joi, 29 noiembrie 2012

Despre stagnarea intelectuală și politica aurală




Inamicul impersonal, volumul de eseuri din 2001 al lui Caius Dobrescu, ar fi trebuit să reprezinte, înaintea unor opuri ca Boierii minții (Sorin Matei) sau Idolii forului, un bun pretext pentru a deschide o polemică autentică, vie despre cele culturale și socio-politice din România. Din păcate, eseurile, în anii publicării lor, nu au avut ecoul scontat de autor, așa cum nici volumul nu a avut parte, în ciuda valorii incontestabile, de o receptare pe măsură. Oricum, din 2001, data apariției volumului, și până în prezent, situația nu s-a schimbat mai deloc, motiv pentru care textele lui Caius Dobrescu pot fi considerate, cu unele amendamente, actuale. Cu alte cuvinte, inamicul impersonal vizat de C.D. nu pare a se grăbi să ne părăsească. Nu încă. Dar cine sau ce este acest inamic impersonal care își face simțită prezența încă din titlu? Iată răspunsul dat de autor în eseul introductiv: ”«Inamicul» pe care încerc să-l identific și să-l combat în textele reunite aici este urma/ amprenta/ umbra trecutului care se regăsește în aproape toate manifestările din câmpul nostru public.” De ce impersonal? Pentru că respectivul inamic ”se exprimă, în bună măsură, prin mecanisme instituționale, sisteme de valori, modele mentale a căror inerție nu poate fi reținută în sarcina unei persoane anume.” C.D. nu ezită să-l sfideze printr-o demascare critică, polemică, în numeroasele și diversele sale eseuri publicate între 1990 și 2001, eseuri reluate apoi în Inamicul personal. În prima parte a volumului, avem texte despre scriitori ca Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Simona Popescu, Gabriel Marineasa, Andrei Bodiu, texte care constituie în fapt niște pretexte pentru autor de a dezbate despre misiunea literaturii, a poeziei în special, într-un context socio-politic în care democrația constituie valoarea supremă. În atare condiții, este de părere C.D., ignorarea unui anume tip de public nu mai reprezintă o soluție viabilă. Poetul/ prozatorul are misiunea de a se adresa publicului larg, indiferent de condiția socială sau intelectuală a acestui public: ”Pe lângă eventuala imbecilitate, însă, această diversitate umană ascunde multe altele. Trebuie să îndrăznești să o ataci frontal și să o câștigi pentru viziunile tale. Trebuie să pătrunzi în mintea fascinantă a publicului sălbatic, să-i exprimi fantasmele, să reciclezi și să redai forța reziduurilor de mituri străvechi, de ritualuri, de cântece eroice, din subsolurile acestei minți. Vreau să spun că poezia este, pentru mine, să nu vezi democrația ca pe cel mai mic dintre relele posibile, ca pe regimul cel mai corupt, cu excepția tuturor celorlalte. O asemenea abordare negativă mi se pare sterilă, moartă.” (Democrație: opulență și ironie) Nu-i de mirare, așadar, că ideea lui Constantin Noica de a antrena câteva genii naționale îi repugnă lui C.D.: ”Ideea că o mână de băieții foc de deștepți ar putea valora cât toate milioanele populației noastre la un loc este afină delirului totalitar.” Dar despre Școala de la Păltiniș, un subiect deloc lejer, cu altă ocazie. Deocamdată să revenim la subiectul nostru: poezia în care se poate regăsi oricine, indiferent de poziția sa socio-culturală (idee cu iz stângist preluată din poetica americană, lucru recunoscut de altfel de C.D.). Această viziune, opusă celei a autosuficienței poeziei, presupune căutarea unui limbaj comun, scop de altfel declarat al poeților optzeciști, însă ignorat, pare-se, de poeții șaizeciști: ”Într-un regim totalitar, Poeții s-au retras, de fapt, din fața intuiției profunde și tulburătoare a esenței democrației, egalității naturale a tuturor cetățenilor, libertății inalienabile, dar și a responsabilității nelimitate a fiecărui individ.” (Într-o lume a viitorului, 1996) Sincer să fiu, soluția în sine, din acest punct de vedere, mi se pare idealistă, dovadă că optzeciștii, în ciuda acestui crez, nu au fost mai bine sau mai rău primiți de cititori decât strămoșii lor șaizeciști. Dar apreciez accentul pus pe nota democratică a programului. Din punct de vedere al unei noi paradigme literare, însă, acest țel a fost fecund, generația de scriitori care a debutat în anii 80 ai secolului trecut reprezentând, în mod indubitabil, un suflu nou în literatura română.

