vineri, 15 septembrie 2017

Conceptul modern de poezie la Matei Călinescu



Poetul modern spune, aşadar, ceea ce spune, literal şi în toate sensurile.
Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie

Apărut în 1973, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, volum reeditat în 2017, într-o frumoasă ediţie, la Editura Humanitas, a fost, la bază, lucrarea de doctorat a lui Matei Călinescu, susţinută la Cluj în 1972, sub îndrumarea preofesorului Liviu Rusu. Motivul pentru care tînărul pe atunci Matei Călinescu şi-a îndreptat atenţia spre conceptul de modern într-o perioadă în care sintagma realism socialist deţinea supremaţia este dezvăluit de autorul însuşi în Argumentul volumului: „Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism pînă la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic“.
Limbajul poetic şi limbajul comun
Cartea lui Matei Călinescu redă traseul poeziei moderne de la romantism pînă la suprarealism, avînd şi un capitol dedicat conceptului de modern în poezia română, punctate fiind, bineînţeles, toate caracteristicile care definesc într-un fel sau altul, în evoluţia sa, poezia modernă. Pînă la a prezenta aceste caracteristici, trebuie neapărat menţionată ideea că se poate vorbi despre modern în poezie numai şi numai prin prisma unei schimbări majore de paradigmă la nivel lingvistic: limbajul devine conştient de sine, de rolul său în comunicarea orală şi scrisă: „În ceea ce priveşte poetica – fie că e vorba de cea implicită într-o activitate de creaţie, fie de cea teoretic explicită –, meditaţia asupra funcţiilor şi limitelor limbajului a jucat totdeauna, şi în chip firesc, un rol esenţial. Cu toate acestea, epoca modernă – ale cărei începuturi pot fi situate în preajma şi în cursul desfăşurării fenomenului romantic – înseamnă pentru poetică o substanţială întărire a «conştiinţei lingvistice»; întregul statut clasic al limbajului e răsturnat: cuvîntul poetic nu mai e un simplu mijloc de imi­taţie a naturii, el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri. Poezia nu mai recurge la limbaj, ca la un instrument, ci intră în limbaj, în dinamica lui internă, căutînd să-l facă să se semnifice în primul rînd pe sine“.
De la antici pînă la romantici, între limbajul poetic şi cel comun a fost recunoscută doar o diferenţă de grad. Cu alte cuvinte, s-a crezut că acelaşi lucru poate fi exprimat atît în limbaj vulgar, cît şi în limbaj poetic, amănunt care nu i-a scăpat nici lui Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne. Poetica modernă, însă, are la bază o logică diferită de cea a vorbirii prozaice. Simbolurile limbajului poetic sînt ireductibile la simbolurile limbajului comun. Putem vorbi, astfel, de o specificitate a limbajului poetic: „Poetul spune ceea ce spune, nimic altceva“.
Romanticii, dar şi preromanticii, au fost duşmanii principiului aristotelic al imitaţiei. Poezia nu era considerată nicidecum o imitaţie a naturii, ci o voce a ei. Lirismul începe a fi socotit nu numai o origine a poeziei, ci şi esenţa oricărui act poetic şi totodată finalitatea lui. Iată, prin urmare, conturată o conştiinţă a supremaţiei liricului. Timid, se încerca şi o oarecare distincţie între poem şi poezie: poezia se poate manifesta, poate exista şi în afara oricărui poem. Cu toate acestea, poezia tinde să se încorporeze, ca să spun aşa, într-un poem. De asemenea, pot exista într-un poem şi părţi fără poezie.




duminică, 10 septembrie 2017

Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula”




Primul roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius“. Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text“. În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil.


