere rămâne aceea care se face simţită cel mai puţin. Aceasta este, pentru mine, definiţia democraţiei şi aş zice că, până în momentul de faţă, Italia este o ţară cât se poate de democratică. Dar trebuie să ţii seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de multă vreme în ceea ce priveşte aspectele-i religioase în sensul larg – respectiv «ideologiile» – nu e o problemă a Italiei, e o problemă universală în spaţiu şi în timp. Şi ţine în special de punctul de plecare la care m-am referit adineauri. Ideea negativităţii puterii nu mi s-a revelat aici, cel mult s-a îmbogăţit cu aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin experienţe traumatice pentru tânărul de douăzeci şi doi de ani care eram pe atunci: lagărul de refugiaţi, munca manuală, indiferenţa şi suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se adauge sentimentului că m-am rătăcit.”


Fragment din volumul Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic de Raul Popescu (Editura Eikon, Colecția "Universitas", Seria "Filosofie", București, 2017)


Citește continuarea textului aici, în numărul 21, Literomania.

marți, 30 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 21




SUMAR LITEROMANIA NR. 21 (26.05.2017)

Adina Dinițoiu, Romanul unei experiențe mistice (click)
Ingeborg Bachmann, Voi, cuvinte (click)
Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (click)
Jan Cornelius, Jocurile și visele prizonierului (I) (click)
Cristina Hermeziu, „Paștele mamii voastre!” – Cum traduci asta sau despre cum pierderile pe drum sunt regăsiri... (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)
Valeriu Gherghel, Mai plângeți la înmormântări? (click)
Péter Demény, Clubul grafomanilor (click)
Radu Niciporuc, Sincope cu arculețe și contor (click)

luni, 29 mai 2017

Ereticul Culianu şi lumea de dincolo



Romanul Migraţii de Laurenţiu Orăşanu, apărut la Editura Eikon, în 2015, mi-a prilejuit reîntâlnirea cu un personaj aparte prin destinul său: Ioan Petru Culianu. Un ambiţios şi competent istoric al religiilor, discipol al lui Mircea Eliade, pasionat de ocultism, I. P. Culianu şi-a găsit sfârşitul în 1991, la numai 41 de ani, asasinat în toaleta Universităţii Divinity School din Chicago. Era o zi de mai: 21 mai, când sunt sărbătoriţi, în tradiţia ortodoxă, sfinţii Constantin şi Elena. Asasinul nu a fost găsit, iar dacă au mai apărut, între timp, elemente noi în acest caz, ele nu au fost date publicităţii. Volumele sale de istoria religiilor au un iz revoluţionar, prin impunerea ştiinţelor cognitive ca instrument de lucru în studiul religiilor, dar mai fascinant decât opera sa rămâne, pentru mulţi, însuşi autorul. Era inevitabil ca, odată cu trecerea timpului, I. P. Culianu să se transforme într-un personaj literar. În această postură îl întâlnim la Claudio Gatti (în thrillerul esoteric Prevestirea), la Norman Manea (în romanul Vizuina), la Andrei Codrescu (în romanul M@sia), la Ruxandra Cesereanu (în volumul Un singur cer deasupra lor), la Caius Dobrescu (în romanul Minoic) şi, nu în cele din urmă, la Laurenţiu Orăşanu (în romanul Migraţii).

Cum era de aşteptat, I. P. Culianu a intrigat cel mai mult prin pasiunea sa excentrică pentru ocultism şi, mai ales, pentru lumea de dincolo (să nu uităm că ultima carte a lui Culianu, apărută postum, chiar aşa se numeşte: Călătorii în lumea de dincolo). Nici în romanul lui Orăşanu, lucrurile nu stau altfel. Biografia lui Matei Gorganu, personajul inspirat de Culianu, are foarte multe în comun cu biografia adevăratului Culianu. Să vedem despre ce este mai exact vorba.