În partea a doua a volumului, numită sugestiv Stagnarea intelectuală, critica lui C.D. vizează acele elemente care, prin monopol, împiedică dezvoltarea pieței de idei în cultura românească. Problema se pune în felul următor: există grupuri de prestigiu care, fără niciun scrupul, aneantizează orice apariție novatoare în planul ideilor, neriscând astfel o posibilă detronare. Sau, după cum se exprimă însuși autorul în eseul Ezoterism birocratic (1995), pentru ”grupurile care acumulează un capital de prestigiu... gândirea devine într-o prea mare măsură o chestiune de etichetă. În mult prea mare măsură răsplata urmărește gradul de conformare la sofisticatele preconcepții ale grupului. Merituos e să adaugi noi variațiuni la tema dată, nu să supui criticii această temă sau să încerci să explorezi alta.” Așadar, gândirea critică iese din discuție atunci când vine vorba de orice ține de un grup de prestigiu. Toate acestea sunt rezultatele dezastruoase ale unei politici aurale. Acest tip de politică este repudiat fără milă de C.D., care preferă criticismul demistificator, atitudinea rezonabilă, lucidă, care să permită, în cele din urmă, manifestarea unor spirite inovatoare, spirite confundate în prezent cu specia vulgarizatorilor.

Criticismul lui C.D. poate fi etichetat ca unul extrem în idealismul său, dar, până la urmă, este o problemă de opțiune. Cineva îți propune o cale, tu o alegi sau nu. Simplu. Recunosc, nu m-au impresionat volumele lui Sorin Matei, dar în cazul lui C.D. cred că lucrurile stau altfel. Poziția sa este una mai bine argumentată, mai sigură. Dar asta nu a schimbat cu nimic lucrurile, de unde și opinia deloc măgulitoare a lui C.D. despre ”cultura oficială” actuală, opinie exprimată într-un interviu acordat Svetlanei Cârstean în 2001: ”Această nouă cultură oficială înseamnă, pentru mine: resurecția radicalismelor interbelice, în haina «elevată» a admirației pentru tripleta Noica-Eliade-Cioran (precedată, evident, de «sublimul» cabotin Nae Ionescu și urmată de teologul amator Petre Țuțea); explozia ipocriziei religioase și a etno-ortodoxismului protocronist de speța cea mai agresivă cu putință, încurajat pe față de înalți ierarhi religioși sau laici; o pletură de tehnici de căpușare a banilor și instituțiilor publice de către tot felul de intelectuali subțiri, care, în spatele retoricii sforăitoare despre «cultura-cel mai bun ambasador al României peste hotare», țin pregătită întotdeauna mica lor agendă personală.”



Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Paralela 45, Pitești-București-Brașov- Cluj-Npoca, 2001, 274 p.



marți, 13 noiembrie 2012

David Grossman



Pe la sfârșitul anilor 90, costelivul Gabriele La Porta avea pe RAI 2 niște emisiuni foarte faine despre psihanaliză. M-au atras din prima, așa că am lăsat învățatul pentru bac și, în ciuda penuriei în care mă zbăteam de ani buni, am făcut tot posibilul și mi-am cumpărat câteva cărți de și despre Jung, autorul proslăvit de La Porta, din care acesta cita cu nesaț ori câte ori avea ocazia. Uneori, pentru acest moft al meu, s-au făcut niște sacrificii nu tocmai mici. Ca să cumpăr, de exemplu, voluminoasa lucrare Psihologie și alchimie, am convins-o pe maică-mea să-și vândă cerceii de aur dați de bunică-mea, întreprindere deloc anevoioasă, căci, neavând nimic din spiritul acelor personaje ale lui Cervantes îngrijate de soarta lui Don Quijote, maică-mea mi-a încurajat mereu tendința maniacală de a achiziționa cărți. Încă nu m-am revanșat pentru acel gest. În fine, lecturarea tomurilor jungiene nu mi-a fost, bineînțeles, de niciun folos la bac, iar cu notele alea teribile am intrat, așa, mai printre ultimii, la Litere, unde, pe-atunci, erau primiți, pare-se, toți rătăciții. Și ca să vedeți că mereu, ca un făcut, când mă îndrept înspre cele ale psihanalizei ajung tot la literatură, am dat, pe blogul tocmai pomenitului Gabriele La Porta, de un poem grozav (cred eu), aparținând lui David Grossman, poem pe care, pentru că sună atât de bine, îl reproduc în italiană.



