luni, 17 decembrie 2012

Rugăciunea lui Jake

 

Am zărit catedrala la capătul străzii și m-am îndreptat spre ea. Prima dată când o văzusem mi se păruse că fațada e urâtă, dar acum mi-a plăcut. Am intrat înăuntru. Înăuntru era întuneric și sumbru, coloanele păreau nesfârșit de înalte, oamenii stăteau cufundați în rugăciune, și mirosea a tămâie, iar pe laturi se aflau câteva ferestre minunate. Am îngenuncheat și am început să mă rog și m-am rugat pentru toți cei către care mi se îndreptau gândurile, Brett și Mike și Bill și Robert Cohn, și eu însumi, și toți cei ce se luptau cu taurii, în parte pentru fiecare dintre cei ce-mi plăcuseră mai mult iar pentru ceilalți laolaltă, apoi din nou pentru mine însumi, și în vreme ce mă rugam pentru mine însumi, mi-am dat seama că mă cuprinde somnul, așa că am pornit să mă rog ca lupta cu taurii să fie izbutită și fiesta să aibă mare succes și să ne meargă bine la pescuit. Nu mai știam pentru ce să mă mai rog, și atunci mi-a venit în gând că ar fi bine să am ceva bani, așa încât m-am rugat să câștig bani cât mai mulți, apoi m-am gândit cum aș putea face să-i câștig, iar gândul la câștig mi l-a reamintit pe conte și am început să mă întreb unde s-o fi aflând acum, și îmi părea rău că nu-l mai văzusem din acea noapte petrecută la Montmartre, și-mi aminteam de ceva hazliu ce-mi spusese Brett despre el, iar cum ședeam așa în genunchi, mereu cu fruntea sprijinită de lemnul băncii din fața mea, conștient că mă rog, parcă mă simțeam puțin rușinat și îmi părea rău că sunt un catolic așa de prăpădit, dar totodată știam că în privința asta nu aveam nimic de făcut, cel puțin încă o vreme sau poate că niciodată, însă oricum catolicismul e o religie mare și nu doream decât să pot fi credincios și poate că rândul viitor aveam să fiu; după o vreme eram afară în arșița soarelui, pe treptele catedralei, cu degetul mare și arătătorul mâinii drepte încă umede și le simțeam cum se zvântă la soare. Lumina soarelui era fierbinte și orbitoare; am trecut pe lângă niște clădiri și am pornit pe străzi lăturalnice înspre hotel.



Ernest Hemingway, Fiesta, trad. D. Mazilu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968


sâmbătă, 15 decembrie 2012

Milko Valent. Underground Agency ”Clash” (II)




Știri underground
- Scriitorii iugoslavi au înființat un curs de alfabetizare pentru membrii semianalfabeți ai Uniunii, care din cauza unor sarcini mai importante decât cele ale scrisului, au pierdut pasul în evoluția lor. Cursul va fi deschis până în anul 2050, deoarece se presupune ca până atunci problema membrilor handicapați va fi eradicată. Această supoziție se întemeiază în bună parte pe rezultatele extraordinare pe care le înregistrează reforma școlară, excepțional de bine chibzuită, ceea ce promite că în viitor potențialii scriitori ar fi extrem de instruiți încă din școala generală și prin învățământul orientat, astfel că din această cauză numărul celor prezenți la cursurile de alfabetizare va fi în continuă scădere, iar până în anul 2050 ar dispărea complet. După necesități, însă, a ținut să accentueze comisia de instituire, acest curs își va continua sarcina sa nobilă atâta vreme cât va fi necesar, respectiv cât vor exista și pe mai departe motive.
Aici e momentul să amintim cititorilor de o inițiativă asemănătoare prin anii șaizeci, când un tânăr scriitor, deja afirmat, propusese Uniunii Scriitorilor că ar dori să înființeze o secție literară proprie. Propunerea a fost respinsă replicându-se că este ”normal să credem, și chiar să afirmăm sus și tare, că scriitorii nu au nevoie de nicio secție literară.” Dar viața ne dovedește întotdeauna mereu că nu este prea indicat să afirmăm că ceea ce este normal ar fi și natural.
- Secta ”Relaxarea” a tipărit două afișe cu portretul conducătorului ei și un anunț în care publicul este invitat la o ședință de meditație transcedentală (Piața Republicii, orele 18).




Milko Valent, Underground Agency ”Clash”


vineri, 14 decembrie 2012

Un top din 1971




Pentru a afla care sunt cărțile cu cea mai mare priză la public, editura Minerva a organizat în 1971 o anchetă la care au participat 296 de cititori ”de profesii diferite și din toate județele țării”. Cititorii cu pricina au avut ales dintre 600 de volume publicate în populara colecție B.P.T. până în acel an. Din literatura română, au fost preferați, ni se spune, autori ca G.M.-Zamfirescu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, M. Sadoveanu, N. Labiș, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat- Bengescu. Din literatura universală, au fost solicitate romanele unor Th. Dreiser, Jókai Mór, Th. Hardy, A. Maurois, L. Feuchtwagner, Marcel Proust etc. Ba chiar, pentru a nu exista dubii, Minerva a publicat un top al primelor cinci titluri solicitate din literatura universală. Iată titlurile respective:
  1. Th. Dreiser, O tragedie americană (49 solicitări)
  2. Jókai Mór, Omul de aur (41 solicitări)
  3. Th. Hardy, Tess d Urberville (38 solicitări)
  4. A. Maurois, Climate (31 solicitări)
  5. L. Feuchtwanger, Vulpile în vie (28 solicitări).
După 1989, romanul lui Th. Dreiser a beneficiat de foarte puține reeditări – și acelea la edituri obscure-, autorul însuși fiind dat uitării de noile generații de cititori. A. Maurois încă mai supraviețuiește prin biografiile și istoriile sale, dar i-au cam apus și lui vremurile de glorie. L. Feuchtwanger? Who the fuck is Feuchtwanger? Really! :) 


Ancheta B.P.T. în Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, vol. 2, Minerva, București, 1971

sâmbătă, 8 decembrie 2012

După moartea lui Dracula...





