David Grossman

Pe la sfârșitul anilor 90, costelivul Gabriele La Porta avea pe RAI 2 niște emisiuni foarte faine despre psihanaliză. M-au atras din prima, așa că am lăsat învățatul pentru bac și, în ciuda penuriei în care mă zbăteam de ani buni, am făcut tot posibilul și mi-am cumpărat câteva cărți de și despre Jung, autorul proslăvit de La Porta, din care acesta cita cu nesaț ori câte ori avea ocazia. Uneori, pentru acest moft al meu, s-au făcut niște sacrificii nu tocmai mici. Ca să cumpăr, de exemplu, voluminoasa lucrare Psihologie și alchimie, am convins-o pe maică-mea să-și vândă cerceii de aur dați de bunică-mea, întreprindere deloc anevoioasă, căci, neavând nimic din spiritul acelor personaje ale lui Cervantes îngrijate de soarta lui Don Quijote, maică-mea mi-a încurajat mereu tendința maniacală de a achiziționa cărți. Încă nu m-am revanșat pentru acel gest. În fine, lecturarea tomurilor jungiene nu mi-a fost, bineînțeles, de niciun folos la bac, iar cu notele alea teribile am intrat, așa, mai printre ultimii, la Litere, unde, pe-atunci, erau primiți, pare-se, toți rătăciții. Și ca să vedeți că mereu, ca un făcut, când mă îndrept înspre cele ale psihanalizei ajung tot la literatură, am dat, pe blogul tocmai pomenitului Gabriele La Porta, de un poem grozav (cred eu), aparținând lui David Grossman, poem pe care, pentru că sună atât de bine, îl reproduc în italiană.

Donna rimasta a casa

Cinque anni dopo la morte
di mio figlio suo padre
è partito
per incontrarlo.
Io
non sono andata con lui.
Non sono andata. Non sono
andata al punto tale che sono crollata. Ho
piegato
le gambe sotto di me, mi sono allontanata. Ho ascoltato
la voce che arrivava
da lontano: lui
cammina, cammina. Io non
sono andata.
Laggiù.
Io no.
Laggiù
io
no.
Il mio cuore batte, lui
cammina. Il sangue pulsa,
lui cammina, cucchiai
e forchette tintinnano, specchi
scintillano, trasmettono segnali, guardalo,
guardalo,
di giorno, di notte lui
cammina. Sarei
andata con lui
in capo
al mondo. Non laggiù,
non
laggiù.
 

(David Grossman)