duminică, 31 decembrie 2017

La mulți ani!


Echipa Literomania vă urează Crăciun fericit! Sărbători frumoase, cu linişte şi bucurii! 
La mulţi ani!

Îngerul jongler şi arta seducţiei



„Să fim anonimi ca dovlecii

Şi dulci şi suav răpitori
De suflete-nchise-n fecioare.”

Emil Brumaru, „Cântec naiv”

Am să încep cu o întrebare: ce este seducţia? Un posibil răspuns ar suna, după mine, cam aşa: seducţia e totulseducţia e trup, chiar şi în poezie! Mai ales în poezie, unde trupul vorbeşte! Emil Brumaru o confirmă cu fiecare literă folosită în scrierile sale: „Versuri” (1970), „Detectivul Arthur” (1970), „Julien Ospitalierul” (1974), „Cântece naive” (1976), „Adio, Robinson Crusoe” (1978), „Ruina unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Poeme alese” (2003), „Submarinul erotic” (2005), „Infernala comedie” (2005). Seducţia înseamnă joacă, iar la Emil Brumaru, ea mai înseamnă naivitate, inocenţă, o joacă serioasă în care sunt implicate chiar şi cele necuvântătoare – obiecte, haine, fructe: „Dacă iei o portocală/ Şi-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plop/ Se întâmplă să uiţi tot…” („Amnezie”). Ludicul, seducţia, implică ritm, rimă, muzicalitate, aşa după cum bine a intuit Emil Brumaru, medicul poet de la Dolhasca, sat în care acesta a practicat medicina timp de aproape doisprezece ani (1963-1975), perioadă după care s-a lăsat definitv sedus de poezie. „E în mine o poftă nebună de dragoste şi ură!”, mărturiseşte acest poet care practică o poezie a seducţiei, o poezie ritmată şi rimată – o ciudățenie, s-o recunoaștem, într-o perioadă a versului alb, a poeziei experimentale.

Femeia, în poeziile lui Brumaru, este cea care seduce – seducătoarea, zburătoarea. Mai bine spus, trupul femeii, transformat în obiect al dorinței, dar și într-un ideal feminin, niciodată de atins, care depășește carnalul. Cuvintele, în acest context, nu reprezintă decât recunoaşterea înfrângerii, rugămintea celui sedus: „De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci/ După-amiază, când e atât de bine,/ Şi-n sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Dar şi cel sedus trebuie să seducă, la rândul său, pentru a obţine ceea ce-şi doreşte cel mai mult – trupul iubitei: „Rostogolesc din biblii groase mărul/ Spre tine ca veşmintele să-ţi pice” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Personajele care populează acest univers sunt personae sub a căror mască poetul intră în jocul seducţiei.

Primul dintre aceste personae, detectivul Arthur, ilustrează cel mai bine tipul seducătorului sedus, un personaj melancolic, elegiac, veşnic îndrăgostit, opusul detectivului standard, cinic, dur, rece. Detectivul Arthur este, mai degrabă, un fel de înger păzitor, un voyeur amabil şi veşnic îndrăgostit: „«Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag,/ n-o să vă uit niciodată…»” („Fluturii din pandişpan”). Julien Ospitalierul este, în schimb, personajul claustrat, cel care duce o viaţă retrasă la ţară, tipul misticului (spre deosebire de Arthur, prietenul său, care reprezintă profanul). Dar singurătatea nu-l fereşte de ispite, de imaginile ei (de fapt, în singurătate se nasc fantasmele intense): „Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi/ Ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Şi uneori pe sâni căci au greşit/ Cu ei, dezvirginându-i, iar pe urmă,/ Duioşi, le umplu rănile cu chit/ Şi-nlăcrimaţi le iau din nou la pieptul/ Lor plin de pene şi-n aripi le strâng,/ În timp ce ele cu delicateţe/ Le trag pe frunte nimburile-adânc!” („Primele tangouri ale lui Julien  Ospitalierul”).