La o primă vizionare, Nadja pare un fel de conglomerat de elemente mai mult sau mai puțin stranii, recognoscibile, ce e drept, în numeroase filme cu vampiri, dar care aici dau destul bine. Pentru că deseori personajele și acțiunea sunt tratate în notă ironică, putem spune -așa, școlărește- că avem de-a face mai degrabă cu o pastișă a genului. Semnată de un regizor obscur (poate doar Hamlet-ul din 2000 cu Ethan Hawke să-i mai vină în ajutor la Judecata de Apoi), e vorba de Michael Almereyda, pelicula Nadja nu i-a dat pe spate pe amatorii de horror, dar a prins la puținii amatori de indie. În orice caz, avem de-a face cu un film aparte care, într-un fel, se detașează de creațiile genului căruia îi aparține tocmai prin tendința pomenită mai de sus de a pastișa. Deși a pornit de la pelicula Dracula's Daughter (1932), Almereyda s-a îndepărtat de povestea inițială. Nadja, protagonista poveștii, o tânără dintr-o familie bogată, recunoaște de la bun început că nu se pricepe la nimic și că familia sa a făcut avere exploatându-i pe cei săraci. De o prețiozitate aristocrată, ea epatează prin exprimarea tendențios aforistică dar și prin pasiunea pentru vodcă. Vestea că tatăl ei, contele Dracula, a fost omorât o determină pe Nadja să renunțe la periplul său prin America, decizie nu tocmai ușoară, căci în State îi mergea bine-mersi, având la discreție atât sânge proaspăt, cât și vodcă. Ați ghicit, Nadja, întocmai celebrului său tată, este vampir. Deși luată prin surprindere, nu pierde timpul și, secondată de Renfield, un tânăr aghiotant îndrăgostit de cruda sa stăpână, merge la morgă pentru a recupera trupul lui Dracula (așa, ca fapt divers, recepționistul de la morgă este interpretat de David Lynch, producătorul filmului), după care pornește în căutarea fratelui ei geamăn, Edgar. Scena de la morgă devine de un burlesc incredibil, mai ales pentru spectatorii români, în momentul în care Nadja rostește numele întreg al contelui, dar vă las să aflați singuri numele cu pricina. Pe urmele vampiriței se află, în buna tradiție a poveștii lui Stoker, Van Helsing (Peter Fonda) secondat de Jim, soțul lui Lucy, o tânără mușcată de Nadja într-un moment de pasiune adulterină. De remarcat că Peter Fonda s-a descurcat onorabil în pielea în pielea bătrânului vânător de vampiri, un personaj savuros, dominat de dese crize de paranoia (în câteva cadre, unde apare cu spatele, zelosul Peter Fonda îl încarnează pe însuși Dracula; chestie de buget, v-ați dat seama!). În cele din urmă, Nadja își găsește fratele. Acesta, însă, surpriză!, și-a reprimat natura de vampir și își urăște sora tocmai pentru că a urmat căile sângeroase ale tatălui – un tată urât, în aceeași măsură, de amândoi. Iată-ne pe deplin introduși în mediul unei familii disfuncționale (asta pe lângă faptul că Jim și Lucy formează, la rândul lor, un cuplu la fel de disfuncțional). Și ar mai fi de povestit, dar nu o voi face. Vă las să vedeți filmul lui Alemereyda și să vă faceți singuri o părere despre stranietățile acestuia.


Plusuri:
  • opțiunea pentru varianta alb-negru, evocând atmosfera vechilor pelicule horror (de altfel, într-un cadru-flashback apare însuși Bela Lugosi în rolul Dracula din White Zombi); avem multe cadre de o frumusețe stranie;
  • Lucy este transformată în vampir de o femeie (adică avem de-a face cu un ”vampire lesbian movie"!);
  • soundtrack-ul beton: My Bloody Valentine, Portishead;
  • Peter Fonda în rolul unui Van Helsing hippie.
Minusuri:
  • artificialitatea mult prea vizibilă pe-alocuri a jocului actoricesc;
  • limba română pocită (coincidență sau nu, actrița Elina Löwenshon este născută în București);
  • clișeul Dracula-Ceaușescu;
  • plot telenovelistic.


    Nadja, r. Michael Almereyda, SUA, 1994

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Keitel, Clooney si Tarantino împotriva vampirilor de la ”Twsited Tits”





În From Dusk till Down totul degenerează într-o nebunie tipică unui film de categoria B sau C și nu-i de mirare, căci pelicula e regizată de Roberto Rodriguez și produsă de Tarantino. Nedezmințind modelul Tarantino/ Rodriguez, acțiunea începe în trombă și te înșfacă al dracului de bine timp de 108 minute. Apoi, nu mai puțin te prinde în mreje și foarte trăznitul cuplu Clooney-Tarantino, un Clooney proaspăt ieșit din ER și un Tarantino dornic mai mult ca niciodată să se joace de-a actorul. Acțiunea este și nu este simplă (atenție! urmează spoilere cât cuprinde! :)). Personajele lui Tarantino și Clooney, frații Gecko, niște tipi certați cu legea și cam duși cu pluta, fug de poliție lăsând în urma lor mormane de cadavre. Pe parcurs, un preot (Harvey Keitel) și cei doi copii ai săi cad în mâinile fraților Gecko și îi ”ajută” pe aceștia din urmă să treacă granița în Mexic. Până aici avem de-a face cu un film foarte tare de acțiune gen Desperado. În paranteză fie spus, avem chiar și doi actori din seria Desperado: Selma Hayek, foarte, foarte hot, și Danny Trejo – probabil tot în rolul nemuritorului Machete, un Machete, de data asta, vampir; dintre bunăciunile filmului, aș mai numi-o și pe Juliette Lewis, picată aici după ce a prestat în pelicule ca Whats Eating Gilbert Grape și Natural Born Killers. Lucrurile se complică însă (și mai mult) după ce personajele ajung în Mexic și se opresc la un local cu nume kinky, Twisted Tits, un paradis în mijlocul deșertului, un loc plin de băutură și femei topless (ooooo, da!). Paradisul însă, după lăsarea serii, se transformă într-un iad plin de vampiri (îți vine să-ți spui că nu degeaba aceste locuri ale pierzaniei sunt anatemizate cu atâta râvnă! Cââââââh!). În fine, Clooney, Tarantino și Keitel, neavând de ales, fac echipă împotriva monștrilor sangvinari. Unele dintre armele cu care vampirii sunt ținuți la distanță surprind prin originalitate; de exemplu, câteva prezervative sunt umplute cu apă, apă sfințită apoi de părintele Keitel, prezervativele cu pricina dovedindu-se niște arme eficiente în lupta cu hoarda de vampiri. Of, să vă mai povestesc? Nu, gata cu spoilerele!
Pelicula din 1996 a lui Rodriguez, pe lângă setul de artificii caracteristic cuplului Tarantino/ Rodriguez, propune ceva nou: vampirii (ei bine, mai e și ciudatul cuplu Tarantino- Clooney, poate prea puțin exploatat în economia poveștii). În 2007, Rodriguez se va mai juca cu genul horror și în Planet Terror, unde lumea, de data asta, va fi amenințată de zombi. Dar despre Planet Terror cu altă ocazie, când probabil voi scrie câte ceva și despre The Walking Dead, serial foarte bine controlat din culise de către iscusitul Frank Darabont. Până atunci, (re)vedeți From Dusk till Down! Zău că merită. Pe bune!