Un tânăr genial, pasionat, la început, de fizică şi filosofie, Matei Gorganu, curios de a afla ce se întâmplă după moarte, alege studiul religiilor: „Religia era tot un fel de Filosofie, constată Matei. Ortodoxă, catolică, iudaică, budistă, mahomedană – oricare dintre ele explica de unde vine omul. Şi, mai ales, unde se duce, ce îl aşteaptă dincolo. Religia se ocupa de acel dincolo mai mult decât o făceau sistemele filosofice. Filosofia vorbea mai mult despre viaţa pământească, în religie se întâmpla ceva cu trupul, cu sufletul, după”. Începe să citească, încă din liceu, cărţile profesorului Vlad Mirescu (Mircea Eliade), căruia îi va scrie pe adresa Universităţii din Chicago, unde Vlad Mirescu era profesor de istoria religiilor. Studentul Matei Gorganu intră în vizorul Securităţii, care încearcă să-l recruteze ca informator. Pe urmele lui Vlad Mirescu, tânărul Matei Gorganu începe să citească volumele lui Giordano Bruno, „eretic, potrivnic bisericii, adept al teoriei lui Copernic, ars pe rug de Inchiziţie”. Influenţat de panteismul ereticului Bruno, scrie un eseu în care lumea întreagă, spirituală şi materială, apare ca manifestare, în forme multiple, a Divinităţii. Obţine o bursă de studii în Italia. Va fi lăsat să plece cu condiţia să raporteze tot Securităţii („Ne interesează orice despre orice persoană cu care veţi avea contacte”, i se spune, înainte de plecare, de către un agent al Securităţii, în biroul Decanului). Totuşi, să nu pierdem din vedere că avem de-a face cu o operă de ficţiune, cu un roman. În realitate, nu există, până acum, nicio dovadă care să confirme un astfel de acord al lui I. P. Culianu cu Securitatea.



sâmbătă, 20 mai 2017

În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun




Scriitorul Gheorghe Crăciun s-a născut pe data de 8 mai 1950, în comuna Tohanu Vechi, județul Brașov. Marcăm momentul printr-un eseu despre romanul Frumoasa fără corp, roman apărut în 1993. 


I
Sentio, ergo sum

„Totul este biografie corporală în cărţile mele”, mărturisea scriitorul Gheorghe Crăciun într-un eseu apărut în revista Interval (Dintr-un „Caiet de teze”, nr.4 (12), 1998). Da, totul este corporalitate la Gheorghe Crăciun în măsura în care această corporalitate reprezintă o tendinţă de de-corporalizare (pentru a nu o numi chiar des-fiinţare). Paradoxul Crăciun ar putea fi enunţat cam aşa: în căutarea unui trup este anulată corporalitatea (cu toate acestea, ideea de trup nu este pierdută; din acest punct, însă, lucrurile devin, vom vedea, ceva mai complicate). Ideea este prezentă cu asupra de măsură şi în romanul Frumoasa fără corp (publicat în 1993), roman care încă din titlu anunţă acea de-corporalizare despre care am scris mai sus. Aş spune, fără să greşesc, că acest roman îl reprezintă cel mai bine atât pe omul, cât şi pe scriitorul Gheorghe Crăciun. 

Frumoasa fără corp este un roman al dorinţei: „Ce caut şi ce nu găsesc?” se întreabă Vlad Ştefan, unul dintre personajele romanului. Chiar basmul cules de Kunisch (Die Jungfrau ohne Körper) şi versificat de Eminescu (Miron şi frumoasa fără corp) este un basm al dorinţei (așa cum și poemul eminescian Luceafărul este, la urma urmei, un poem al dorinţei - al dorinţei de a căpăta un trup, de a iubi un trup, de a iubi cu un trup). 