Citește continuarea textului aici, înLiteromania nr. 36


Sumar Literomania nr. 36



Raul Popescu, Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula” (click)
Proze finaliste la Concursul Flash Fiction – august 2017 (click)
Paul Țanicui, Bob în țara tuturor (fragment) (click)
Gheorghe Mocuța, poezia sau viața? (click)
Adina Dinițoiu, „Tratament fabulatoriu” de Mircea Nedelciu - sens parabolic şi „realism nemărginit” (click)
Péter Demény, Zîmbetul rimelor (click)
Valeriu Gherghel, Mic excurs întru lauda ținerii de minte (click)

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Alisa și paradoxul



Nu că aș fi sigur, dar o bănuială tot am că teribilul secret al literaturii ar fi absurdul, iar absurdul este jucăria preferată a fanteziei. Astfel, poveștile, scorniri fantastice, sunt prin definiție absurde, sfidând fără nicio reținere logica lumii reale. Confuzia cu absurdul practicat în literatura secolului al XX-lea este una, până la un punct acceptabilă, însă, trecând dincolo de estetic și filosofic, absurdul poate fi practicat și la modul ludic, nu doar încruntat. O astfel de abordare nu e prea atractivă pentru un scriitor care se ia în serios, căci tragicul, după cum prea bine se știe, conferă greutate oricărei povești, fie ea și absurdă. Nu astfel stau lucrurile în Alices Adventures in Wonderland (1865) sau în Alice Through the Looking Glass, and What Alice Found There (1871), „basme” ticluite de matematicianul englez Charles Lutwidge Dogdson, cunoscut ca Lewis Carroll. Stranietatea lumilor străbătute de Alisa, protagonista poveștilor lui Carroll, are cel puțin un referent de prestigiu în trecut, și aici mă refer la hâtrul Jonathan Swift și la lumile inventate pentru eroul său, Lemuel Guliver. Remarc că scrierile lui Lewis Carroll precedă, la rândul lor, alte povești stranii, printre care și cea a teologului englez Edwin Abbot, Flatland (1883), poveste invocată și de Ioan Petru Culianu pentru a-și susține teoria spațiului multidimensional (vezi Ioan Petru CulianuCălătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Polirom, Iași, 2007, pp. 56-59). Edwin Abbot imaginează o lume complet plată, populată de ființe bidimensionale capabile a se deplasa doar înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, în comparație cu care noi, ființe tridimensionale, suntem niște zei (așa, ca fapt divers, și cărțile de joc care populează Wonderland-ul sunt niște ființe bidimensionale asemenea celor din Flatland).


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 35.

Sumar Literomania nr. 35



Raul Popescu, Alisa și paradoxul (click)
John Ashbery (28 iulie 1927- 3 septembrie 2017) (click)
Marco Grosse, Last day of summer (click)
Ruxandra Cesereanu, Corp, os, piele, sânge (click)
Dorica Boltașu Nicolae, „Un miliard de ani până la sfârșitul lumii” (click)
Valeriu Gherghel, Cel mai doct vorbesc despre femei burlacii și preoții catolici (click)
Péter Demény, Rîsul unui om trist (click)
Bozz, Elixire diavoleşti (click)

sâmbătă, 26 august 2017

Ioan Petru Culianu – dincolo de modernitate






Ioan Petru Culianu – dincolo de modernitate


de  Dorica BOLTAŞU NICOLAE


Prima carte a lui Raul Popescu, rezultată din teza lui de doctorat, este o exegeză asupra operei lui Ioan Petru Culianu, din perspectivă hermeneutică şi urmărind un demers interdisciplinar, care oferă o analiză profundă asupra celor mai importante aspecte ale gîndirii, imaginarului şi personalităţii celebrului ucenic al lui Mircea Eliade.

Structura acestei introduceri critice în opera lui Culianu cuprinde capitole separate dedicate istoriei religiilor, eseisticii şi prozei, dezvăluind cu claritate evoluţia şi mecanismele gîndirii acestui autor încă destul de controversat, privit adesea doar dinspre destinul său tragic şi oarecum spectaculos, senzaţional. Există, de asemenea, o parte referitoare la receptarea în „lumini şi umbre“ a operei lui Culianu, fiindcă acesta are deja exegeţi şi memorialişti care l-au suprins în diferite ipostaze, aşa cum sînt Matei Călinescu, Gabriela Adameşteanu, publicistul american Ted Anton şi Andrei Oişteanu sau Moshe Idel şi Horia-Roman Patapievici.