  From Dusk Till Dawn, r. Roberto Rodriguez, SUA, 1996




joi, 29 noiembrie 2012

Despre stagnarea intelectuală și politica aurală




Inamicul impersonal, volumul de eseuri din 2001 al lui Caius Dobrescu, ar fi trebuit să reprezinte, înaintea unor opuri ca Boierii minții (Sorin Matei) sau Idolii forului, un bun pretext pentru a deschide o polemică autentică, vie despre cele culturale și socio-politice din România. Din păcate, eseurile, în anii publicării lor, nu au avut ecoul scontat de autor, așa cum nici volumul nu a avut parte, în ciuda valorii incontestabile, de o receptare pe măsură. Oricum, din 2001, data apariției volumului, și până în prezent, situația nu s-a schimbat mai deloc, motiv pentru care textele lui Caius Dobrescu pot fi considerate, cu unele amendamente, actuale. Cu alte cuvinte, inamicul impersonal vizat de C.D. nu pare a se grăbi să ne părăsească. Nu încă. Dar cine sau ce este acest inamic impersonal care își face simțită prezența încă din titlu? Iată răspunsul dat de autor în eseul introductiv: ”«Inamicul» pe care încerc să-l identific și să-l combat în textele reunite aici este urma/ amprenta/ umbra trecutului care se regăsește în aproape toate manifestările din câmpul nostru public.” De ce impersonal? Pentru că respectivul inamic ”se exprimă, în bună măsură, prin mecanisme instituționale, sisteme de valori, modele mentale a căror inerție nu poate fi reținută în sarcina unei persoane anume.” C.D. nu ezită să-l sfideze printr-o demascare critică, polemică, în numeroasele și diversele sale eseuri publicate între 1990 și 2001, eseuri reluate apoi în Inamicul personal. În prima parte a volumului, avem texte despre scriitori ca Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Simona Popescu, Gabriel Marineasa, Andrei Bodiu, texte care constituie în fapt niște pretexte pentru autor de a dezbate despre misiunea literaturii, a poeziei în special, într-un context socio-politic în care democrația constituie valoarea supremă. În atare condiții, este de părere C.D., ignorarea unui anume tip de public nu mai reprezintă o soluție viabilă. Poetul/ prozatorul are misiunea de a se adresa publicului larg, indiferent de condiția socială sau intelectuală a acestui public: ”Pe lângă eventuala imbecilitate, însă, această diversitate umană ascunde multe altele. Trebuie să îndrăznești să o ataci frontal și să o câștigi pentru viziunile tale. Trebuie să pătrunzi în mintea fascinantă a publicului sălbatic, să-i exprimi fantasmele, să reciclezi și să redai forța reziduurilor de mituri străvechi, de ritualuri, de cântece eroice, din subsolurile acestei minți. Vreau să spun că poezia este, pentru mine, să nu vezi democrația ca pe cel mai mic dintre relele posibile, ca pe regimul cel mai corupt, cu excepția tuturor celorlalte. O asemenea abordare negativă mi se pare sterilă, moartă.” (Democrație: opulență și ironie) Nu-i de mirare, așadar, că ideea lui Constantin Noica de a antrena câteva genii naționale îi repugnă lui C.D.: ”Ideea că o mână de băieții foc de deștepți ar putea valora cât toate milioanele populației noastre la un loc este afină delirului totalitar.” Dar despre Școala de la Păltiniș, un subiect deloc lejer, cu altă ocazie. Deocamdată să revenim la subiectul nostru: poezia în care se poate regăsi oricine, indiferent de poziția sa socio-culturală (idee cu iz stângist preluată din poetica americană, lucru recunoscut de altfel de C.D.). Această viziune, opusă celei a autosuficienței poeziei, presupune căutarea unui limbaj comun, scop de altfel declarat al poeților optzeciști, însă ignorat, pare-se, de poeții șaizeciști: ”Într-un regim totalitar, Poeții s-au retras, de fapt, din fața intuiției profunde și tulburătoare a esenței democrației, egalității naturale a tuturor cetățenilor, libertății inalienabile, dar și a responsabilității nelimitate a fiecărui individ.” (Într-o lume a viitorului, 1996) Sincer să fiu, soluția în sine, din acest punct de vedere, mi se pare idealistă, dovadă că optzeciștii, în ciuda acestui crez, nu au fost mai bine sau mai rău primiți de cititori decât strămoșii lor șaizeciști. Dar apreciez accentul pus pe nota democratică a programului. Din punct de vedere al unei noi paradigme literare, însă, acest țel a fost fecund, generația de scriitori care a debutat în anii 80 ai secolului trecut reprezentând, în mod indubitabil, un suflu nou în literatura română.

În partea a doua a volumului, numită sugestiv Stagnarea intelectuală, critica lui C.D. vizează acele elemente care, prin monopol, împiedică dezvoltarea pieței de idei în cultura românească. Problema se pune în felul următor: există grupuri de prestigiu care, fără niciun scrupul, aneantizează orice apariție novatoare în planul ideilor, neriscând astfel o posibilă detronare. Sau, după cum se exprimă însuși autorul în eseul Ezoterism birocratic (1995), pentru ”grupurile care acumulează un capital de prestigiu... gândirea devine într-o prea mare măsură o chestiune de etichetă. În mult prea mare măsură răsplata urmărește gradul de conformare la sofisticatele preconcepții ale grupului. Merituos e să adaugi noi variațiuni la tema dată, nu să supui criticii această temă sau să încerci să explorezi alta.” Așadar, gândirea critică iese din discuție atunci când vine vorba de orice ține de un grup de prestigiu. Toate acestea sunt rezultatele dezastruoase ale unei politici aurale. Acest tip de politică este repudiat fără milă de C.D., care preferă criticismul demistificator, atitudinea rezonabilă, lucidă, care să permită, în cele din urmă, manifestarea unor spirite inovatoare, spirite confundate în prezent cu specia vulgarizatorilor.

Criticismul lui C.D. poate fi etichetat ca unul extrem în idealismul său, dar, până la urmă, este o problemă de opțiune. Cineva îți propune o cale, tu o alegi sau nu. Simplu. Recunosc, nu m-au impresionat volumele lui Sorin Matei, dar în cazul lui C.D. cred că lucrurile stau altfel. Poziția sa este una mai bine argumentată, mai sigură. Dar asta nu a schimbat cu nimic lucrurile, de unde și opinia deloc măgulitoare a lui C.D. despre ”cultura oficială” actuală, opinie exprimată într-un interviu acordat Svetlanei Cârstean în 2001: ”Această nouă cultură oficială înseamnă, pentru mine: resurecția radicalismelor interbelice, în haina «elevată» a admirației pentru tripleta Noica-Eliade-Cioran (precedată, evident, de «sublimul» cabotin Nae Ionescu și urmată de teologul amator Petre Țuțea); explozia ipocriziei religioase și a etno-ortodoxismului protocronist de speța cea mai agresivă cu putință, încurajat pe față de înalți ierarhi religioși sau laici; o pletură de tehnici de căpușare a banilor și instituțiilor publice de către tot felul de intelectuali subțiri, care, în spatele retoricii sforăitoare despre «cultura-cel mai bun ambasador al României peste hotare», țin pregătită întotdeauna mica lor agendă personală.”



Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Paralela 45, Pitești-București-Brașov- Cluj-Npoca, 2001, 274 p.



sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei





Malițioșii ar putea spune că adevăratul liberalism, la noi, este ceva de domeniul legendei, asemenea tigrului tasmanian. Pe la începutul anilor 90, însă, încă se mai dezbătea la modul aprins despre doctrina liberală în contextul unei posibile resuscitări a României. Tribunii de pe-atunci care au grăit în numele unui liberalism autentic nu au fost puțini, dar voi face referire strict la doi, și anume la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale scrisului, Caius Dobrescu. Să vedem, deocamdată, ce-i cu Virgil Nemoianu. Cunoscut îndeosebi ca un abil teoretician al literaturii, Nemoianu se dovedește și un fin teoretician al politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România și liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române, București, 2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru o bună cunoaștere a tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a ceea ce se crede, pe o etică tare. Nemoianu observă în mod just, în studiul Umanismul cultural și mecanismele tiraniei din tomul citat mai sus, că în România de după 1989 a avut loc nu numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o glorificare a acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o democrație autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți dintre ei niște campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor politică. De altfel, într-o tradiție democratică autentică, adaugă acesta, ar trebui să avem o confruntare onestă între doctrinele liberal-democrată, social-democrată și creștin-democrată, doctrine vitale într-o societate normală. Mai mult, în eseul Variante ale liberalismului, Nemoianu nuanțează problema liberalismului și face referire la patru categorii ale acestuia: 1. liberalismul clasic, ”cel descins din tradiția Iluminismului”, care propune sistemul constituțional, parlamentarismul, separarea Bisericii de Stat, liberă inițiativă în economie etc.; 2. ultraindividualismul, care susține ”neîngrădita emancipare a indivizilor în urmărirea propriilor interese, în vreme ce puterile diverselor comunități (și mai ales ale statului central) cată a se reduce la minimum”; 3. socio-liberalismul, care urmărește egalitatea socială, economică etc. a tuturor membrilor unei societăți; 4. liberalismul patrician, un liberalism conservator care ”internalizează tradiția liberală, o asimilează și o scoate la iveală cu reticență și cuviință” fără a face rabat de la principii. Aceste categorii au căpătat, de-a lungul vremii, diverse aspecte, iar pe-alocuri, în funcție de situații, au și fuzionat, dar, în mare, au rămas recognoscibile în principiile lor de bază. Cu toate aceste nuanțe ale sale, liberalismul, susținea Virgil Nemoianu prin anii 90, ar constitui și pentru societatea românească, nelipsită de o tradiție liberală serioasă, o soluție plauzibilă la problemele sale: ”Căci, să repet și eu, societății românești, acum, când este în curs de a se reinventa, o alternativă liberală vitală i-a devenit pur și simplu indispensabilă. Altminteri riscă să nu mai poată ieși niciodată din dichotomia (valabilă etic, dar prea rigidă pentru practica politică) comunism/ anticomunism în care se complace. În locul acesteia din urmă, este mai pragmatic să ne gândim azi la opoziția «omnicompetență vs imperfecțiune» în materie de rol al statului.” Mesajul lui Virgil Nemoianu este, cred, destul de limpede: poate nu e prea târziu să încercăm să ne recâștigăm normalitatea printr-o gândire critică și având la dispoziție toate alternativele de care dispune o societate liberă. Oare așa să fie? Mai avem acum, în plină eră a intereselor, puterea de-a gândi critic, de a fi onești cu noi înșine?



Virgil Nemoianu, România și liberalismele ei, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000


marți, 13 noiembrie 2012

David Grossman



Pe la sfârșitul anilor 90, costelivul Gabriele La Porta avea pe RAI 2 niște emisiuni foarte faine despre psihanaliză. M-au atras din prima, așa că am lăsat învățatul pentru bac și, în ciuda penuriei în care mă zbăteam de ani buni, am făcut tot posibilul și mi-am cumpărat câteva cărți de și despre Jung, autorul proslăvit de La Porta, din care acesta cita cu nesaț ori câte ori avea ocazia. Uneori, pentru acest moft al meu, s-au făcut niște sacrificii nu tocmai mici. Ca să cumpăr, de exemplu, voluminoasa lucrare Psihologie și alchimie, am convins-o pe maică-mea să-și vândă cerceii de aur dați de bunică-mea, întreprindere deloc anevoioasă, căci, neavând nimic din spiritul acelor personaje ale lui Cervantes îngrijate de soarta lui Don Quijote, maică-mea mi-a încurajat mereu tendința maniacală de a achiziționa cărți. Încă nu m-am revanșat pentru acel gest. În fine, lecturarea tomurilor jungiene nu mi-a fost, bineînțeles, de niciun folos la bac, iar cu notele alea teribile am intrat, așa, mai printre ultimii, la Litere, unde, pe-atunci, erau primiți, pare-se, toți rătăciții. Și ca să vedeți că mereu, ca un făcut, când mă îndrept înspre cele ale psihanalizei ajung tot la literatură, am dat, pe blogul tocmai pomenitului Gabriele La Porta, de un poem grozav (cred eu), aparținând lui David Grossman, poem pe care, pentru că sună atât de bine, îl reproduc în italiană.



Donna rimasta a casa

Cinque anni dopo la morte
di mio figlio suo padre
è partito
per incontrarlo.
Io
non sono andata con lui.
Non sono andata. Non sono
andata al punto tale che sono crollata. Ho
piegato
le gambe sotto di me, mi sono allontanata. Ho ascoltato
la voce che arrivava
da lontano: lui
cammina, cammina. Io non
sono andata.
Laggiù.
Io no.
Laggiù
io
no.
Il mio cuore batte, lui
cammina. Il sangue pulsa,
lui cammina, cucchiai
e forchette tintinnano, specchi
scintillano, trasmettono segnali, guardalo,
guardalo,
di giorno, di notte lui
cammina. Sarei
andata con lui
in capo
al mondo. Non laggiù,
non
laggiù.

 

(David Grossman)


luni, 5 noiembrie 2012

Vanitatea și cărțile proaste



În savuroasele lor expuneri, redate sub forma unor convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac în volumul N'espérez pas vous débarrasser des livres, Umberto Eco și Jean-Claude Carrière atacă, printre altele, și tema acelor edituri care publică absolut orice atâta timp cât cheltuielile sunt suportate de autor. Mai exact, este vorba despre editurile numite atât de bine de englezi vanity press. Umberto Eco descrie în detaliu etapele publicării la o astfel de casă editorială: ”Trimiteți un text la o asemenea editură care nu obosește să vă laude calitățile literare și vă propune să vă publice. Veți fi tulburat. Semnați un contract care prevede că trebuie să finanțați editarea, iar editorul vă promite în schimb o mulțime de cronici elogioase și chiar, de ce nu, distincții literare onorante. În contract nu se precizează tirajul, dar editorul insistă să precizeze că exemplarele nevândute vor fi topite, «exceptând cazul că veți dori să le cumpărați». Editorul tipărește trei sute de exemplare, o sută pentru autor, care le trimite cunoscuților săi, și două sute care sunt trimise la ziare, unde sunt aruncat direct la coș... editura are înțelegeri cu anumite reviste, care vor publica rapid cronici elogioase la adresa acestei cărți «importante». Ca să-și impresioneze cunoscuții, autorul mai cumpără, să zicem, o sută de exemplare (pe care editorul se grăbește să le tipărească). După un an, autorul află că vânzările au fost slabe și că restul tirajului (care a fost, i se spune, de zece mii de exemplare) va fi dat la topit. Ar dori să cumpere o parte din ele? Frustrat la culme să-și vadă neprețuita carte dispărând, autorul cumpără trei mii de exemplare. Editorul le tipărește pe loc (cele trei mii de cărți nu existau până atunci) și i le vinde autorului. Afacerea este înfloritoare pentru că editorul nu are cheltuieli de distribuție.” Mai mult, în fiecare an apar tot felul de dicționare dubioase pline de numele unor necunoscuți care, pentru această ”onoare”, au plătit niște sume nu tocmai modice. Același Umberto Eco exemplifică cu Dicționarul biografic al italienilor contemporani: ”Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo «Pavese Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950.», cu mențiunea: «Traducător și scriitor.» Atâta tot. Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic.” Doza de ridicol din situațiile tocmai prezentate nu ar trebui să ne liniștească, dar nici să ne impacienteze. În România există o mulțime de astfel de edituri care publică un număr imens de volume nu proaste, ci foarte, foarte proaste. A cui e vina? A editurilor respective? Nu m-aș grăbi să le anatemizez. Ele câștigă un ban, în cele din urmă, onest. Ei bine, nu chiar atât de onest, dacă ne gândim că profită de naivitatea unor personaje cărora, dacă li s-ar spune adevărul adevărat despre valoarea producțiilor cu care insistă în stânga și în dreapta, le-ar trece cheful de publicare. Sau nu. În fine, deși tentația de a prezenta cazuri concrete e mare, mă opresc aici, pentru că gestul cu pricina ar fi mai mult decât inutil. Și în plus, nu sunt Eco.