Donna rimasta a casa

Cinque anni dopo la morte
di mio figlio suo padre
è partito
per incontrarlo.
Io
non sono andata con lui.
Non sono andata. Non sono
andata al punto tale che sono crollata. Ho
piegato
le gambe sotto di me, mi sono allontanata. Ho ascoltato
la voce che arrivava
da lontano: lui
cammina, cammina. Io non
sono andata.
Laggiù.
Io no.
Laggiù
io
no.
Il mio cuore batte, lui
cammina. Il sangue pulsa,
lui cammina, cucchiai
e forchette tintinnano, specchi
scintillano, trasmettono segnali, guardalo,
guardalo,
di giorno, di notte lui
cammina. Sarei
andata con lui
in capo
al mondo. Non laggiù,
non
laggiù.

 

(David Grossman)


luni, 5 noiembrie 2012

Vanitatea și cărțile proaste



În savuroasele lor expuneri, redate sub forma unor convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac în volumul N'espérez pas vous débarrasser des livres, Umberto Eco și Jean-Claude Carrière atacă, printre altele, și tema acelor edituri care publică absolut orice atâta timp cât cheltuielile sunt suportate de autor. Mai exact, este vorba despre editurile numite atât de bine de englezi vanity press. Umberto Eco descrie în detaliu etapele publicării la o astfel de casă editorială: ”Trimiteți un text la o asemenea editură care nu obosește să vă laude calitățile literare și vă propune să vă publice. Veți fi tulburat. Semnați un contract care prevede că trebuie să finanțați editarea, iar editorul vă promite în schimb o mulțime de cronici elogioase și chiar, de ce nu, distincții literare onorante. În contract nu se precizează tirajul, dar editorul insistă să precizeze că exemplarele nevândute vor fi topite, «exceptând cazul că veți dori să le cumpărați». Editorul tipărește trei sute de exemplare, o sută pentru autor, care le trimite cunoscuților săi, și două sute care sunt trimise la ziare, unde sunt aruncat direct la coș... editura are înțelegeri cu anumite reviste, care vor publica rapid cronici elogioase la adresa acestei cărți «importante». Ca să-și impresioneze cunoscuții, autorul mai cumpără, să zicem, o sută de exemplare (pe care editorul se grăbește să le tipărească). După un an, autorul află că vânzările au fost slabe și că restul tirajului (care a fost, i se spune, de zece mii de exemplare) va fi dat la topit. Ar dori să cumpere o parte din ele? Frustrat la culme să-și vadă neprețuita carte dispărând, autorul cumpără trei mii de exemplare. Editorul le tipărește pe loc (cele trei mii de cărți nu existau până atunci) și i le vinde autorului. Afacerea este înfloritoare pentru că editorul nu are cheltuieli de distribuție.” Mai mult, în fiecare an apar tot felul de dicționare dubioase pline de numele unor necunoscuți care, pentru această ”onoare”, au plătit niște sume nu tocmai modice. Același Umberto Eco exemplifică cu Dicționarul biografic al italienilor contemporani: ”Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo «Pavese Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950.», cu mențiunea: «Traducător și scriitor.» Atâta tot. Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic.” Doza de ridicol din situațiile tocmai prezentate nu ar trebui să ne liniștească, dar nici să ne impacienteze. În România există o mulțime de astfel de edituri care publică un număr imens de volume nu proaste, ci foarte, foarte proaste. A cui e vina? A editurilor respective? Nu m-aș grăbi să le anatemizez. Ele câștigă un ban, în cele din urmă, onest. Ei bine, nu chiar atât de onest, dacă ne gândim că profită de naivitatea unor personaje cărora, dacă li s-ar spune adevărul adevărat despre valoarea producțiilor cu care insistă în stânga și în dreapta, le-ar trece cheful de publicare. Sau nu. În fine, deși tentația de a prezenta cazuri concrete e mare, mă opresc aici, pentru că gestul cu pricina ar fi mai mult decât inutil. Și în plus, nu sunt Eco.


Jean- Claude Carrière, Umberto Eco, Nu sperați că veți scăpa de cărți, trad.: Emanoil Marcu, Humanitas, 2010