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 50



Sumar Literomania nr. 50



Raul Popescu, Îngerul jongler și arta seducției (click)
Péter Demény, Legenda intră la apă (click)
Flash fiction stories – decembrie 2017 (click)
Marian Ilea, Era negru ca dracul şi avea ochii roşii (click)
Ana Liliana Ilea, După ce gândurile iau foc (click)
Valeriu Gherghel, Cînd eram tînăr, nici o legătură amoroasă nu-mi schimba programul. Din fericire, nu mai sînt tînăr (click)
Bozz, Știința visului (din vis) (click)

Sumar Literomania nr. 49



Interviu: Denisa Comănescu: „Lui Amos Oz nu m-aș sfii să-i dau oricând un telefon” (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Literatura și (in)fidelitățile teoriei (click)
Silvia Colfescu, Un „Salonaș” la Paris (click)
Péter Demény, Doru Pop, Pălăvrăgeala vagabonzilor (fragment) (click)
Marco Grosse, How far yet? (click)
Valeriu Gherghel, V-ar plăcea să fiți un erudit fără pereche? O somitate? Iată secretul (click)
Monica Șerban, Povestea magului Ged (click)
Bozz, Nu sperați că veți scăpa de autorii mediocri (click)

Misterul plicului negru



Născut în 1936, la Burdujeni, în prezent cartier al Sucevei, Norman Manea este unul dintre cei mai traduşi autori români. În 1986, pleacă în Berlinul de Vest cu o bursă acordată de juriul internaţional DAAD (Serviciul german de schimburi culturale), iar din 1989 se stabileşte la New-York. Eseist redutabil, Norman Manea este şi un bun prozator. Probabil cel mai cunoscut roman al său este, pentru mulţi, „Întoarcerea huliganului”, apărut, atât în America („The Hooligan’s Return”, Farrar, Straus & Giroux), cât şi România, în 2003 (Editura Polirom), însă şi povestirile şi romanele sale din perioada de dinaintea emigrării merită toată atenţia („Noaptea pe latura lungă” – 1969, „Captivi” – 1970, „Atrium” – 1974, „Primele porţi” – 1975, „Cartea fiului” – 1976, „Zilele şi focul” – 1977, „Anii de ucenicie ai lui August Prostul”, roman-eseu – 1979, „Octombrie, ora opt” – 1981). În rândurile care urmează, mă voi opri asupra romanului „Plicul negru”, ultimul publicat de Norman Manea înainte de plecarea din ţară, apărut în 1986, după o epuizantă luptă cu cenzura.

Roman cu tentă burlescă, „Plicul negru” propune o căutare (o questa) ambiguă, de unde şi nebunia personajului principal, Marcu Vancea. Căutarea obsesivă a unui fotograf, a lui Octavian Cuşa, se suprapune peste căutarea unei inocenţe de mult pierdute. Marcu Vancea, numit şi Tolea, un fost profesor de rusă în provincie, carismatic, nonconformist, adulat de elevii săi, ajunge, printr-o anumită conjunctură, să lucreze la un hotel din Bucureşti, un cuib de nebunii pentru ştabii comunişti. Bineînţeles, straniul traseu al lui Marcu Vancea va trezi suspiciuni: „Deci, Cavalerul de Curlanda e azvârlit de la catedră, pentru a nu vicia tineretul nostru curat şi plin de elan constructiv. Gata să fie aruncat la zdup, dar salvat, nu se ştie cum, în ultimul moment, ba adus şi în Capitală, să vezi şi să nu crezi. Recrutat, probabil. Recrutat, cu siguranţă, pentru misiuni delicate, ca toţi cei de teapa lui, asta o ştia orice mătuşică analfabetă din societatea noastră multilateral supravegheată”.


Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 48

Sumar Literomania nr. 48



Raul Popescu, Misterul plicului negru (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Regele și generația bunicului meu (click)
Marius Constantinescu, Parisul meu din farfurie (click)
Daniel Ilea, (Dumne)zeul amorului liber (click)
Radu Țuculescu, Revelion (click)
István Kemény, Prietenii lui tata (click)
Ruxandra Cesereanu, Maman (click)
Péter Demény, O felie de tort (click)

Sumar Literomania nr. 47



Adina Dinițoiu, Mircea Eliade – în interviuri şi evocări (click)
Jan Cornelius, Bâlciul (click)
Raul Popescu, Vampiri, crime şi iubire (scenetă) (click)
Radu Țuculescu, Orașul și câinii (click)
Flash fiction stories (click)
Ruxandra Cesereanu, Ridurile din colțul gurii duc spre o insulă (click)
Valeriu Gherghel, Să învățăm limbi străine alături de Coana Chirița (click)
Péter Demény, Pe aici se trece (click)

Matei Călinescu în țara umbrelor


În seria dedicată lui Matei Călinescu de Editura Humanitas a apărut, în 2016, un volum de dimensiuni mici, cu titlul „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”. Apărute după voluminosul şi impresionantul „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp”, notaţiile din 2000-2002 nu au mai stârnit acelaşi interes printre criticii literari şi cititori. Pe nedrept, aş spune, căci ele constituie, printre altele, o radiografie necruţătoare a mentalităţilor româneşti (prejudecăţi, inerţii de gândire etc.) din interbelic până la începutul anilor 2000, când Matei Călinescu, profesor emerit la Indiana University din Bloomington, a ţinut cursuri la Universitatea din Cluj.
Prima notaţie din acest jurnal datează din mai 2000 şi descrie o călătorie în Grecia, ţinut al contrastelor, spaţiu bizantin, „reticent la modernitatea laică”. „Un călător leneş, fără iniţiativă”, deşi „receptiv şi reflexiv”, Matei Călinescu, deloc atras de aspectul turistic (să-i zicem) al acestei călătorii, este agasat de latura kitsch a turismului modern. „Nu mi-aş fi închipuit că această călătorie în Grecia – notează autorul – îmi va da prilejul să reiau meditaţiile mele despre kitsch. Deşi ar fi trebuit, turismul fiind varianta modernă, şi deci kitsch, a pelerinajului, transformat în călătorie de plăcere”. Spirit critic, reflexiv, autorul nu se lasă atât de uşor pradă dezamăgirii produse de prezenţa kitsch-ului turistic, reîntorcându-se, cum mărturiseşte şi în citatul de mai sus, la analizele sale legate de acest fenomen al lumii moderne: „Ce este kitsch-ul, mă întreb din nou? Este el altceva decât arta – sau chiar negaţia artei, cum cred unii purişti ai esteticului? Sau linia care le separă e fluidă, incertă, cu tot felul de meandre, cu întreruperi care permit întrepătrunderile?”. Răspunsul la aceste întrebări are în centru statutul cópiei în raport cu originalul (în Grecia, ca peste tot în lume, piaţa este suprasaturată de suvenirurile care reproduc felurite opere de artă accesibile, de cele mai multe ori, doar ca exponate în muzee), răspuns care cred că merită redat aproape în întregime: „Deşi anumite originale se pot cumpăra sau vinde, pe piaţa artei, cele cu adevărat importante sunt nepreţuite, ca de pildă acelea care se află în marile muzee şi pe care trebuie să te duci să le vezi acolo unde sunt. Contează mult faptul că trebuie să întreprinzi un scurt pelerinaj (fie el în varianta degradată turistică) spre a le vedea. Kitsch-ul, în măsura în care e un stil al democraţiei, sau al modernităţii, le face mai accesibile sub formă de cópii, reproduceri fotografice, emisiuni de televiziune, filme, videocasete etc., lipsindu-le de «aură» dar şi, indirect, mărind puterea de iradiaţie a acestei «aure» (de unde nesfârşitele cozi şi înghesuiala de la expoziţiile speciale organizate de marile muzee…). Accesibilitatea nu e însă secretul kitsch-ului”.


Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 46

Sumar Literomania nr. 46



Raul Popescu, Matei Călinescu în țara umbrelor (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Femeile Instanbulului (click)
Serenela Ghițeanu, O scenă mică, dar mare (click)
J.M. Coetzee, În inima țării (fragment) (click)
Sebastian Sifft, (poezie galbenă) (click)
Diana Geacăr, Cum faci pe altul să plângă (click)
Valeriu Gherghel, Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul (click)
Ioana David, Fernando Pessoa – „poetul care era o multitudine” (click)

Sumar Literomania nr. 45



Adina Dinițoiu, Istoria deconstruită a literaturii române (click)herghel
Ruxandra Cesereanu, „Submarinul iertat” (ediția a doua). Fragmente din epistola (click)
Elena Vlădăreanu, Muncă. Substantiv feminin (click)
Serenela Ghițeanu, Apocalipsa de un secol (click)
T.O. Bobe, Clopoțel (click)
Raul Popescu, „Organismul viu nu poate fi descris ca pur material sau pur spiritual…” – Ioan Petru Culianu în dialog cu Hans Jonas (click)
Valeriu Gherghel, În ce chip poți s-o scoți din minți pînă și pe Olga Sergheevna: pagini din jurnalul unui bibliofil sărac (click)
Flash fiction stories – noiembrie 2017 (click)

miercuri, 27 decembrie 2017

Fantomele lui Dumas



În 1849, apărea o carte stranie, „Les mille et un fantômes”, constituită din şapte cicluri, semnată de Alexandre Dumas, care avea, pe atunci, 47 de ani. După ce, în tinereţe, şi-a încercat norocul ca dramaturg, Dumas père publică în 1844 „Les trois Mousquetaires” („Cei trei muschetari”), iar în 1845, printre altele, „Le comte de Monte Cristo” („Contele de Monte Cristo”), romane care i-au adus notorietatea mult visată, deşi, cum se cunoaşte deja prea bine, ele au fost scrise cu ajutorul unor „scriitori-fantomă” („negri”). Prin urmare, în 1849, Alexandre Dumas era un autor consacrat, dar plin de datorii. „Les mille et un fantômes” este o carte oarecum atipică în bibliografia lui Dumas. Este vorba despre o amplă colecţie de povestiri fantastice, scrise probabil la tinereţe (mai exact spus, culese, după cum îi stătea bine unui scriitor romantic, din folclor şi apoi adaptate), gen la care scriitorul nu se va mai întoarce. S-ar putea spune că, în felul său, Dumas a fost, prin aceste povestiri fantastice, un premergător, asta dacă ţinem cont de faptul că de-abia în 1883, şi apoi în 1888, genul fantastic va cunoaşte apogeul în literatura franceză de secol XIX, prin cele două volume de povestiri, „Contes cruels” şi „Nouveaux contes cruels”, ale lui Auguste Villiers de l’Isle-Adam.

În română, povestiri din „Les mille et un fantômes” au fost publicate într-un volum („1001 fantome”) apărut în 1981, la Editura Dacia, în traducerea lui St. Rădulescu, şi, mai aproape de noi, în 2016 şi în 2017, în cele trei volume apărute la Editura Paralela 45, în traducerea lui Octavian Soviany („Cele o mie una fantome” „Căsătoriile lui moş Olifus” şi „Femeia cu colier de velur”).


Povestirile din ciclul „O mie una fantome” stau, după cum ne anunţă chiar Dumas în prefaţa cărţii – o scrisoare adresată unui prieten –, sub semnul unei lumi dispărute, cea a monarhiei (Dumas era un monarhist convins). Este vorba, prin urmare, de o carte nu tocmai veselă, ci nostalgică, ba chiar sumbră pe alocuri: „Ah, prietene, timpurile sunt triste, iar povestirile mele, te previn, nu vor fi câtuşi de puţin vesele. Îngăduie-mi doar ca, obosit de toate cele ce se petrec zi de zi în lumea reală, să merg să-mi caut subiectele într-o lume a fanteziei”. Nostalgic, Dumas regretă vremurile în care saloanele nobililor ofereau ocazia unor conversaţii rafinate – locuri în care conversaţia era o adevărată artă, iar eticheta (maniere, îmbrăcăminte etc.) era una impecabilă. Nu miră, aşadar, faptul că Dumas plasează la începutul ciclului său de povestiri fantastice următoarele rânduri:

„…dragă prieten, putem spune la rândul nostru: Am cunoscut nişte bătrâni care erau ceea ce noi, vai, nu mai suntem, adică nişte buni oameni de societate. Noi i-am văzut, dar fiii noştri n-or să-i mai vadă. Iată de ce, cu toate că nu preţuim mare lucru, preţuim totuşi mai mult decât fiii noştri. E adevărat că în fiecare zi mai facem un pas spre libertate, egalitate şi fraternitate, trei vorbe mari, pe care Revoluţia din ’93, ştii, aceea de mai demult, le-a azvârlit în mijlocul societăţii moderne aşa cum ar fi făcut cu un tigru, un leu şi un urs îmbrăcaţi în blană de oaie; vorbe, din nefericire goale, pe care le citeai prin fumul împuşcăturilor din iulie pe monumentele publice lovite de gloanţe. Eu, ca toţi ceilalţi, umblu, mă mişc. Ferească Dumnezeu să propovăduiesc imobilitatea! Imobilitatea înseamnă moarte. Dar eu umblu ca unul din acei oameni despre care vorbeşte Dante, ale căror picioare merg înainte, e adevărat, dar al căror cap e întors înapoi spre călcâie… Societatea asta, care ducea un trai elegant, un trai curtenesc, un trai care merita să fie trăit, iartă-mă pentru acest barbarism, dar nefiind de la Academie, îmi pot permite să-l risc, societatea asta oare a murit sau a fost omorâtă de noi?”.


Sumar Literomania nr. 44



Raul Popescu, Fantomele lui Dumas (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Păsările fragile ale Nordului sau despre lumea pastorului Jón Prímus (click)
Aura Poenar, a doua scrisoare. părăsind budapesta (click)
Adina Dinițoiu, „Pagode” de Régis Jauffret (click)
Monica Șerban, „Jurnalul secret al lui Adrian Mole” de Sue Townsend (click)
Ruxandra Cesereanu, Return your mind & soul & heart (click)
Valeriu Gherghel, Citind în rai sub protecția doamnei Mâță (click)
Péter Demény, Frumusețea Giocondei (click)

duminică, 5 noiembrie 2017

Flash fiction stories



Anunț preluat de pe site-ul Literomania:

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 
Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 
  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 
Spor la scris! 

Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în 2015



Lord Byron, Sheridan Le Fanu şi Bram Stoker au impus în literatură un personaj straniu şi controversat: vampirul. Demonic, fermecător şi înspăimântător în acelaşi timp, vampirul, care prin romanul Dracula al lui Bram Stoker a intrat definitiv în galeria personajelor literare de neuitat, va deveni, de asemenea, prin pelicula Nosferatu din 1922,  în regia lui F.W. Murnau, o prezenţă obişnuită a lumii de celuloid. De-a lungul timpului, acest personaj a suferit numeroase avataruri, lucru evident şi în filmele care îl au ca protagonist. Dacă în secolul XX, clişeele legate de latura demonică a vampirului au fost aproape imposibil de evitat, în secolul XXI aceste clişee au fost, în sfârşit, forţate, cu rezultate mai mult sau mai puţin interesante.

Probabil că Francis Ford Coppola a fost primul care, prin ecranizarea din 1992 a romanului semnat de Bram Stoker, a adus pe ecrane un altfel de Dracula, un soi de danddy îndrăgostit care rătăceşte pe străzile Londrei în căutarea iubitei sale eterne. În 1994, Interview with the Vampire, ecranizare a unui roman dintr-o serie aparţinând lui Anne Rice, a propus, la rându-i, un vampir romantic, justiţiar, măcinat de dileme morale. Imaginea vampirului romantic, dar cu evidente note ironice, în curat stil postmodernist, este de regăsit şi în serialul True Blood, un fenomen al anilor 2000 (un serial care amintește, într-o oarecare măsură, de Buffy The Vampire Slayer). Ultimele episoade din True Blood au fost difuzate în 2014,  iar de atunci, cu unele excepţii, nu s-a mai întâmplat mare lucru cu acest personaj al vampirului. Nu trebuie uitat, de asemenea, Let The Right One In, film din 2008 al regizorului Tomas Alfredson, care mizează pe motivul copilului-vampir, prezent şi în Interview with the Vampire.