În viziunea lui Raul Popescu, Ioan Petru Culianu este un gînditor neconvenţional, „eretic“ sau, preluînd o expresie a istoricului religiilor, un intelectual care „îndrăzneşte să producă o idee“, să răstoarne metode şi paradigme de cercetare, avansînd opinii aflate în răspăr cu dominantele epocii sale. Ambiţia de a propune „o perspectivă sistemică asupra istoriei religiei“, chiar dacă de inspiraţie structuralistă, evoluează către o nouă accepţie cognitivistă: în mintea noastră se produc transformări asemănătoarea unei maşinării de tip computaţional, „coexistă toate formele de manifestare ale oricărui fenomen din această lume, fie el istoric, religios, social sau economic“. Scopul savantului a fost, aşadar, acela de a crea o „teorie cognitivistă integrală“, în care mai vechiul spaţiu al „fantasmelor“ să fie înlocuit cu „mintea omenească, loc originar al tuturor credinţelor şi ideilor religioase“. Autorul consideră că, pentru Culianu, „singura realitate este cea interioară, fie ea pneumatică sau mentală, cognitivă“, iar spaţiul nostru mental este multidimensional. De aici se defăşoară o nouă paradigmă de cunoaştere, o nouă epistemologie, conform căreia toate viziunile asupra lumii sînt adevărate (pentru că au existat oameni care au crezut în ele), deci şi speculaţiile magice, care, de altfel, au anticipat anumite tehnici moderne de manipulare prin imagini. Culianu polemizează implicit şi cu psihanaliza, în momentul în care propune conceptul de „transmitere cognitivă“ prin care „fiecare individ gîndeşte în cadrul unei tradiţii şi, ca urmare, este «gîndit» de ea“, ceea ce se poate substitui inconştientului colectiv jungian, observă Raul Popescu.

Cred că Ioan Petru Culianu ocupă un loc aparte nu doar în descendenţa lui Mircea Eliade şi a lui Ugo Bianchi (maestrul său din perioada italiană), ci chiar şi în apropierea reprezentanţilor aşa-numitelor „antropologii ale imaginarului“ – Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Northrop Frye –, care au elaborat hărţile imaginarului colectiv. În apropierea filozofiei lui Jean-Jacques Wunenburger, de asemenea, prin încercarea de a găsi punţi de comunicare şi de conciliere între raţiune şi imaginar. Universurile pe care „mintea“ omului le construieşte sau în care se adînceşte sînt prea numeroase şi prea complicate pentru ca filozofia să-şi mai permită ignorarea sau marginalizarea încărcăturii simbolice. Teoreticieni români precum Ionel Buşe – prin accentul plasat pe „coincidentia oppositorum“ – şi Corin Braga – prin noile sale cercetări care argumentează din­spre neuroştiinţe şi cognitivism existenţa unor „scheme-imagini“ şi a unor hărţi mentale moştenite – se situează în aceeaşi dimensiune a cunoaşterii.

Ceea ce a adus însă în plus Culianu se referă la depăşirea paradigmei cumulative, specifice modernităţii, într-una a simultaneităţii, a sincroncităţii, a jocurilor serioase ale minţii, a sistemelor infinite şi fractalice care explorează continuu posibilităţi şi produc soluţii ad infinitum. Ierarhiile sînt flexibile şi permit sistemelor să interacţioneze, în lumea continuum-ului spaţio-temporal de după Einstein. De altfel, poate cea mai cunoscută carte a lui Culianu, Eros şi magie în Renaştere rediscută perioada respectivă afirmînd că Reforma religioasă a impus o „mare cenzură a fantasticului“, fiindcă nu admitea nici erosul şi nici magia, ceea ce a dus apoi la de­sacralizarea naturii, la începutul atitudinii nihiliste, la anihilarea emancipării feminine. După ce Magia şi Arta memoriei şi-au pierdut caracterul de „ştiinţe“ pe care îl aveau la vremea lor, a apărut, cumva „prin accident“, ştiinţa modernă.

