joi, 29 noiembrie 2012

Despre stagnarea intelectuală și politica aurală




Inamicul impersonal, volumul de eseuri din 2001 al lui Caius Dobrescu, ar fi trebuit să reprezinte, înaintea unor opuri ca Boierii minții (Sorin Matei) sau Idolii forului, un bun pretext pentru a deschide o polemică autentică, vie despre cele culturale și socio-politice din România. Din păcate, eseurile, în anii publicării lor, nu au avut ecoul scontat de autor, așa cum nici volumul nu a avut parte, în ciuda valorii incontestabile, de o receptare pe măsură. Oricum, din 2001, data apariției volumului, și până în prezent, situația nu s-a schimbat mai deloc, motiv pentru care textele lui Caius Dobrescu pot fi considerate, cu unele amendamente, actuale. Cu alte cuvinte, inamicul impersonal vizat de C.D. nu pare a se grăbi să ne părăsească. Nu încă. Dar cine sau ce este acest inamic impersonal care își face simțită prezența încă din titlu? Iată răspunsul dat de autor în eseul introductiv: ”«Inamicul» pe care încerc să-l identific și să-l combat în textele reunite aici este urma/ amprenta/ umbra trecutului care se regăsește în aproape toate manifestările din câmpul nostru public.” De ce impersonal? Pentru că respectivul inamic ”se exprimă, în bună măsură, prin mecanisme instituționale, sisteme de valori, modele mentale a căror inerție nu poate fi reținută în sarcina unei persoane anume.” C.D. nu ezită să-l sfideze printr-o demascare critică, polemică, în numeroasele și diversele sale eseuri publicate între 1990 și 2001, eseuri reluate apoi în Inamicul personal. În prima parte a volumului, avem texte despre scriitori ca Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Simona Popescu, Gabriel Marineasa, Andrei Bodiu, texte care constituie în fapt niște pretexte pentru autor de a dezbate despre misiunea literaturii, a poeziei în special, într-un context socio-politic în care democrația constituie valoarea supremă. În atare condiții, este de părere C.D., ignorarea unui anume tip de public nu mai reprezintă o soluție viabilă. Poetul/ prozatorul are misiunea de a se adresa publicului larg, indiferent de condiția socială sau intelectuală a acestui public: ”Pe lângă eventuala imbecilitate, însă, această diversitate umană ascunde multe altele. Trebuie să îndrăznești să o ataci frontal și să o câștigi pentru viziunile tale. Trebuie să pătrunzi în mintea fascinantă a publicului sălbatic, să-i exprimi fantasmele, să reciclezi și să redai forța reziduurilor de mituri străvechi, de ritualuri, de cântece eroice, din subsolurile acestei minți. Vreau să spun că poezia este, pentru mine, să nu vezi democrația ca pe cel mai mic dintre relele posibile, ca pe regimul cel mai corupt, cu excepția tuturor celorlalte. O asemenea abordare negativă mi se pare sterilă, moartă.” (Democrație: opulență și ironie) Nu-i de mirare, așadar, că ideea lui Constantin Noica de a antrena câteva genii naționale îi repugnă lui C.D.: ”Ideea că o mână de băieții foc de deștepți ar putea valora cât toate milioanele populației noastre la un loc este afină delirului totalitar.” Dar despre Școala de la Păltiniș, un subiect deloc lejer, cu altă ocazie. Deocamdată să revenim la subiectul nostru: poezia în care se poate regăsi oricine, indiferent de poziția sa socio-culturală (idee cu iz stângist preluată din poetica americană, lucru recunoscut de altfel de C.D.). Această viziune, opusă celei a autosuficienței poeziei, presupune căutarea unui limbaj comun, scop de altfel declarat al poeților optzeciști, însă ignorat, pare-se, de poeții șaizeciști: ”Într-un regim totalitar, Poeții s-au retras, de fapt, din fața intuiției profunde și tulburătoare a esenței democrației, egalității naturale a tuturor cetățenilor, libertății inalienabile, dar și a responsabilității nelimitate a fiecărui individ.” (Într-o lume a viitorului, 1996) Sincer să fiu, soluția în sine, din acest punct de vedere, mi se pare idealistă, dovadă că optzeciștii, în ciuda acestui crez, nu au fost mai bine sau mai rău primiți de cititori decât strămoșii lor șaizeciști. Dar apreciez accentul pus pe nota democratică a programului. Din punct de vedere al unei noi paradigme literare, însă, acest țel a fost fecund, generația de scriitori care a debutat în anii 80 ai secolului trecut reprezentând, în mod indubitabil, un suflu nou în literatura română.