Jean- Claude Carrière, Umberto Eco, Nu sperați că veți scăpa de cărți, trad.: Emanoil Marcu, Humanitas, 2010


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Demonul și entropia




Ca să intru direct în temă, fără ocolișuri și subtilități, definiția entropiei, formulată laconic, foarte la obiect, ar suna cam așa: entropia este noțiunea prin care denominăm dezordinea, haosul. Nimic mai simplu. Să ne imaginăm, ne îndeamnă fizicianul Brian Green în The Fabric of the Cosmos, că avem o copie a romanului tolstoian Război și pace, o copie nelegată dar cu paginile ordonate. Dintr-un capriciu, aruncăm copia în aer. Filele se vor răspândi, bineînțeles, care pe unde. După, regretând gestul necugetat, vom aduna filele, dar ele nu vor mai fi în ordinea inițială, cea corectă. Ei bine, aici intervine entropia despre care am pomenit mai sus. Pare a fi vorba despre o dezordine fatală, inevitabilă. Asta doar până într-un punct, când pe scenă apare Demonul lui Maxwell. În Strigarealotului 49, Thomas Pynchon își pune personajul, pe curioasa Oedipa, pe urmele unei Poște fantomă, care funcționează în paralel cu Poșta SUA. În straniul său periplu detectivistic, Oedipa află și despre acest Demon al lui Maxwell: ”Demonul stă într-o cutie printre moleculele de aer care se mișcă la întâmplare cu viteză diferită și triază moleculele rapide dintre cele încete. Moleculele rapide au mai multă energie decât cele încete. Atunci când într-un loc se adună un număr suficient de molecule rapide se obține o zonă cu temperatură ridicată. Este posibil în acest caz să se utilizeze diferența de temperatură dintre zona fierbinte a cutiei și o zonă mai rece pentru a pune în mișcare un motor termic.” În situația tocmai descrisă, ”sistemul pierde entropie”. Pare-se că există câțiva sensibili care ar avea capacitatea mintală de a-l pune la treabă pe demonul din cutie. Încercându-și, la rândul ei, șansele, Oedipa a fost dezamăgită să afle că nu face parte dintre aceștia. Dar să lăsăm amănuntele fără prea mare importanță aici. Ideea pe care mi-am dorit-o evidențiată este aceea că, în romanul lui Pynchon, entropia poate fi controlată, ba chiar combătută printr-un simplu demon care ascultă de comanda unei minți puternic concentrate. La ce ne-ar folosi un astfel de control al fenomenului numit entropie? În mod sigur, nici demonul din cutie nu cunoaște răspunsul, dar e bine de știut că dezintegrarea lumii poate fi reversibilă, cel puțin în povestea lui Thomas Pynchon. E o chestie!


Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, trad.: Geta Dumitriu, Polirom, Iași, 2006 



joi, 1 noiembrie 2012

Corpul concupiscenței (Note)




Analiza mecanismelor puterii constituie, fără tăgadă, esența scrierilor lui Michel Foucault, lucru demonstrat cu asupra de măsură și de cursurile sale despre anormal(i) ținute la College de France între 1974-1975. În cursul datat 19 februarie 1975, avem, de exemplu, o expunere detaliată a modului în care Biserica, prin confesori, a acaparat treptat corpul individului, corp căruia i s-au atribuit felurite dorințe/ voluptăți tocmai pentru a fi mai ușor de monopolizat prin actul confesiunii. În acest act de apropriere a corpului prin confesiune, se pleacă, ni se spune, de la păcatul desfrânării, dar este vizat un tip special de desfrânare, și anume desfrânarea cu sine însuși: ”Ceea ce se modifică fundamental în practica mărturisirii păcatului în materie de desfrâu, începând din secolul al XVI-lea, este că, până la urmă, nu aspectul relațional al sexualității va deveni elementul prim, important, fundamental al confesiunii penitente. Deci nu aspectul relațional, ci însuși trupul penitentului (s.m.), gesturile sale, simțurile, plăcerile, gândurile, dorințele, intensitatea și natura a ceea ce trăiește, toate acestea se vor afla de acum în centrul interogatoriului... Noul examen va consta într-o analiză meticuloasă a corpului, un fel de anatomie a voluptății. Trupul, cu diferitele sale componente, corpul cu diferitele sale senzații, și nu normele împreunării legitime (sau, în orice caz, în mai mică măsură), vor constitui principala articulație a păcatului desfrâului.” Iată, trupul, prin singularizare, prin izolare, devine proprietatea altcuiva într-un mod care poate fi considerat abuziv. Astfel, păcatul major în această situație devine masturbarea, acel act prin care individul poate lua cunoștință de trupul său prin plăcere. Așadar, plăcerea este asociată, fără drept de apel, actului reprehensibil. Trupul fiind cel vizat, confesiunea va consta într-un fel de ”cartografiere a păcatelor” acestuia: ”În primul rând, simțul pipăitului: «Ai recurs vreodată la atingeri necinstite? Care anume? Ce mângâiai?» Iar dacă penitentul răspunde că «obiectul mângâierilor a fost el însuși», i se va pune întrebarea «Care a fost motivul?» «Ei! Numai din curiozitate (ceea ce se întâmplă foarte rar), ori din senzualitate, ori pentru a ajunge la gesturi nepotrivite? De câte ori? Aceste mișcări au ajuns usque ad seminis effusionem?» Observați că desfrâul începe nu prin faimoasa fornicație, prin raporturile nelegitime. Desfrâul începe prin contactul cu sine însuși... În al doilea rând, după pipăit, urmează simțul văzului. Se impune o analiză a privirilor: «Te-ai uitat la obiecte rușinoase? Ce obiecte? În ce scop? Aceste priviri au fost însoțite de plăceri senzuale? Plăcerile te-au dus până la dorință? Ce fel de dorință?»” Se produce, prin această minuțioasă dirijare a confesiunii, după cum ne atenționează Foucault, o schimbare evidentă de paradigmă: de la păcatul carnal ca transgresare a regulii împreunării se trece la păcatul carnal localizat în interiorul trupului. Are loc, vasăzică, ”o reașezare generală a păcatului carnal în jurul trupului”. Practic, în centrul preocupărilor noii creștinări, începute în secolul al XVI-lea, stă ”trupul solitar și plin de dorințe”.
Dincolo de acest aspect de sesizare a unor mai mult sau mai puțin subtile mecanisme ale puterii, în observațiile de mai sus interesează, zic eu, teama în fața descoperirii trupului, a cărnii, teama că individul poate deveni conștient de sine prin trupul său. Această obsesie a cărnii, a viului, a invadat destul de târziu literatura, adică prin secolul al XX-lea. De-abia atunci carnea a fost într-adevăr conștientizată ca element nu numai de senzualitate, ci și de angoase. La noi, cel care a încercat o explorare îndrăzneață a acestui teritoriu ambiguu, și anume trupul, a fost Gheorghe Crăciun. Probabil au mai rămas multe de spus și de scris, în ciuda numeroaselor lucrări dedicate prozei acestuia, despre modul în care personajele sale se descoperă prin trup, devenind astfel din ce în ce mai trupești, mai cărnoase, mai vii. 
 