Interesul pentru şamanism – care fusese, înainte, şi al lui Mircea Eliade – şi pentru „călătoriile în lumea de dincolo“, pentru „psihanodia“ a dus, în timp, la concluzia că, aşa cum afirmă Raul Popescu, spaţiul mental, „deşi descris ca un «univers complet, existînd în paralel cu lumea percepută ca fiind în afara noastră», este dependent de lumea exterioară, de unde îşi împrumută imaginile, la fel cum lumea exterioară este dependentă de spaţiul mental. Lumea exterioară în sine este un construct al percepţiei noastre, o «convenţie creată de mecanismele umane de percepţie». De multe ori, graniţele dintre cele două lumi se contopesc, se diluează, interferează şi nu mai ştim exact unde începe una şi unde se termină cealaltă“. Culianu susţine că interesul pentru stările modificate ale conştiinţei se datorează fizicii şi matematicii: „Ele au deschis noi perspective, afirmînd că universul vizibil este numai o convenţie bazată pe percepţia noastră şi că lumile minunate şi inimaginabile sînt ascunse în particule minuscule şi poate chiar în spaţiul familiar din jurul nostru“.

Cartea lui Raul Popescu prezintă, de asemenea, şi relaţia complexă maestru-discipol dintre Eliade şi Culianu, pe care o pune în oglindă cu cea dintre Heidegger şi Hans Jonas, dar şi dintre Ugo Bianchi şi Culianu. Prezintă proza acestuia, în care, ca şi la Mircea Eliade, transpar ideile şi intuiţiile savantului. De asemenea, readuce în discuţie articolele şi eseurile cercetătorului, cu „premoniţiile“ sale legate de evoluţia societăţii româneşti înainte şi imediat după 1989. Care, probabil, i-au cauzat sfîrşitul dramatic.

Ioan Petru Culianu – ipostazele unui eretic este, aşadar, o carte ce recontruieşte atent şi convingător liniile de forţă ale acestei filozofii integrate prin care savantul depăşeşte modernitatea şi propune o epistemă curajoasă. Mă întreb şi eu, asemenea lui Culianu, dacă nu cumva „totul e în mintea noastră“ sau, cum spunea un (alt) geniu, dacă nu cumva „lumea-i visul sufletului nostru“.



Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, Editura Eikon, București, 2017

În căutarea frumuseţii




Dostoievski era convins că frumuseţea va salva lumea. Dar dacă ar fi exact invers? Dacă frumuseţea va distruge lumea?

Frédéric Beigbeder,  Iartă-mă!... Ajută-mă!...



Lucrând într-o agenţie de publicitate, lui Frédéric Beigbeder nu i-a fost greu să surprindă în romanele sale mecanismul/mecanismele manipulării unei civilizaţii aservite modelor/modelelor de circumstanţă. În mod ironic, acestui mecanism infernal nu-i scapă, pare-se, nici măcar cei care contribuie la buna lui funcţionare. A făcut-o în celebrul roman al cărui titlu era (pe atunci) însuşi preţul cărţii, 99 F (în română a fost numit 199.000 lei), a făcut-o în continuarea acestui roman, Iartă-mă!... Ajută-mă!... (Editura Pandora M, 2007).

