miercuri, 18 ianuarie 2012

Despre cele desăvârșite






Volumul de debut al tânărului poet Andrei Dósa, când va veni ceea ce este desăvârșit, refuzat de mofturoasa Carte Românească și apărut în cele din urmă sub auspiciile editurii Tracus Arte, constituie în mod sigur o piesă aparte în peisajul poetic 2011 (și nu numai). L-am cunoscut pe Dósa în vremurile sale de început într-ale scrisului, adică prin decembrie 2008;  nu peste mult timp, în 2010, remarcat de Claudiu Komartin, va fi invitat la o întâlnire a Institutului Blecher, devenind astfel un nume cunoscut în cercurile literare -iată, o ascensiune destul de rapidă. În atare situație, acest volum era așteptat de ceva vreme de un anumit public. Conceput sub forma unui triptic al cărui protagonist este însuși ”naratorul” poemelor, când va veni ceea ce este desăvârșit surprinde în primul rând, cred eu, prin dinamism. Poemele lui Dósa sunt în mare parte filmice, redând într-un stil prozos, vădit antilirc, diverse întâmplări, gesturi, necruțând niciun detaliu din desfășurarea acestora.
Prima parte, într-un sul de linoleum, este cea a copilului/ adolescentului, din perspectiva căruia sunt redate anumite evenimente din viața familiei D. Mama este o prezență eclatantă; figura tatălui, în schimb, pare estompată, într-unul dintre poeme înlocuită fiind, cum altfel în epoca internetului?, de GOOGLE: ”google este tatăl meu/ de la el am învățat cum se face/ nodul la cravată// am apelat la el/ de mai multe ori într-o singură zi/ decât la tata în toată viața mea” (online). Poemul eram cu mama când a căzut ilustrează cu asupra de măsură preferința lui Dósa pentru acel tip de dinamism despre care am scris mai sus. Avem o cinetică încetinită, deformată. Fiul, care a asistat în copilărie la căderea accidentală a mamei pe stradă, rememorează evenimentul poposind asupra fiecărui amănunt: ”eram cu mama când a căzut pe stradă/ fâșăitul rochiei s-a auzit ca într-un amfiteatru grecesc/ îi vedeam trupul în aer/ îmi spuneam că pământul s-a înclinat/ și mama odată cu el/ mă voi obișnui numaidecât cu asta/ și trupul meu va avea aceleași mișcări nefirești/ pe noul pământ/ dar vom putea să ne ținem de mână și așa/ și vom putea merge și așa”. Accidentul nu duce, în cazul copilului, la reacții pripite, disperate. Mama, ființa absolută, perfectă, nu putea, nu avea voie să cadă. Așadar, singura explicație ar fi aceea că pământul s-a înclinat, iar lumea s-a întors cu fundul în sus. Însă adultul este cel care își amintește întâmplarea. Așadar, contaminarea ingenuității primei impresii este inevitabilă, poemul conținând elemente dintr-o lume prea puțin familiară copilăriei: ”atunci am auzit vocea bărbatului/ doamnă ați pățit ceva?/ și totul a sunat atât de șters și de fals/ acel doamnă/ al funcționarilor care tocmai închid ghișeul/ e târziu doamnă!/ al funcționarilor cărora li se rupe de tine/ și de frumusețea ta de problema ta”. De altfel, și acel ”amfiteatru grecesc” îmi pare ușor prețios, parcă nu-și prea are locul în descrierea întâmplării, chiar dacă este de efect. Andrei Dósa nu ezită a surprinde și latura freudiană (sau, altfel spus, incestuoasă) a relației mamă-fiu și nu o face într-un mod discret, dimpotrivă. Refugiul în eufemisme este refuzat, impactul poemului fiind pe măsură: ”Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mână și mă conduce la fereastră./ Îmi scoate chiloții, mă examinează./ În căldura soarelui pielea scrotului/ se strânge, se rotește/ că o bucată de hârtie  sub care mocnește jarul./…Uruitul transformatoarelor se întețește./ Fascicule negre baleiază pe fața mamei./ Privește fascinată, lăsată în genunchi./ Chipul ei este prea aproape./ Mi-e teamă că aș putea să îi șterg trăsăturile.” (Adorație) Finalul, căruia i se poate reproșa directețea nedisimulată, este, în fapt, consecința directeței poemului în sine. Toate poemele lui Dósa suferă de această ”meteahnă”.