Pasajele citate au fost extrase din volumul Anormalii de Michel Foucault (trad.: Dan Radu Stănescu, Ed. Univers)


miercuri, 17 octombrie 2012

ELEONOR, PRINȚUL DE IARBĂ



Din nopți fanariote, cu iataganul galben,
Îngălbenit de aur, de lună și de pizmă,
Venea pe drum de praf, pe miriști pârjolite,
Printre fântâni secate,
Un prinț lipsit de faimă, mândru că nu-i știut,
Și se striga pe nume: ”Eleonor” - se zice.

La aur iataganul din teacă îi murise.
Și cale nu avea cu ce să-și mai despice,
Eleonor cu palma tăia nopțile surde,
Prin sfâșierea palmei uscate și osoase
În bezna fără capăt striga: ”Eleo-nor”.
Și surd el însuși prințul n-aude propriu-i nume.
Când un ecou târziu a spus: ”Eleonor”,
Eleonor uitase și numele său scump
De-atâtea ori strigat.

Dar calul i-a murit pe miriștea țepoasă.
Dădea din pinteni prințul, înalt călărind iarba
Spre-apusu-i neștiut,
Un cal de iarbă totul era înaintea lui.
Și iarba-i lung crescuse în sus de cingătoare.
Mergea curpins de iarbă, încoronat de spice,
Eleonor drumețul.
Pe umeri,
Ca însemne de veac urât de zodii,
Stau cuiburile goale
Unde pe rând perechi de păsări călătoare
Clociseră în spini, pe oase princiare,
Pestrițătură multă de pui mereu străini.

Și-au venit ploi frumoase și iarba iar crescuse
Sălbatecă-nghițindu-l pe prințul trecător,
Statuia lui de iarbă, de prinț Eleonor,,
L-a mistuit cu fală în ierburile lumii.

Eleonor e rege al regilor de iarbă.

Pierdut cum e, în lumea cu ierburi largi
Păscându-le-și hrănește apusul statuii vegetale,
Curată, sfântă, mută, ca iarba ce-o mai calci.


(Ștefan Bănulescu, din vol. Scrisori din provincia de Su-Est sau O bătălie cu povestiri)



sâmbătă, 13 octombrie 2012

Universul elegant




Brian Green nu este doar un strălucit fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.) distribuite în cele mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură, povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate, mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Green, dintre care mă voi referi pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, București, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor), Brian Greene descrie în Universul elegant modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat. Teoria corzilor, în consecință, dovedește, din această perspectivă, că tot ce se petrece în univers e principiul unei singure ecuații mărețe. Dar ce sunt aceste corzi? Dau cuvântul lui Brian Greene: ”Materia este compusă din atomi care, la rândul lor, sunt alcătuiți din cuarci și electroni. Conform teoriei corzilor, toate aceste particule sunt de fapt bucle minuscule de corzi vibrante”, așadar ”textura microscopică a universului nostru este un labirint multidimensional bogat întrețesut, în care corzile universului se răsucesc și vibrează fără încetare, bătând tactul legilor cosmice.” Cu alte cuvinte, toată materia și toate forțele sunt consecințe ale unui singur element fundamental: coarda vibrantă. Efectele acestei constatări sunt imense, însă, deocamdată, totul nu are are decât un aspect teoretic. Toate elementele teoriei corzilor au fost deduse prin complexe calcule matematice, fără ca existența să le fie probată în chip practic, ceea ce nu le anulează valabilitatea. Dar să revenim la consecințe. În primul rând, diferitele moduri de oscilație ale unei corzi fundamentale determină propietățile unei particule elementare (masa, diversele sarcini de forță), ceea ce explică diversitatea particulelor elementare (înainte vreme, fizicienii credeau că propietățile diferite ale acestor particule erau determinate de materiale diferite, o explicație comodă anulată, iată, de teoria corzilor). În al doilea rând, teoria corzilor impune existența a unsprezece dimensiuni, zece dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală. Trei dimensiuni sunt extinse și, prin urmare, familiare universului ființei umane. Celelalte dimensiuni, în schimb, sunt mult prea mici pentru a fi sesizate chiar și cu cea mai sensibilă aparatură (să nu uităm, deși totul în teoria corzilor este demonstrat prin ecuații complexe, nimic din cele stipulate de această teorie nu a fost încă demonstrat în plan concret). În al treilea rând, în ciuda reticenței lui Einstein, teoria corzilor a demonstrat că textura universului, acel spațiu-timp einsteinian, se poate rupe și se poate reface. Prin această sfâșiere este explicat și comportamentul găurilor negre, făcându-se legătura dintre acestea și particulele elementare (mai exact, s-a demonstrat că atunci când o porțiune de spațiu dintr-o dimensiune mică se rupe, apare o gaură neagră care este inițial masivă, dar își pierde treptat masa, devenind o particulă lipsită de masă -de exemplu, foton-, adică se transformă într-o coardă aflată într-un anumit mod de vibrație). De fapt, textura universului este alcătuită dintr-o mulțime de câmpuri gravitaționale, care, la rândul lor, sunt alcătuite dintr-o mulțime de gravitoni (gravitonul fiind cel mai mic pachet de forță gravitațională), acești garvitoni fiind în fapt niște corzi aflate în același mod de vibrație ordonată a gravitonului. Și iată că am ajuns de unde am plecat: la coarda vibrantă. Ar mai fi multe de spus despre volumul lui Brian Green, dar nimic nu poate înlocui caracterul edificator al lecturii, așa că... lectură plăcută! 
 



Brian Greene, Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime, trad.: Dragoș Anghel și Anamirela-Paula Anghel, București: Humanitas, 2008, 444 p.