În partea a doua a volumului, numită sugestiv Stagnarea intelectuală, critica lui C.D. vizează acele elemente care, prin monopol, împiedică dezvoltarea pieței de idei în cultura românească. Problema se pune în felul următor: există grupuri de prestigiu care, fără niciun scrupul, aneantizează orice apariție novatoare în planul ideilor, neriscând astfel o posibilă detronare. Sau, după cum se exprimă însuși autorul în eseul Ezoterism birocratic (1995), pentru ”grupurile care acumulează un capital de prestigiu... gândirea devine într-o prea mare măsură o chestiune de etichetă. În mult prea mare măsură răsplata urmărește gradul de conformare la sofisticatele preconcepții ale grupului. Merituos e să adaugi noi variațiuni la tema dată, nu să supui criticii această temă sau să încerci să explorezi alta.” Așadar, gândirea critică iese din discuție atunci când vine vorba de orice ține de un grup de prestigiu. Toate acestea sunt rezultatele dezastruoase ale unei politici aurale. Acest tip de politică este repudiat fără milă de C.D., care preferă criticismul demistificator, atitudinea rezonabilă, lucidă, care să permită, în cele din urmă, manifestarea unor spirite inovatoare, spirite confundate în prezent cu specia vulgarizatorilor.

Criticismul lui C.D. poate fi etichetat ca unul extrem în idealismul său, dar, până la urmă, este o problemă de opțiune. Cineva îți propune o cale, tu o alegi sau nu. Simplu. Recunosc, nu m-au impresionat volumele lui Sorin Matei, dar în cazul lui C.D. cred că lucrurile stau altfel. Poziția sa este una mai bine argumentată, mai sigură. Dar asta nu a schimbat cu nimic lucrurile, de unde și opinia deloc măgulitoare a lui C.D. despre ”cultura oficială” actuală, opinie exprimată într-un interviu acordat Svetlanei Cârstean în 2001: ”Această nouă cultură oficială înseamnă, pentru mine: resurecția radicalismelor interbelice, în haina «elevată» a admirației pentru tripleta Noica-Eliade-Cioran (precedată, evident, de «sublimul» cabotin Nae Ionescu și urmată de teologul amator Petre Țuțea); explozia ipocriziei religioase și a etno-ortodoxismului protocronist de speța cea mai agresivă cu putință, încurajat pe față de înalți ierarhi religioși sau laici; o pletură de tehnici de căpușare a banilor și instituțiilor publice de către tot felul de intelectuali subțiri, care, în spatele retoricii sforăitoare despre «cultura-cel mai bun ambasador al României peste hotare», țin pregătită întotdeauna mica lor agendă personală.”



Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Paralela 45, Pitești-București-Brașov- Cluj-Npoca, 2001, 274 p.



sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei





Malițioșii ar putea spune că adevăratul liberalism, la noi, este ceva de domeniul legendei, asemenea tigrului tasmanian. Pe la începutul anilor 90, însă, încă se mai dezbătea la modul aprins despre doctrina liberală în contextul unei posibile resuscitări a României. Tribunii de pe-atunci care au grăit în numele unui liberalism autentic nu au fost puțini, dar voi face referire strict la doi, și anume la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale scrisului, Caius Dobrescu. Să vedem, deocamdată, ce-i cu Virgil Nemoianu. Cunoscut îndeosebi ca un abil teoretician al literaturii, Nemoianu se dovedește și un fin teoretician al politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România și liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române, București, 2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru o bună cunoaștere a tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a ceea ce se crede, pe o etică tare. Nemoianu observă în mod just, în studiul Umanismul cultural și mecanismele tiraniei din tomul citat mai sus, că în România de după 1989 a avut loc nu numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o glorificare a acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o democrație autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți dintre ei niște campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor politică. De altfel, într-o tradiție democratică autentică, adaugă acesta, ar trebui să avem o confruntare onestă între doctrinele liberal-democrată, social-democrată și creștin-democrată, doctrine vitale într-o societate normală. Mai mult, în eseul Variante ale liberalismului, Nemoianu nuanțează problema liberalismului și face referire la patru categorii ale acestuia: 1. liberalismul clasic, ”cel descins din tradiția Iluminismului”, care propune sistemul constituțional, parlamentarismul, separarea Bisericii de Stat, liberă inițiativă în economie etc.; 2. ultraindividualismul, care susține ”neîngrădita emancipare a indivizilor în urmărirea propriilor interese, în vreme ce puterile diverselor comunități (și mai ales ale statului central) cată a se reduce la minimum”; 3. socio-liberalismul, care urmărește egalitatea socială, economică etc. a tuturor membrilor unei societăți; 4. liberalismul patrician, un liberalism conservator care ”internalizează tradiția liberală, o asimilează și o scoate la iveală cu reticență și cuviință” fără a face rabat de la principii. Aceste categorii au căpătat, de-a lungul vremii, diverse aspecte, iar pe-alocuri, în funcție de situații, au și fuzionat, dar, în mare, au rămas recognoscibile în principiile lor de bază. Cu toate aceste nuanțe ale sale, liberalismul, susținea Virgil Nemoianu prin anii 90, ar constitui și pentru societatea românească, nelipsită de o tradiție liberală serioasă, o soluție plauzibilă la problemele sale: ”Căci, să repet și eu, societății românești, acum, când este în curs de a se reinventa, o alternativă liberală vitală i-a devenit pur și simplu indispensabilă. Altminteri riscă să nu mai poată ieși niciodată din dichotomia (valabilă etic, dar prea rigidă pentru practica politică) comunism/ anticomunism în care se complace. În locul acesteia din urmă, este mai pragmatic să ne gândim azi la opoziția «omnicompetență vs imperfecțiune» în materie de rol al statului.” Mesajul lui Virgil Nemoianu este, cred, destul de limpede: poate nu e prea târziu să încercăm să ne recâștigăm normalitatea printr-o gândire critică și având la dispoziție toate alternativele de care dispune o societate liberă. Oare așa să fie? Mai avem acum, în plină eră a intereselor, puterea de-a gândi critic, de a fi onești cu noi înșine?



Virgil Nemoianu, România și liberalismele ei, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000


marți, 13 noiembrie 2012

David Grossman



Pe la sfârșitul anilor 90, costelivul Gabriele La Porta avea pe RAI 2 niște emisiuni foarte faine despre psihanaliză. M-au atras din prima, așa că am lăsat învățatul pentru bac și, în ciuda penuriei în care mă zbăteam de ani buni, am făcut tot posibilul și mi-am cumpărat câteva cărți de și despre Jung, autorul proslăvit de La Porta, din care acesta cita cu nesaț ori câte ori avea ocazia. Uneori, pentru acest moft al meu, s-au făcut niște sacrificii nu tocmai mici. Ca să cumpăr, de exemplu, voluminoasa lucrare Psihologie și alchimie, am convins-o pe maică-mea să-și vândă cerceii de aur dați de bunică-mea, întreprindere deloc anevoioasă, căci, neavând nimic din spiritul acelor personaje ale lui Cervantes îngrijate de soarta lui Don Quijote, maică-mea mi-a încurajat mereu tendința maniacală de a achiziționa cărți. Încă nu m-am revanșat pentru acel gest. În fine, lecturarea tomurilor jungiene nu mi-a fost, bineînțeles, de niciun folos la bac, iar cu notele alea teribile am intrat, așa, mai printre ultimii, la Litere, unde, pe-atunci, erau primiți, pare-se, toți rătăciții. Și ca să vedeți că mereu, ca un făcut, când mă îndrept înspre cele ale psihanalizei ajung tot la literatură, am dat, pe blogul tocmai pomenitului Gabriele La Porta, de un poem grozav (cred eu), aparținând lui David Grossman, poem pe care, pentru că sună atât de bine, îl reproduc în italiană.