Cea de a doua parte a volumului, ușa rotativă, surprinde intrarea în lume, trecerea copilului/ adolescentului din prima parte la stadiul de adult. Această trecere presupune sacrificarea aproape în totalitate a ființei intime în favoarea ființei corporatiste, una și aceeași peste tot în lume. Omul se robotizează, asemenea lui Chaplin în Modern Times: ”5 minute până sună ceasul/ sub unghia degetului mare de la picior/se rotește becul roșu al unei sirene/ urechea înregistrează fojgăiala sângelui//…poți să duci cursorul unde vrei/ nici un semn de viață sub piele/ îți iei doza zilnică de cafeină/ așa cum/ mutilații își scarpină adesea membrele fantomă” (o dimineața de milioane). În ușa rotativă (I) apar și părinții, fiind făcută astfel legătura cu prima parte, însă, de data asta, nu ajung la fiul lor, refugiat în spatele unei uși rotative, decât pentru câteva secunde: ”Mama trece prin ușa rotativă/ și mă îmbrățișează/ preț de câteva fracțiuni de secundă,/ fără răspuns,/ căci inima mea stă prost la capitolul/ conductivitate termică,/ și înainte ca ușa rotativă s-o arunce/ în stradă,/ mai are timp doar să-mi strecoare în buzunarul sacoului/ casetele pe care și-a înregistrat sfaturile.” Refuzul unei maturizări depline, acțiune, în fond, lăudabilă, duce și la imagini facile, așa cum se întâmplă, din păcate, și în poemul tocmai citat, unde personajul învață, printre altele, în spatele ușii rotative, ”cum să-mi lipesc mucii/ pe ascuns între foile rapoartelor/ de final trimise în Germania”.
Cea de a treia secțiune a opului, ceea ce este în parte va dispărea, aduce în prim-plan iubirile personajului-narator: Diana, Imy, Iulia. Fiind vorba despre niște muze de moment, ironia vizavi de acestea este omniprezentă. În  unul dintre eșecurile memorabile ale aeronauticii, căzătura fetei pe treptele librăriei Okian din Brașov îi amintește personajului nostru de căzătura mamei sale pe stradă. Dar, acum, emoția nu mai este aceeași. El știe că nu pământul s-a înclinat, ci, pur și simplu, fata, neatentă, a căzut. Iubirea, cu toate acestea, nu este înăbușită de ironie sau de cinism. În poemul în proză când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea, poem care încheie volumul, iubirea este cea care îl zăpăcește frumos și fără drept de apel pe hâtrul nostru personaj, discursul trecând de la persoana întâi singular la persoana întâi plural. Sunt concepute diverse planuri nebunești  care să împlinească relația de cuplu, torente de cuvinte și imagini impun un ritm alert, pauzat uneori de scurte pasaje. Ultimele rânduri plasează poemul sub semnul Epistolei întâia către Corintieni a lui Pavel, unde a fost scris ”cu limba de foc”: De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. De fapt, opul în întregime, prin titlul preluat din Epistola tocmai pomenită, stă sub semnul acesteia.
Volumul de debut al lui Andrei Dósa este unul deja matur. Acest poet va mai putea surprinde doar prin agilitatea de a mânui discursul poetic, de a-l rafina. În ciuda aparențelor, nu e un lucru de șagă. Dar sunt sigur că Andrei Dósa știe asta mai bine poate decât mulți alți poeți tineri români. De admirat și faptul că poetul brașovean a lăsat să vorbească pentru el doar poezia, volumul nebeneficiind de acel text (prefață sau postfață) aproape nelipsit în cazul debutanților (și nu numai) prin care vreun scriitor cunoscut inflamează fără rețineri meritele opului pentru care a fost solicitat. În fine, regret că multe poeme nu au fost incluse în acest volum, poeme, cred eu, reușite. Unele dintre ele pot fi citite de cei curioși pe blogul Institutului Blecher: http://institutulblecher.blogspot.com/2011/03/poeme-de-andrei-dosa.html.

P.S. Între timp, pentru volumul când va veni ceea ce este desăvârșit Andrei Dósa a fost răsplătit cu Premiul Național Mihai Eminescu- Opera Prima.



Andrei Dósa, când va veni ceea ce este desăvârșit, București: Tracus Arte, 2011, 100 p. 



marți, 17 ianuarie 2012

Izgonire





Zburați, zburați!
Plecați departe, departe!
Întoarceți-vă, plecați, fugiți!
Răutatea voastră să plece ca fumul spre cer!
Din trupul meu îndepărtați-vă!
Din trupul meu plecați!
Din trupul meu ieșiți cu rușine!
Din trupul meu alergați!
În trupul meu să nu vă întoarceți!
De trupul meu să nu vă apropiați!
Spre trupul meu să nu veniți!
Trupul meu să nu-l mai chinuiți!

(Incantație asiro-babiloniană)