Protagonistul celor două romane este Octave Parango, neîndoielnic alter ego-ul lui Frédéric Beigbeder, un tip cinic, fustangiu, dar şi de o vulnerabilitate exacerbată (se ştie, cinismul este masca vulnerabilităţii). În Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Octave este trimis în Rusia pentru a găsi viitorul chip care să reprezinte firma de cosmetice Ideal. Este o căutare, iată, a frumuseţii ideale, a unei himere, într-un ţinut himeric, căci Rusia este acel spaţiu în care Iluzia funcţionează cu motorul turat la maximum. Însuşi autorul recunoaşte, într-un interviu acordat lui Dan-Silviu Boerescu, că povestea sa este povestea căutării unei himere, iar eroul acestei povești este supus unei probe căreia, inevitabil, nu-i va face faţă (aşa cum nu i-au făcut faţă nici Don Quijote şi nici alţi căutători de himere): „Să zicem că, la două veacuri după Napoleon, un francez pleacă în Rusia pentru a căuta o altă himeră, cea mai frumoasă femeie din lume. Nu e sublim? E căutarea potirului Sfântului Graal, e un Moby Dick în care balena albă este înlocuită de o blondă cu ochi albaştri...”.


 Continuarea textului aici, în Literomania nr. 34


Sumar Literomania nr. 34



Raul Popescu, În căutarea frumuseții (click)
Zbigniew Herbert, Metamorfozele lui Titus Livius (click)
Milko Valent, Underground Agency „Clash” (click)
Marian Ilea, Skype-ul mătuşii Mărie a Văleanului (click)
Valeriu Gherghel, Nici un autor nu este obligatoriu „canonic”, nici măcar bunul Homer (click)
Péter Demény, Laurii aduși postum (click)
Bozz, Senzațional! (click)


Divinul Marchiz și clipa negativă




Odată acoperită groapa, se va semăna deasupra ei ghindă, pentru ca, terenul gropii aflându-se după aceea reacoperit de copaci şi pădurea fiind la fel de deasă ca înainte, urmele mormântului meu să dispară de pe suprafaţa pământului, aşa cum mă mângâi cu gândul că amintirea mea va dispărea din memoria oamenilor.

Din Testamentul lui Donatien Alphonse de Sade


Donatien Alphonse de Sade, cunoscut ca marchizul de Sade, a fost cel care a șocat, nu numai pe plan literar, o lume crepusculară – ea însăși absurdă și plină de orori – prin extravaganţe erotice care, în scrierile sale, ating proporţii apocaliptice. Unde este de căutat revelaţiaexperienţa revelatoarepunctul de plecare al acestei opere „odioase”? În cazul lui Sade, de unde trebuie pornit? În cazul unei distrugeri absolute, unde poți afla punctul/punctele originar(e)? La urma urmei, putem vorbi despre aşa ceva în ceea ce-l priveşte pe Divinul Marchiz? Eu cred că da.

Înainte de a trece mai departe, se impune o scurtă precizare tehnică: atunci când vorbim despre experiențele cu caracter revelator, avem în vedere acele momente de discontinuitate în cursul obişnuit al unei biografii. Iar biografia primă este cea concretă, istorică, cu care, de altfel, o să și încep. Donatien Alphonse de Sade s-a născut la Paris, în 1740, într-o veche familie provensală. Este lăsat pentru un timp în grija unui unchi, abatele de Sade, un erudit libertin, se pare, care îi va da o educaţie neconvenţională (un prim semn, iată, a ceea ce avea să promoveze Sade – o filosofie a libertinilor). A urmat un colegiu iezuit, apoi un colegiu de cavalerie regală rezervat doar celor cu sânge nobiliar. Tânăr căpitan, a participat la Războiul de Șapte Ani. La Paris, a frecventat numeroase curtezane şi actriţe. În 1763, este demobilizat şi se instalează în castelul familiei din Lacoste unde o întâlneşte pe Laure de Lauris, o tânără de care se îndrăgosteşte şi cu care doreşte să se căsătorească. Familia se opune, motiv pentru care se va căsători, în cele din urmă, cu Renée Pélagie de Montreuil, fiica unui bogat magistrat cu relaţii la Curte. Această dezamăgire amoroasă să fi fost atât de cruntă încât să se constituie într-unul dintre punctele pre-tematice ale operei sale? Sade a fost un răzvrătit, un dușman al orânduirii sociale, al cutumelor inerente acesteia, un anarhist – de observat că, totuși, acțiunea povestirilor sale are deseori la bază stricte structuri ierarhice și o ordine ideală în demonismul ei –, dar poate că totul a pornit, pur şi simplu, dintr-un impuls aparţinând acelei părţii blestemate, după cum o numea Bataille într-un excelent studiu al său, a fiinţei umane.


