miercuri, 17 octombrie 2012

ELEONOR, PRINȚUL DE IARBĂ



Din nopți fanariote, cu iataganul galben,
Îngălbenit de aur, de lună și de pizmă,
Venea pe drum de praf, pe miriști pârjolite,
Printre fântâni secate,
Un prinț lipsit de faimă, mândru că nu-i știut,
Și se striga pe nume: ”Eleonor” - se zice.

La aur iataganul din teacă îi murise.
Și cale nu avea cu ce să-și mai despice,
Eleonor cu palma tăia nopțile surde,
Prin sfâșierea palmei uscate și osoase
În bezna fără capăt striga: ”Eleo-nor”.
Și surd el însuși prințul n-aude propriu-i nume.
Când un ecou târziu a spus: ”Eleonor”,
Eleonor uitase și numele său scump
De-atâtea ori strigat.

Dar calul i-a murit pe miriștea țepoasă.
Dădea din pinteni prințul, înalt călărind iarba
Spre-apusu-i neștiut,
Un cal de iarbă totul era înaintea lui.
Și iarba-i lung crescuse în sus de cingătoare.
Mergea curpins de iarbă, încoronat de spice,
Eleonor drumețul.
Pe umeri,
Ca însemne de veac urât de zodii,
Stau cuiburile goale
Unde pe rând perechi de păsări călătoare
Clociseră în spini, pe oase princiare,
Pestrițătură multă de pui mereu străini.

Și-au venit ploi frumoase și iarba iar crescuse
Sălbatecă-nghițindu-l pe prințul trecător,
Statuia lui de iarbă, de prinț Eleonor,,
L-a mistuit cu fală în ierburile lumii.

Eleonor e rege al regilor de iarbă.

Pierdut cum e, în lumea cu ierburi largi
Păscându-le-și hrănește apusul statuii vegetale,
Curată, sfântă, mută, ca iarba ce-o mai calci.


(Ștefan Bănulescu, din vol. Scrisori din provincia de Su-Est sau O bătălie cu povestiri)



sâmbătă, 13 octombrie 2012

Universul elegant




Brian Green nu este doar un strălucit fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.) distribuite în cele mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură, povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate, mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Green, dintre care mă voi referi pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, București, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor), Brian Greene descrie în Universul elegant modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat. Teoria corzilor, în consecință, dovedește, din această perspectivă, că tot ce se petrece în univers e principiul unei singure ecuații mărețe. Dar ce sunt aceste corzi? Dau cuvântul lui Brian Greene: ”Materia este compusă din atomi care, la rândul lor, sunt alcătuiți din cuarci și electroni. Conform teoriei corzilor, toate aceste particule sunt de fapt bucle minuscule de corzi vibrante”, așadar ”textura microscopică a universului nostru este un labirint multidimensional bogat întrețesut, în care corzile universului se răsucesc și vibrează fără încetare, bătând tactul legilor cosmice.” Cu alte cuvinte, toată materia și toate forțele sunt consecințe ale unui singur element fundamental: coarda vibrantă. Efectele acestei constatări sunt imense, însă, deocamdată, totul nu are are decât un aspect teoretic. Toate elementele teoriei corzilor au fost deduse prin complexe calcule matematice, fără ca existența să le fie probată în chip practic, ceea ce nu le anulează valabilitatea. Dar să revenim la consecințe. În primul rând, diferitele moduri de oscilație ale unei corzi fundamentale determină propietățile unei particule elementare (masa, diversele sarcini de forță), ceea ce explică diversitatea particulelor elementare (înainte vreme, fizicienii credeau că propietățile diferite ale acestor particule erau determinate de materiale diferite, o explicație comodă anulată, iată, de teoria corzilor). În al doilea rând, teoria corzilor impune existența a unsprezece dimensiuni, zece dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală. Trei dimensiuni sunt extinse și, prin urmare, familiare universului ființei umane. Celelalte dimensiuni, în schimb, sunt mult prea mici pentru a fi sesizate chiar și cu cea mai sensibilă aparatură (să nu uităm, deși totul în teoria corzilor este demonstrat prin ecuații complexe, nimic din cele stipulate de această teorie nu a fost încă demonstrat în plan concret). În al treilea rând, în ciuda reticenței lui Einstein, teoria corzilor a demonstrat că textura universului, acel spațiu-timp einsteinian, se poate rupe și se poate reface. Prin această sfâșiere este explicat și comportamentul găurilor negre, făcându-se legătura dintre acestea și particulele elementare (mai exact, s-a demonstrat că atunci când o porțiune de spațiu dintr-o dimensiune mică se rupe, apare o gaură neagră care este inițial masivă, dar își pierde treptat masa, devenind o particulă lipsită de masă -de exemplu, foton-, adică se transformă într-o coardă aflată într-un anumit mod de vibrație). De fapt, textura universului este alcătuită dintr-o mulțime de câmpuri gravitaționale, care, la rândul lor, sunt alcătuite dintr-o mulțime de gravitoni (gravitonul fiind cel mai mic pachet de forță gravitațională), acești garvitoni fiind în fapt niște corzi aflate în același mod de vibrație ordonată a gravitonului. Și iată că am ajuns de unde am plecat: la coarda vibrantă. Ar mai fi multe de spus despre volumul lui Brian Green, dar nimic nu poate înlocui caracterul edificator al lecturii, așa că... lectură plăcută! 
 