În ultimii doi ani, filmele cu vampiri au devenit o raritate. Probabil că, după boom-ul True Blood, vampirul are nevoie şi el de o binemeritată odihnă. În plus, moda fantasy, impusă de un alt serial, Game of Thrones, a atras atenţia din plin, marginalizându-i pe vampiri (fie ei şi romantici). Totuși, cum am spus deja, există și excepţii, și anume câteva filme din 2014 şi 2015 care au plusat pe acest personaj. Înainte de a vorbi despre aceste filme, se mai impune o precizare. Într-un stil ironic, buf, The Fearless Vampire Killers, or Pardon Me, But Your Teeth Are in My Neck, pelicula din 1967 a lui Roman Polanski, a demontat o întreagă mitologie a vampirului, trend care, peste ani, a fost reluat, din păcate, de filmele hollywoodiene, şi aici mă refer în special la Vampire in Brooklyn, o peliculă dezamăgitoare, marca Wes Craven, şi Dracula: Dead and Loving It, al lui Mel Brooks. Nota ironică, à la Polanski, s-a păstrat, însă, şi în cazul unor pelicule destul de reuşite, apărute în ultimul timp, ca Dark Shadows, filmul din 2012 al lui Tim Burton, sau What We Do in the Shadows, film din 2014 care a trecut neobservat de amatorii de gen, în ciuda calităţilor sale. Aș mai include, în această ultimă categorie, și pelicula din 1996 From Dusk Till Dawn (regia: Robert Rodriguez).

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 43





Sumar Literomania nr. 43



Adina Dinițoiu, Françoise Sagan, on the edge (click)
Flash fiction stories - octombrie 2017 (click)
Raul Popescu, Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în 2015 (click)
Caius Dobrescu, Praf în ochi (fragment) (click)
Paul-George Popescu, Un lefter Popescu în America Latină (click)
Ruxandra Cesereanu, Harfista și ciocanul pneumatic (o snoavă urmuziană) (click)
Valeriu Gherghel, Am întrevăzut cîteodată o stare de spirit superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă… (click)
Péter Demény, Empatic.ro (click)

Smaug și „mineralele serpentine”


În povestea „Hobbitul”(„The Hobbit”) de J.R.R. Tolkien, despre care am scris săptămâna trecută pe Literomania, Smaug este un dragon amator de aur și giuvaere, prăzi pe care le apără cu prețul vieții – o ființă distrugătoare și lacomă, deși nu lipsită de o oarecare inteligență („dragonii nu se pot împotrivi fascinației vorbirii în cimilituri”). Doarme pe grămezile de comori prădate, motiv pentru care burta sa este încrustată cu diamante și felurite bijuterii, care formează un fel de scut.

Motivul balaurului este unul destul de vechi. I.P. Culianu, într-un eseu din 1979, „Narațiune și mit în «Cântecul Perlei»”, pomenește de „mineralele serpentine”, acele pietre prețioase păzite de către șerpi. Despre ele a scris, de altfel, și Eliade, care plasa originea legendei „mineralelor serpentine” în vechile mituri despre acei șerpi sau balauri care păzeau fie Copacul Vieții, fie vreo substanță sau valoare sacră (nemurirea, tinerețea veșnică etc.).
Continuarea textului aici, Literomania nr. 42