Donna rimasta a casa

Cinque anni dopo la morte
di mio figlio suo padre
è partito
per incontrarlo.
Io
non sono andata con lui.
Non sono andata. Non sono
andata al punto tale che sono crollata. Ho
piegato
le gambe sotto di me, mi sono allontanata. Ho ascoltato
la voce che arrivava
da lontano: lui
cammina, cammina. Io non
sono andata.
Laggiù.
Io no.
Laggiù
io
no.
Il mio cuore batte, lui
cammina. Il sangue pulsa,
lui cammina, cucchiai
e forchette tintinnano, specchi
scintillano, trasmettono segnali, guardalo,
guardalo,
di giorno, di notte lui
cammina. Sarei
andata con lui
in capo
al mondo. Non laggiù,
non
laggiù.

 

(David Grossman)


luni, 5 noiembrie 2012

Vanitatea și cărțile proaste



În savuroasele lor expuneri, redate sub forma unor convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac în volumul N'espérez pas vous débarrasser des livres, Umberto Eco și Jean-Claude Carrière atacă, printre altele, și tema acelor edituri care publică absolut orice atâta timp cât cheltuielile sunt suportate de autor. Mai exact, este vorba despre editurile numite atât de bine de englezi vanity press. Umberto Eco descrie în detaliu etapele publicării la o astfel de casă editorială: ”Trimiteți un text la o asemenea editură care nu obosește să vă laude calitățile literare și vă propune să vă publice. Veți fi tulburat. Semnați un contract care prevede că trebuie să finanțați editarea, iar editorul vă promite în schimb o mulțime de cronici elogioase și chiar, de ce nu, distincții literare onorante. În contract nu se precizează tirajul, dar editorul insistă să precizeze că exemplarele nevândute vor fi topite, «exceptând cazul că veți dori să le cumpărați». Editorul tipărește trei sute de exemplare, o sută pentru autor, care le trimite cunoscuților săi, și două sute care sunt trimise la ziare, unde sunt aruncat direct la coș... editura are înțelegeri cu anumite reviste, care vor publica rapid cronici elogioase la adresa acestei cărți «importante». Ca să-și impresioneze cunoscuții, autorul mai cumpără, să zicem, o sută de exemplare (pe care editorul se grăbește să le tipărească). După un an, autorul află că vânzările au fost slabe și că restul tirajului (care a fost, i se spune, de zece mii de exemplare) va fi dat la topit. Ar dori să cumpere o parte din ele? Frustrat la culme să-și vadă neprețuita carte dispărând, autorul cumpără trei mii de exemplare. Editorul le tipărește pe loc (cele trei mii de cărți nu existau până atunci) și i le vinde autorului. Afacerea este înfloritoare pentru că editorul nu are cheltuieli de distribuție.” Mai mult, în fiecare an apar tot felul de dicționare dubioase pline de numele unor necunoscuți care, pentru această ”onoare”, au plătit niște sume nu tocmai modice. Același Umberto Eco exemplifică cu Dicționarul biografic al italienilor contemporani: ”Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo «Pavese Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950.», cu mențiunea: «Traducător și scriitor.» Atâta tot. Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic.” Doza de ridicol din situațiile tocmai prezentate nu ar trebui să ne liniștească, dar nici să ne impacienteze. În România există o mulțime de astfel de edituri care publică un număr imens de volume nu proaste, ci foarte, foarte proaste. A cui e vina? A editurilor respective? Nu m-aș grăbi să le anatemizez. Ele câștigă un ban, în cele din urmă, onest. Ei bine, nu chiar atât de onest, dacă ne gândim că profită de naivitatea unor personaje cărora, dacă li s-ar spune adevărul adevărat despre valoarea producțiilor cu care insistă în stânga și în dreapta, le-ar trece cheful de publicare. Sau nu. În fine, deși tentația de a prezenta cazuri concrete e mare, mă opresc aici, pentru că gestul cu pricina ar fi mai mult decât inutil. Și în plus, nu sunt Eco.


Jean- Claude Carrière, Umberto Eco, Nu sperați că veți scăpa de cărți, trad.: Emanoil Marcu, Humanitas, 2010


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Demonul și entropia




Ca să intru direct în temă, fără ocolișuri și subtilități, definiția entropiei, formulată laconic, foarte la obiect, ar suna cam așa: entropia este noțiunea prin care denominăm dezordinea, haosul. Nimic mai simplu. Să ne imaginăm, ne îndeamnă fizicianul Brian Green în The Fabric of the Cosmos, că avem o copie a romanului tolstoian Război și pace, o copie nelegată dar cu paginile ordonate. Dintr-un capriciu, aruncăm copia în aer. Filele se vor răspândi, bineînțeles, care pe unde. După, regretând gestul necugetat, vom aduna filele, dar ele nu vor mai fi în ordinea inițială, cea corectă. Ei bine, aici intervine entropia despre care am pomenit mai sus. Pare a fi vorba despre o dezordine fatală, inevitabilă. Asta doar până într-un punct, când pe scenă apare Demonul lui Maxwell. În Strigarealotului 49, Thomas Pynchon își pune personajul, pe curioasa Oedipa, pe urmele unei Poște fantomă, care funcționează în paralel cu Poșta SUA. În straniul său periplu detectivistic, Oedipa află și despre acest Demon al lui Maxwell: ”Demonul stă într-o cutie printre moleculele de aer care se mișcă la întâmplare cu viteză diferită și triază moleculele rapide dintre cele încete. Moleculele rapide au mai multă energie decât cele încete. Atunci când într-un loc se adună un număr suficient de molecule rapide se obține o zonă cu temperatură ridicată. Este posibil în acest caz să se utilizeze diferența de temperatură dintre zona fierbinte a cutiei și o zonă mai rece pentru a pune în mișcare un motor termic.” În situația tocmai descrisă, ”sistemul pierde entropie”. Pare-se că există câțiva sensibili care ar avea capacitatea mintală de a-l pune la treabă pe demonul din cutie. Încercându-și, la rândul ei, șansele, Oedipa a fost dezamăgită să afle că nu face parte dintre aceștia. Dar să lăsăm amănuntele fără prea mare importanță aici. Ideea pe care mi-am dorit-o evidențiată este aceea că, în romanul lui Pynchon, entropia poate fi controlată, ba chiar combătută printr-un simplu demon care ascultă de comanda unei minți puternic concentrate. La ce ne-ar folosi un astfel de control al fenomenului numit entropie? În mod sigur, nici demonul din cutie nu cunoaște răspunsul, dar e bine de știut că dezintegrarea lumii poate fi reversibilă, cel puțin în povestea lui Thomas Pynchon. E o chestie!


Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, trad.: Geta Dumitriu, Polirom, Iași, 2006 



joi, 1 noiembrie 2012

Corpul concupiscenței (Note)