Brian Greene, Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime, trad.: Dragoș Anghel și Anamirela-Paula Anghel, București: Humanitas, 2008, 444 p.

P.S. De vizitat neapărat
http://www.briangreene.org/



vineri, 12 octombrie 2012

CAZUL MIRCEA CĂRTĂRESCU (II)



Nu cred că scriitorul Mircea Cărtărescu are nevoie de apărători. Opurile sale de până acum și viitoare stau și vor sta mărturie în privința valorii (sau a non-valorii) lor literare în ochii acelora care sunt într-adevăr capabili de o asemenea analiză calitativă. Deocamdată, Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii români cu cea mai mare vizibilitate în afara granițelor țărișoarei noastre, asta pe lângă faptul că în România celebritatea sa este una incontestabilă. Ajunge numai acest motiv pentru a stârni invidia multora, fie ei scriitori sau nu, care își exhibă de ceva vreme ablepsia intelectuală și morală printr-o campanie de calomniere a celui care a dat literaturii române piese de rezistență ca Levantul sau Nostalgia. Întâmplător, am citit pe internet câteva articolașe, și ele parte din această campanie, slab însăilate, pline de aiureli, de bâlbâieli de tot felul, de injurii gratuite. De exemplu, într-unul dintre ele era vizat limbajul din trilogia Orbitor, un limbaj infect, suburban, care, vasăzică, arată adevăratul potențial al scriitorului Mircea Cărtărescu. În respectivul articol erau reproduse, întru edificarea celor neștiutori, și câteva fragmente decupate aiurea din Orbitor. Cel care rezonează la astfel de însăilări tendențioase oricum nu-l merită pe scriitorul Mircea Cărtărescu și în veci nu va înțelege ce a făcut acesta pentru literatura română de după anii 90. Probabil a bucurat pe mulți că, iată, din nou a ratat Nobelul, deși nu este singurul scriitor de valoare în această situație. Este mult prea ușor trecut cu vederea faptul că numai simpla nominalizare a lui Mircea Cărtărescu printre pretendenții la acest prestigios trofeu este o onoare pentru România, pentru noi, cei trăitori aici. Dar invidia, egoismul, prostul gust, lipsa de scrupule, oportunismul, atât de evidente în multe dintre atacurile contra lui Cărtărescu, par a caracteriza din plin numeroase personaje ale României actuale. Am scris despre ”cazul Cărtărescu” (http://erasmen-erasmen.blogspot.ro/2011/10/cazul-mircea-cartarescu.html), despre acel portret desprins din Zen, jurnalul unui scriitor care se îndoiește de sine, care s-a irosit și se irosește împărțindu-se între diverse activități tracasante și, în consecință, fatale pe termen lung. Acolo, însuși Cărtărescu își căina alegerile. Dar, dincolo de aceste scăpări, scrierile lui Mircea Cărtărescu, nume devenit o marcă incontestabilă, și-au ocupat deja locul lor fruntaș într-un eventual canon literar românesc (și nu numai). Mai mult, sunt sigur că potențialul creator al acestui atât de controversat scriitor nu a secat, dimpotrivă.


P.S. Vezi și 
 http://www.gheoland.ro/apel-la-decenta-pentru-mircea-cartarescu/
http://raduvancu.unspe.com/2012/10/mircea-cartarescu-despre-solidaritate.html 
 http://mihaelaursa.wordpress.com/2012/10/12/sper-ca-am-cheltuit-enorm-cu-cartarescu/
 http://adinadinitoiu.blogspot.ro/2012/10/mircea-cartarescu.html?spref=fb