Parabola
părinților
Părinții cu privirea la orizont
au îmbătrânit tot așteptând pe
cin eva
care a plecat demult
pentru a-și croi propria soartă.
Și ca toți bătrânii sunt izvorul
unei înțelepciuni utile (iar restul
bogăției lor e tot pentru nimeni,
pentru vina de a fi vorbit
prea mult fără să asculte). Acum
încep să tacă,
sau născocesc stranii polemice
pentru a umple absența.
Poate ascultă cineva
din spatele zidului de apărare.
Baremi câteodată
răspunde cu un vers animalic,
cu o scrisoare anonimă respinsă.
Nu e un gest normal
să le dai altora atenție
când nu sunt nimic.
Virtute e să te naști
încrezându-te în copiii care te
părăsesc,
măsura unei minți
care scufundă memoria în viitor.
De aceea părinții îmbătrâniți
înainte de vreme
se închină pe ruinele
viselor lor (dar aici nu se aude
scrâșnetul oaselor). Nu e vreme
pentru sentimente, pentru gesturi
riscante: ficatul lor
suferă întâmplările fiecărei zi
(urcatul scărilor cu lumini stinse,
traversarea epică a unui coridor).
Tot felul de lucruri
îi pot seduce: cu firimiturile
în buzunare ies din clădire,
se pierd pe ulițele satului
precum copiii luați de
un capriciu. Câte unul îi strigă,
blestemă că asta nu mai e viață.
Nu se înțelege de pe chipurile lor
dacă sunt orgolioși sau
înspăimântați
să stea singuri
acești bieți bătrâni – precum
niște animale
care părăsesc turma,
confundând urmele.
(Dar, iată, mâini pricepute
apar pe neașteptate, nu mai sunt
singuri
își reazemă capul obosit de o
umbră...)
(din volumul Il Cielo di
Marte)
Traducere
de Al. Cistelecan
0 Comentarii