P.S. De vizitat neapărat
http://www.briangreene.org/



vineri, 12 octombrie 2012

CAZUL MIRCEA CĂRTĂRESCU (II)



Nu cred că scriitorul Mircea Cărtărescu are nevoie de apărători. Opurile sale de până acum și viitoare stau și vor sta mărturie în privința valorii (sau a non-valorii) lor literare în ochii acelora care sunt într-adevăr capabili de o asemenea analiză calitativă. Deocamdată, Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii români cu cea mai mare vizibilitate în afara granițelor țărișoarei noastre, asta pe lângă faptul că în România celebritatea sa este una incontestabilă. Ajunge numai acest motiv pentru a stârni invidia multora, fie ei scriitori sau nu, care își exhibă de ceva vreme ablepsia intelectuală și morală printr-o campanie de calomniere a celui care a dat literaturii române piese de rezistență ca Levantul sau Nostalgia. Întâmplător, am citit pe internet câteva articolașe, și ele parte din această campanie, slab însăilate, pline de aiureli, de bâlbâieli de tot felul, de injurii gratuite. De exemplu, într-unul dintre ele era vizat limbajul din trilogia Orbitor, un limbaj infect, suburban, care, vasăzică, arată adevăratul potențial al scriitorului Mircea Cărtărescu. În respectivul articol erau reproduse, întru edificarea celor neștiutori, și câteva fragmente decupate aiurea din Orbitor. Cel care rezonează la astfel de însăilări tendențioase oricum nu-l merită pe scriitorul Mircea Cărtărescu și în veci nu va înțelege ce a făcut acesta pentru literatura română de după anii 90. Probabil a bucurat pe mulți că, iată, din nou a ratat Nobelul, deși nu este singurul scriitor de valoare în această situație. Este mult prea ușor trecut cu vederea faptul că numai simpla nominalizare a lui Mircea Cărtărescu printre pretendenții la acest prestigios trofeu este o onoare pentru România, pentru noi, cei trăitori aici. Dar invidia, egoismul, prostul gust, lipsa de scrupule, oportunismul, atât de evidente în multe dintre atacurile contra lui Cărtărescu, par a caracteriza din plin numeroase personaje ale României actuale. Am scris despre ”cazul Cărtărescu” (http://erasmen-erasmen.blogspot.ro/2011/10/cazul-mircea-cartarescu.html), despre acel portret desprins din Zen, jurnalul unui scriitor care se îndoiește de sine, care s-a irosit și se irosește împărțindu-se între diverse activități tracasante și, în consecință, fatale pe termen lung. Acolo, însuși Cărtărescu își căina alegerile. Dar, dincolo de aceste scăpări, scrierile lui Mircea Cărtărescu, nume devenit o marcă incontestabilă, și-au ocupat deja locul lor fruntaș într-un eventual canon literar românesc (și nu numai). Mai mult, sunt sigur că potențialul creator al acestui atât de controversat scriitor nu a secat, dimpotrivă.


P.S. Vezi și 
 http://www.gheoland.ro/apel-la-decenta-pentru-mircea-cartarescu/
http://raduvancu.unspe.com/2012/10/mircea-cartarescu-despre-solidaritate.html 
 http://mihaelaursa.wordpress.com/2012/10/12/sper-ca-am-cheltuit-enorm-cu-cartarescu/
 http://adinadinitoiu.blogspot.ro/2012/10/mircea-cartarescu.html?spref=fb





sâmbătă, 29 septembrie 2012

Barocul nostru



De multe ori emit cu seninătate tot felul de truisme. Dar nu e vina mea. Mi se întâmplă ca în timpul sau după lectura unei cărți, să nu fiu lăsat în pace de câte o idee -desprinsă din tomul cu pricina, bineînțeles- a cărei enunțare nu poate evita capcana truismului, ceea ce nu o invalidează. Ei bine, așa mi s-a întâmplat și cu Barocul ca tip de existență de Edgar Papu, iar ideea care m-a bântuit zilele astea ar suna cam așa: în ciuda aparențelor, frumusețea unei civilizații se concentrează în spectacolul oferit de inevitabilul ei declin, moment în care intră în scenă un personaj extravagant, straniu chiar. E vorba de baroc. Cele de mai sus necesită o completare pe care probabil ați și intuit-o. Da, noi trăim într-un asemenea moment crepuscular, ne înfruntăm zi de zi cu elemente ale barocului care nu de puține ori țin de sfera grotescă a acestuia. Confuzia, echivocul, contradicția, insolubilul, iată numai câteva dintre caracteristicile acestei perioade, caracteristici bine surprinse de Edgar Papu în Barocul ca tip de existență și care ne sunt atât de familiare. Să nu uit: pe lângă cele deja enumerate, ar mai fi și spiritul anti-economic/ anti-econom. Respingând constrângerile normei, perioada decadentă se definește printr-o risipă pură, ”fără niciun gând de compensație prin investiții productive”. Edgar Papu pomenește de un ”stil anti-economic al vieții însăși”, de unde cheltuirea (”fără număr”) a diverselor resurse. Acest spirit al risipei este evident, de exemplu, în proliferarea gadgeturilor și în generoasa noastră dispoziție de a le achiziționa. Altfel spus, ”tehnica se dezvoltă pentru a satisface propensiunea către risipă”, ”este un mijloc de sporire a plăcerilor, în speță de îmbogățire a senzațiilor.” Și mă opresc aici cu scurta mea sesizare, fără a epuiza subiectul (ar mai fi multe de spus despre rolul oglinzii în baroc reluat în obsesia actuală pentru look sau despre tendința muzicii de a deveni din ce în ce mai zgomotoasă în perioadele decadente ș.a.m.d.). 
 


Edgar Papu, Barocul ca tip de existență, vol. I-II, Minerva, București, 1977


miercuri, 19 septembrie 2012

Originea romanului-fluviu



Autorul (Attila Faj) identifică la originea, sau, mai propriu spus, în «preistoria» romanului-fluviu modern istoria adevărată a unui fluviu propriu-zis, și anume a Dunării. Faj evocă aici numele scriitorului baroc german Siegmund von Birken. Acesta a publicat la Nürnberg, în 1664, o carte intitulată rezumativ Der Donau-Strand. Marele fluviu este considerat un personaj atoateștiutor, care-și împărtășește cunoștințele despre ceea ce a fost și va fi de-a lungul cursului său. Vechiul autor cuprinde implicit și existența unor fenomene de repetiție, cu alte cuvinte, a unei științe cu legile ei, legată de acest curs dunărean. Din îndelungata sa trecere prin Europa Centrală, fluviu reține că nu poate dăinui niciun imperiu din partea Orientului. Așa cum se repetă efemera curgere a apei, se repetă și efemerul istoriei pe unde ea trece. Am recunoaște, de aceea, o moștenire depărtată a acelui timp în romanul-fluviu modern, care evocă atât de frecvent lipsa duratei veșnice, declinul, drumul către pierire al anumitor instituții.”


Edgar Papu, Barocul ca tip de existență, vol. 1, Minerva, București, 1977, pp. 133-134


luni, 17 septembrie 2012

CARTA TRANSDISCIPLINARITĂȚII

 

 

Preambul

Considerând cã proliferarea actualã a disciplinelor academice și ne-academice conduce la o creștere exponențială a cunoașterii, care face imposibilã orice privire globalã asupra ființei umane,
Considerând cã doar o inteligențã capabilã sã înțeleagã dimensiunea planetarã a conflictelor actuale ar putea face fațã complexitãții lumii noastre și pericolului contemporan al autodistrugerii materiale și spirituale a speciei noastre,
Considerând cã viața este serios amenințată de o tehnoștiințã triumfãtoare ce se supune doar înspăimântătoarei logici a eficacitãții în slujba eficacitãții,
Considerând cã ruptura contemporanã dintre o cunoaștere din ce în ce mai bogatã și o ființă interioarã din ce în ce mai sãracã duce la apariția unui nou obscurantism ale cãrei consecințe pe plan individual și social sunt incalculabile,
Considerând cã acumularea cunoștințelor, fãrã precedent în istorie, accentueazã inegalitatea dintre cei ce le posedã și cei care nu le posedã, provocînd astfel inegalitãți în sânul națiunilor și între națiunile de pe planeta noastrã,
Considerând, totodatã, cã toate aceste pericole enunțate își au și contraponderea pozitivã, creșterea extraordinarã a cunoașterii putând duce în final la o mutație comparabilã cu aceea a transformãrii primatelor în homo sapiens,
Considerând toate cele expuse, participanții la Primul Congres Mondial al Transdisciplinarității (Convento da Arrábida, Portugalia, 2-7 noiembrie 1994) adoptã prezenta Cartã, conceputã ca un ansamblu de principii fundamentale ale comunitãții spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine însusi, fãrã nici o constrângere de ordin juridic ori instituțional.

Articolul 1 :

Orice tentativã de reducere a ființei umane la o definiție și de descompunere a sa în structuri formale, indiferent care ar fi acestea, este incompatibilã cu viziunea transdisciplinarã.

Articolul 2 :

  Recunoaștereaexistentei unor diferite niveluri de Realitate, guvernate de logici diferite, este inerentã atitudinii transdisciplinare. Orice tentativã de reducere a Realitãții la un singur nivel, guvernat de o singurã logicã, este incompatibilã cu transdisciplinaritatea.

Articolul 3 :

Transdisciplinaritatea este complementarã demersului disciplinar ; din confruntarea dintre discipline, ea face sã aparã noi rezultate și noi punți între ele ; ea ne oferã o nouã viziune asupra Naturii și a Realitãții. Transdisciplinaritatea nu cautã sã elaboreze o superdisciplinã înglobând toate disciplinele, ci sã deschidã toate disciplinele la ceea ce au în comun și la ceea ce se aflã dincolo de granițele lor.

Articolul 4 :

Cheia de boltã a transdisciplinaritãtii este unificarea semanticã și operativã a accepțiunilor între și dincolo de diferitele discipline. Ea presupune o raționalitate deschisã, printr-o nouã viziune asupra relativitãții noțiunilor de "definiție" și "obiectivitate". Formalismul excesiv, rigiditatea definițiilor și absolutizarea obiectivitãții, implicând excluderea subiectului, nu pot avea decât un efect de sãrãcire a realului.

Articolul 5 :

Viziunea transdisciplinarã este deschisã în mãsura în care depãșește domeniul științelor exacte prin dialogul și reconcilierea lor, nu doar cu științele umaniste ci și cu artele, literatura, poezia și experiența interioarã.

Articolul 6 :

În raport cu interdisciplinaritatea și multidisciplinaritatea, transdisciplinaritatea este multireferențialã și multidimensionalã. Ținînd seama de diferitele concepții asupra timpului și istoriei, transdisciplinaritatea nu exclude existența unui orizont transistoric.

Articolul 7 :

Transdisciplinaritatea nu se constituie nici într-o nouã religie, nici într-o nouã filosofie, nici într-o nouã metafizicã, nici într-o științã a științelor.

Articolul 8 :

Demnitatea ființei umane este atât de ordin planetar cât și cosmic. Apariția ființei umane pe pãmânt este una din etapele istoriei Universului. Recunoașterea Terrei ca patrie a tuturor ființelor umane este unul din imperativele transdisciplinaritãții. Fiecare ființă umanã are dreptul la o naționalitate, dar locuind pe Pãmânt este și o ființă transnaționalã. Recunoașterea de cãtre dreptul internațional a acestei duble apartenențe - la o națiune și la Terra - este una dintre finalitãțile cercetãrii transdisciplinare.

Articolul 9 :

Transdisciplinaritatea conduce la o atitudine deschisã fațã de mituri și religii și fațã de cei care le respectã în spirit transdisciplinar.

Articolul 10 :

Nu existã nici o culturã privilegiatã în raport cu celelalte. Demersul transdisciplinar este în sine transcultural.

Articolul 11 :

O autenticã educație nu poate favoriza abstractizarea în dauna altor forme de cunoaștere. Educația trebuie sã punã accentul pe contextualizare, concretizare și globalizare. Educația transdisciplinarã se bazeazã pe reevaluarea rolului intuiției, imaginației, sensibilitãții și corpului în transmiterea cunoștințelor.

Articolul 12 :

Elaborarea unei economii transdisciplinare se bazeazã pe postulatul cã economia trebuie sã fie în serviciul ființei umane și nu invers.

Articolul 13 :

Etica transdisciplinarã respinge orice atitudine ce refuzã dialogul și dezbaterea, indiferent de originea acestei atitudini - fie ea de ordin ideologic, scientist, religios, economic, politic, filosofic. Cunoașterea împãrtãșitã ar trebui sã ducã la o înțelegere împãrtãșitã, fondatã pe respectul absolut al diversitãților colective și individuale, unite prin viata comunã pe una și aceeași planetã.

Articolul 14 :

Rigoarea, deschiderea și toleranta sunt caracteristicile fundamentale ale atitudinii și viziunii transdisciplinare. Rigoarea în argumentație, care ia în seamã toate datele existente, este cea mai bunã barierã în calea derivelor posibile. Deschiderea implicã acceptarea necunoscutului, neașteptatului și imprevizibilului. Toleranța este recunoașterea dreptului de a susține idei și adevãruri contrare acelora pe care le împãrtãșim noi înșine.

Articol final :

Prezenta Cartã a Transdisciplinaritãții este adoptatã de participanții la Primul Congres Mondial al Transdisciplinaritãții, fãrã nici o afirmare a unei autoritãti în afara celei a propriei lor opere și activitãți.
În conformitate cu procedurile ce vor fi stabilite de comun acord cu cercetãtorii din toate țãrile aderând la ideile transdisciplinaritãții, Carta este deschisã spre semnare oricãrei persoane interesate în promovarea mãsurilor progresive de ordin național, internațional și transnațional menite sã asigure aplicarea acestor Articole în viața de fiecare zi.
Convento da Arrábida, 6 noiembrie 1994
Comitetul de redactare
Lima de Freitas, Edgar Morin și Basarab Nicolescu


traducere de Horia Vasilescu