Continuarea aici, în Literomania nr. 33






Sumar Literomania nr. 33




Adina Dinițoiu, Proza scurtă a lui Alexandru Vlad (click)
Alice Popescu, Curînd vei uita şi în locul rămas va încăpea dragostea (click)
Serenela Ghițeanu, Tabloul (click)
Raul Popescu, Divinul Marchiz și clipa negativă (click)
Ducesa de Orléans - Prințesa Electoare de Hanovra, Scatosophia: dialog epistolar între Madame, Ducesa de Orléans, și Prințesa Electoare de Hanovra (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Un eseist aparent cinic (click)
Valeriu Gherghel, Și nervii fac parte din plăcere (click)


duminică, 13 august 2017

Universul elegant



Brian Greene nu este doar un strălucit fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.), distribuite în cele mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură, povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate, mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Greene – aici mă voi referi pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor), Brian Greene descrie, în Universul elegant..., modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat.


Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 32

Sumar Literomania nr. 32



Adina Dinițoiu, Un paradis regăsit, în vâltoarea istoriei (click)
Virgil Mazilescu, cântecul lui guillaume (click)
Raul Popescu, Universul elegant (click)
Ioana Bâldea Constantinescu, Tocino de cielo (click)
Bozz, Drăcușorul lui Maxwell și entropia (click)
Veronica D. Niculescu, Nici nu mai era (click)
Valeriu Gherghel, Poet mare poți fi și la 16 ani (chiar mai devreme), dar prozator mare (sau eseist) nu devii decît după 90 (click)
Péter Demény, Ce vrem oare de la nemurire? (click)


Literatura între sacru și profan



Într-un Avis au lecteur, autorul volumului Porunca lui rabbi Akiba (Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice) (Polirom, 2005), Valeriu Gherghel, propune un mod de lecturare în cheie dublă a eseurilor din volumul tocmai pomenit: „ca o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie și Evul Mediu… și, nu mai puțin, ca o istorie personală, ca o eco-grafie, la fel de succintă a cititorului postmodern care sunt, situat la sfârșitul lecturii…” .


Eseurile sunt grupate în patru capitole: Tolle, lege: ia și citeșteLectio divina: lectura sacrăMirabila,Quis est homo hic: cine este aceste om?. Încă din primul capitol este demontat mecanismul eseului, mecanism bazat pe convenția unei depline autenticități, eseul, în acest caz, dorindu-se „un desen mai mult sau mai puțin veridic al eului”. Pentru că „scriitorul nu este o făptură străvezie, ca țipla, meduza sau heruvimii”, ar fi inutil să ne mințim că eul este ceva transparent. Și chiar acceptând această transparență, trebuie luată în considerare constituția multiplă a eului. În plus, orice privire asupra eului presupune un eu reflexiv, un eu secund care nu este decât o producție a eului prim.Valeriu Gherghel recunoaște că „Nu mi-am propus să uluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevăruri sfruntate, în numele faptului că mi-am conceput propozițiile la persoana întâi… Mai mult, nu cred o iotă măcar din cele  pe care le declar ritos într-o privință sau alta… Fiind o compunere la persoana întâi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veșminte și prejudecăți, o promisiune a nudității fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia”. În concluzie, cititorului îi sunt propuse niște contra-eseuri.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 31