Sumar Literomania nr. 42



Adina Dinițoiu, Mizele sociale ale literaturii (click)
Leïla Slimani, Cântec lin (fragment) (click)
Paul Țanicui, peste prag (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Scrisori către un prieten din Vest (click)
Raul Popescu, Smaug și „mineralele serpentine” (click)
Valeriu Gherghel, Numai dacă nu speri nimic, poți ajunge să cunoști fericirea (click)
Péter Demény, Amorul singuraticilor (click)
Bozz, Clasele de tortură și canonul literar (click)
Literomania, Poveşti despre sfinţi, profeţi şi monştri (click)



marți, 24 octombrie 2017

„Hobbitul” pe înțelesul tuturor


„In a hole in the ground there lived a hobbit…” Așa începe una dintre cele mai cunoscute povești ale secolului al XX-lea. „The Hobbit” este titlul poveștii, iar autorul se numește J.R.R. Tolkien.
„The Hobbit” nu este o poveste oarecare. Printre altele, ea marchează impunerea unui gen literar marginalizat, cu origini în vechile mitologii, și anume fantasy-ul. După Tolkien, genul a fost consolidat de nume ca Ursula K. Le Guin, Roger Zelazny, Robert Jordan sau George R.R. Martin. Bineînțeles, enumerarea poate continua cu ușurință.
În 1937, la insistențele prietenilor – mai ales la cele ale lui C.S. Lewis, membru, ca și Tolkien, al grupului oxfordian „The Inklings” și autor al „Cronicilor din Narnia” –, Tolkien acceptă să publice „The Hobbit”. Romanul a fost un bestseller. În atare condiții, Tolkien a scris, între 1937 și 1949, și o continuare, trilogia „The Lord of the Rings”.

Se cunoaște povestea din spatele cărților lui J.R.R. Tolkien. Profesor la Oxford, filolog de prestigiu, specialist în limbi vechi, în special nordice, a inventat diverse popoare care să vorbească câteva dintre limbile pe care le crease în joacă. Un simplu joc lingvistic a stat, așadar, la baza textelor tolkiene. Poate că inventat e prea mult spus, în măsura în care lumile lui J.R.R. Tolkien au la bază mitologiile nordice sau celtice. Astfel, în „The Hobbit”, probabil că singurul neam imaginat în întregime de autorul englez este cel al hobbiților.
Tolkien, asemenea autorilor care l-au urmat, s-a inspirat din diverse mitologii. Cuvântul-cheie aici ar fi „inspirat”, căci mitologiile cu pricina sunt re-interpretate, re-aranjate, re-investite cu noi semnificații. Este vorba de o remitologizare, iar procesul pare a funcționa perfect. Mai mult, la autori ca Roger Zelazny, de exemplu, se poate chiar vorbi și de o demitologizare, în măsura în care zei omnipotenți și venerați în diverse religii ale lumii se dovedesc, în cele din urmă, niște șarlatani (la scară mare, ce-i drept). La George R.R. Martin, mitologia are mai degrabă un rol de fundal, de coloratură, în ciuda faptului că există ființe mitologice cu puteri supranaturale. Istoria e făcută, în cele din urmă, de oameni. Unii autori au rămas, însă, și în zilele noastre fideli genului fantasy originar, high fantasy (sau epic fantasy), așa cum este cazul lui Robert Jordan, care a inventat în „The Wheel of Time” o lume unde coexistă elemente din budism, hinduism, creștinism și islamism.
 Continuarea textului aici, în Literomania nr. 41


Sumar Literomania nr. 41



Catherine Cusset în dialog cu Adina Diniţoiu (click)
Raul Popescu, „Hobbitul” pe înțelesul tuturor (click)
Mihók Tamás, cele mai bune actrițe (click)
Marian Ilea, Cârciuma „La Margit” (click)
Ioana Baetica Morpurgo, Schije (fragment) (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Critica estetică s-a mutat pe Facebook. Și luptă împotriva corectitudinii politice inexistente (click)
Péter Demény, Cinci puncte (click)
Valeriu Gherghel, Vă plac romanele polițiste? (click)

Odiseea dublineză



„El se odihneşte. A călătorit.”
James Joyce, „Ulise”

