I.L. Caragiale și erosul



„…şi în literatura ţărănească – cea suprem sănătoasă şi curată, vă rog – erotica nu e excomunicată. Amintirea aceasta a unui fapt de experienţă extrem de elementară trebuie făcută, fiindcă, prin prostii diverse, pedagogic-sentimentale, se caută a se uita amănuntul patent că, în folclor, literatura erotică, de grad obscen clar, umple capitole de considerabile dimensiuni” – nota Paul Zarifopol în „Artişti şi idei literare române: Minulescu povestitor”, referindu-se la „un soi de estetică pedagogică şi «distinguée» prin care anume părţi ale publicului românesc literar cred de trebuinţă să se manifeste şi să se definească insistent”.

Volumul „Calul dracului. Povestiri şi istorioare erotice şi pitoreşti” de I.L. Caragiale (Ed. Levant, Bucureşti, 2007, antologie de Bogdan Bădulescu) dezvăluie, în acest sens, un Caragiale nu neapărat obscen, dar un Caragiale ludic şi senzual, priceput în a crea, după cum afirmă antologatorul într-o concisă prezentare a volumului, „imagini truculente ale stărilor şi gesturilor erotice”. La drept vorbind, opera lui Caragiale e dominată aproape în întregime de eros, chiar dacă de un eros de cele mai multe ori disimulat. Comediile sale au în centru cuplul (chiar şi drama „Năpasta”), povestirile şi schiţele sale au, majoritatea, ca element central cuplul, chiar şi politica stă sub semnul erosului. Antologia de faţă nu face decât să scoată în prim-plan un eros ceva, poate, mai deocheat, dar nu obscen, un eros diferit de cel din piesele lui Caragiale.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 101

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii