Din
nopți fanariote, cu iataganul galben,
Îngălbenit
de aur, de lună și de pizmă,
Venea
pe drum de praf, pe miriști pârjolite,
Printre
fântâni secate,
Un
prinț lipsit de faimă, mândru că nu-i știut,
Și
se striga pe nume: ”Eleonor” - se zice.
La
aur iataganul din teacă îi murise.
Și
cale nu avea cu ce să-și mai despice,
Eleonor
cu palma tăia nopțile surde,
Prin
sfâșierea palmei uscate și osoase
În
bezna fără capăt striga: ”Eleo-nor”.
Și
surd el însuși prințul n-aude propriu-i nume.
Când
un ecou târziu a spus: ”Eleonor”,
Eleonor
uitase și numele său scump
De-atâtea
ori strigat.
Dar
calul i-a murit pe miriștea țepoasă.
Dădea
din pinteni prințul, înalt călărind iarba
Spre-apusu-i
neștiut,
Un
cal de iarbă totul era înaintea lui.
Și
iarba-i lung crescuse în sus de cingătoare.
Mergea
curpins de iarbă, încoronat de spice,
Eleonor
drumețul.
Pe
umeri,
Ca
însemne de veac urât de zodii,
Stau
cuiburile goale
Unde
pe rând perechi de păsări călătoare
Clociseră
în spini, pe oase princiare,
Pestrițătură
multă de pui mereu străini.
Și-au
venit ploi frumoase și iarba iar crescuse
Sălbatecă-nghițindu-l
pe prințul trecător,
Statuia
lui de iarbă, de prinț Eleonor,,
L-a
mistuit cu fală în ierburile lumii.
Eleonor
e rege al regilor de iarbă.
Pierdut
cum e, în lumea cu ierburi largi
Păscându-le-și
hrănește apusul statuii vegetale,
Curată,
sfântă, mută, ca iarba ce-o mai calci.
(Ștefan
Bănulescu, din vol. Scrisori din provincia de Su-Est sau O
bătălie cu povestiri)
0 Comentarii