În romanul lui Gheorghe Crăciun este evidentă dorinţa de certitudine, dorinţă satisfăcută temporar printr-o exacerbare a corporalităţii, a simţurilor, care duce, în cele din urmă, la dorinţa anulării acestei corporalități: „Nu pot să scap de mine, de trupul meu, de gândurile mele, de cuvintele mele”. Această de-corporalizare se face în numele unui „nou” trup, un trup pe care îl adăpostim în interiorul nostru, adevăratul nostru trup, un trup de unde provine „ceea ce ne face să gândim, să trecem prin stări de contemplaţie, să fim cinici, predispuşi la melancolie, activi şi practici, tandri sau nervoşi, visători, veseli, amărâţi, serioşi, gravi, puşi pe glume şi în nenumărate alte feluri.” În Lepădarea de piele, partea a VI-a romanului, autorul (de fapt naratorul, ca să păstrăm convenţia romanescă) mărturiseşte:

„Tot ceea ce am scris din 73 încoace a însemnat pentru mine o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalităţi ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu persoana mea…Trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea, clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul (s.m.).” 
 
Romanul Frumoasa fără corp are şapte părţi (Starea de graţieCaietul albastruStudii după natură,Sfârşitul veriiSomnul băutorului de apăLepădarea de pieleEpilog). În prima parte, Starea de graţie, este povestită reîntoarcerea, pentru câteva zile, a inginerului Octavian Costin în satul de munte în care a fost repartizat cu ani în urmă, Nereju (satul vrâncean în care a fost repartizat Gheorghe Crăciun ca profesor). Odată intrat în acea lume, pe care a cunoscut-o cu ani în urmă, Octavian (Tavi) este cuprins de o stare de nelinişte, de nesiguranţă - acea lume îi pare ireală, pustie, ca şi cum s-ar retrage din faţa sa, s-ar ascunde. Durerea de dinţi este singurul lucru care îi mai aminteşte de realitate, de realitatea trupului său: „Ca şi cum trupul lui numai asta ar fi aşteptat până atunci, să-i arate cât este el de viu şi de potrivnic oricărei încercări de a-i uita prezenţa.” Singurul lucru real, așadar, e legat de corpul său: „Realitatea lui era durerea”. Dorinţa lui Tavi este evidentă încă din primele pagini: evadarea dintr-un spaţiu anume, dintr-un timp anume, și reîntoarcerea într-un alt timp, cel al vacanţei - un interval al timpului altfel. Setea care îl chinuie pe rătăcitor îl determină să caute Fântâna lui Şandru. (O trimitere la apa Lethe, cea care poate dărui uitarea? Mai mult ca sigur). Ca o paranteză, de menționat că irealul contaminează totul în jur, decorul, sub influența acestuia, estompându-se: „ (…) iar clădirea lângă care te afli, învăluită în aceeaşi nefirească tăcere, drumul cu totul pustiu, lumina limpede şi aerul încremenit al amiezii nu te mai reţin cu nimic în prezentul acesta, căci dincolo de nemişcarea lui abstractă tu întrevezi un mister, o realitate pe care nu poţi să o desluşeşti, pentru că nu ai trăit-o, dar pe care ai fi în măsură, cu uşurinţă şi absurdă nostalgie, să ţi-o închipui”. E vorba aici de imaginaţia care intervine tocmai pentru ca necunoscutul - mai ales instalat într-un loc mai înainte cunoscut - să nu înspăimânte. Aflându-se în faţa Fântânii lui Șandru, o zăreşte, ieşind din vechea clădire a şcolii, pe Olimpia Ionescu (Pia), „profesoara de naturale”, care pare o arătare contaminată de irealitatea acelor locuri: „E o tânără zveltă, înaltă, cu pielea albă şi ochi întunecaţi, foarte vii, cu părul greu şi roşu ca arama. Picioare suple, glezne fragile, pantofi albi de pânză…Trece plutind pe lângă rondul de flori ce mărgineşte temelia clădirii şi dispare în curte, după desele tufe de liliac.”

Citiți continuarea textului aici, pe Literomania nr. 19