Dacă ar fi să rezum Odiseea lui Joyce, aş spune aşa: ironie, cutezanţă, epifanie a cotidianului, a banalului, un Ulise deloc mânios, un Telemah dezamăgit, o Andromacă infidelă, o Atenă lăptăreasă, o Nausicaa şchioapă, o zi cât zece ani de pribegie, o Itaca plină de vicii şi vicioşi, ţară ce şi-a proscris fiul iubitor.
Nu greşim dacă în Leopold Bloom îl recunoaştem pe Joyce, veşnicul pribeag, veşnicul contestatar. Joyce a iubit renegând, a scris ca şi cum ar fi arhivat nişte convorbiri banale sau gânduri la fel de banale ale unor oameni banali – paradoxuri reflectând, în cele din urmă, o conştiinţă schizofrenică. „Ulise”, roman publicat la Shakespeare & Co în 1922, este un amalgam generos de senzaţii, de frânturi de gânduri şi de obsesii care frizează patologicul. Dezamăgirea îl însoţeşte pe călător încă de la începutul drumului – Itaca lui Bloom nu este Itaca lui Ulise, Penelopa sa nu cunoaşte răbdarea izvorâtă din iubire. Penelopa creată de Joyce iubeşte, însă într-un mod contradictoriu, trădându-şi soţul, o alegorie amintind poate de Irlanda, iubita prigonitoare. De asemenea, Joyce propune un altfel de Ulise, lipsit de viclenie, nu însă de înţelepciune, urând ipocrizia în aceeaşi măsură în care urăşte prostia. Un om simplu, umil, prevăzător, care nu încearcă să se opună Sorţii, precum anticul Ulise. Recunoaştem în romanul lui Joyce delăsătorul spirit irlandez, în opoziţie cu cel englez, dur, supunător, răzbunător, atât de bine reprezentat de Shakespeare.
Leopold Bloom iubeşte, compătimeşte, dar nu cunoaşte decât răutatea celor din jurul său. Bloom este un Dedal pe veci prizonier în propriul labirint, neputând să-şi elibereze nici măcar fiul. Rămâne resemnarea, ultimul refugiu al celui prigonit. Labirintul devine parte din rutina existenţială. Caracterul privativ al acestuia este ignorat, cel puţin în aparenţă. Dumnezeu – Creatorul, ce îşi este în acelaşi timp Tată şi Fiu – rămâne izolat, undeva, într-un loc îndepărtat şi inaccesibil, nu-l ajută pe Dedal în zborul său frânt. Acest Dumnezeu există cel mult, poate, doar ca umbră a unei prezenţe. „Dacă te iubesc, de ce nu mă ajuţi, de ce mă prigoneşti, aceasta să fie oare dreptatea Ta?” – par a se întreba Stephen şi Bloom, artistul şi omul. „Te urăsc, ştiu că eşti acolo, rămâne doar să accept ceea ce îmi este scris!” Resemnare, iată, fără urmă de laşitate. Leopold Bloom, dar şi Stephen Dedalus sunt nişte eroi moderni curajoşi, în ciuda unei laşităţi aparente. Inteligenţa şi acuitatea simţurilor îi fac să perceapă într-un mod viu nedreptatea ce îşi dezvăluie neîncetat cele o mie de chipuri ale sale. La sfârşitul zilei de pribegie, resemnat, Leopold Bloom îşi culcă trupul obosit în patul conjugal, murdărit de infidelitatea soţiei, neprotestând, neîntrebând, doar iubind în continuare.
Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 40

Sumar Literomania nr. 40



Adina Dinițoiu, Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes (click)
Concursul de proză foarte scurtă Flash fiction (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Paul Goma, acum 40 de ani (click)
Raul Popescu, Odiseea dublineză (click)
Ruxandra Cesereanu, Pre numele său vechi Ulixes (click)
Valeriu Gherghel, Cînd mergea cu trăsura, bunica mea citea în latinește (click)
Veronica D. Niculescu, Capătul zilei (click)
Péter Demény, Privire în orbire (click)