Analiza mecanismelor puterii constituie, fără tăgadă, esența scrierilor lui Michel Foucault, lucru demonstrat cu asupra de măsură și de cursurile sale despre anormal(i) ținute la College de France între 1974-1975. În cursul datat 19 februarie 1975, avem, de exemplu, o expunere detaliată a modului în care Biserica, prin confesori, a acaparat treptat corpul individului, corp căruia i s-au atribuit felurite dorințe/ voluptăți tocmai pentru a fi mai ușor de monopolizat prin actul confesiunii. În acest act de apropriere a corpului prin confesiune, se pleacă, ni se spune, de la păcatul desfrânării, dar este vizat un tip special de desfrânare, și anume desfrânarea cu sine însuși: ”Ceea ce se modifică fundamental în practica mărturisirii păcatului în materie de desfrâu, începând din secolul al XVI-lea, este că, până la urmă, nu aspectul relațional al sexualității va deveni elementul prim, important, fundamental al confesiunii penitente. Deci nu aspectul relațional, ci însuși trupul penitentului (s.m.), gesturile sale, simțurile, plăcerile, gândurile, dorințele, intensitatea și natura a ceea ce trăiește, toate acestea se vor afla de acum în centrul interogatoriului... Noul examen va consta într-o analiză meticuloasă a corpului, un fel de anatomie a voluptății. Trupul, cu diferitele sale componente, corpul cu diferitele sale senzații, și nu normele împreunării legitime (sau, în orice caz, în mai mică măsură), vor constitui principala articulație a păcatului desfrâului.” Iată, trupul, prin singularizare, prin izolare, devine proprietatea altcuiva într-un mod care poate fi considerat abuziv. Astfel, păcatul major în această situație devine masturbarea, acel act prin care individul poate lua cunoștință de trupul său prin plăcere. Așadar, plăcerea este asociată, fără drept de apel, actului reprehensibil. Trupul fiind cel vizat, confesiunea va consta într-un fel de ”cartografiere a păcatelor” acestuia: ”În primul rând, simțul pipăitului: «Ai recurs vreodată la atingeri necinstite? Care anume? Ce mângâiai?» Iar dacă penitentul răspunde că «obiectul mângâierilor a fost el însuși», i se va pune întrebarea «Care a fost motivul?» «Ei! Numai din curiozitate (ceea ce se întâmplă foarte rar), ori din senzualitate, ori pentru a ajunge la gesturi nepotrivite? De câte ori? Aceste mișcări au ajuns usque ad seminis effusionem?» Observați că desfrâul începe nu prin faimoasa fornicație, prin raporturile nelegitime. Desfrâul începe prin contactul cu sine însuși... În al doilea rând, după pipăit, urmează simțul văzului. Se impune o analiză a privirilor: «Te-ai uitat la obiecte rușinoase? Ce obiecte? În ce scop? Aceste priviri au fost însoțite de plăceri senzuale? Plăcerile te-au dus până la dorință? Ce fel de dorință?»” Se produce, prin această minuțioasă dirijare a confesiunii, după cum ne atenționează Foucault, o schimbare evidentă de paradigmă: de la păcatul carnal ca transgresare a regulii împreunării se trece la păcatul carnal localizat în interiorul trupului. Are loc, vasăzică, ”o reașezare generală a păcatului carnal în jurul trupului”. Practic, în centrul preocupărilor noii creștinări, începute în secolul al XVI-lea, stă ”trupul solitar și plin de dorințe”.
Dincolo de acest aspect de sesizare a unor mai mult sau mai puțin subtile mecanisme ale puterii, în observațiile de mai sus interesează, zic eu, teama în fața descoperirii trupului, a cărnii, teama că individul poate deveni conștient de sine prin trupul său. Această obsesie a cărnii, a viului, a invadat destul de târziu literatura, adică prin secolul al XX-lea. De-abia atunci carnea a fost într-adevăr conștientizată ca element nu numai de senzualitate, ci și de angoase. La noi, cel care a încercat o explorare îndrăzneață a acestui teritoriu ambiguu, și anume trupul, a fost Gheorghe Crăciun. Probabil au mai rămas multe de spus și de scris, în ciuda numeroaselor lucrări dedicate prozei acestuia, despre modul în care personajele sale se descoperă prin trup, devenind astfel din ce în ce mai trupești, mai cărnoase, mai vii. 
 

Pasajele citate au fost extrase din volumul Anormalii de Michel Foucault (trad.: Dan Radu Stănescu, Ed. Univers)