luni, 24 iulie 2017

„Al nostru Ulise, Radu Niciporuc…“


Săptămîna trecută a plecat dintre noi un om şi un scriitor deosebit: Radu Niciporuc. Inginer de nave, a navigat pe mai toate mările şi oceanele lumii, a văzut locuri extraordinare, la care mulţi dintre noi doar visăm, a cunoscut oameni de diverse naţionalităţi şi religii, cu obiceiuri şi feluri de a fi dintre cele mai diferite. O parte din materialul adunat, în timp, pe diverse carneţele şi foi a prins contur, mai tîrziu, în povestirile din volumul Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016). A debutat în proză tîrziu, la 66 de ani, dar savoarea povestaşului, exotismul, fineţea stilistică, amintind de cea a lui Alexandru Vlad sau, mergînd mai înapoi în timp, de cea a lui Joseph Conrad, un alt scriitor-marinar, l-au impus pe Radu Niciporuc în lumea literară românească. În aprilie 2017, a fost răsplătit cu Premiul pentru debut al revistei Observator cultural pentru volumul din 2016, Pascal desenează corăbii. Acolo, la Gala Premiilor Observator cultural, l-am văzut ultima dată pe Radu Niciporuc. Semnele bolii erau evidente. Speram, însă, că va rezista, că va înfrînge boala. Radu a fost, totuşi, un marinar, un om trecut prin capriciile mărilor şi oceanelor lumii. Nu putea ceda, credeam eu, mai ales că lucra la primul său roman.
A fost un colaborator constant, încă de la primul număr, al revistei online Literomania, revistă coordonată de mine şi de Adina Diniţoiu, unde scria săptămînal la rubrica sa Jurnal la babord. Timp de mai bine de şase luni ne-a trimis, conştiincios, texte în care cel pe care îl numisem cu drag „al nostru Ulise“ îşi povestea aventurile marinăreşti şi literare. Aşa am aflat cum a descoperit cartea de convorbiri ale lui Julio Cortázar cu Omar Prego Gadea – La fascinación de las palabras –, pe care a tradus-o pentru Editura Fabulator, editură înfiinţată de el împreună cu Alexandru Vlad, aşa am aflat cum a obţinut drepturile pentru acest volum, aşa am aflat că există o delicatesă culinară ce are în compoziţie bucăţele din cuib de rîndunică albă etc. A fost una dintre cele mai interesante rubrici ale Literomaniei. Reflexul de a aştepta textele pentru Jurnal la babord nu a dispărut încă, iar senzaţia că nu a fost spus totul, că nu a fost povestit totul a devenit, pentru mine, pe cît de certă, pe atît de apăsătoare.

Continuarea textului aici, în Observator cultural, nr. 881

duminică, 23 iulie 2017

„Angelus” sau despre buclucurile produse de apariția a trei îngeri



Într-o zi oarecare, într-o Metropolă oarecare, trei îngeri pică, la propriu, din cer. Prezența lor nu trece, desigur, neobservată de populație și de autoritățile locale, căci îngerii noștri nu sunt deloc discreți. Fac tot felul de minuni – vindecări, învieri –, ceea ce stârnește o adevărată isterie în jurul lor. Iată pe scurt subiectul romanului Angelus de Ruxandra Cesereanu, apărut în 2010 la Editura Humanitas. În 2015, la Lavender Ink, a fost publicată ediția în engleză, în traducerea lui Alistair Ian Blyth.

Romanul Ruxandrei Cesereanu trimite, în mod evident, cred eu, la cel puțin două romane cunoscute: Frații Karamazov de Dostoievski și Maestrul și Margarita de Bulgakov. În primul caz, am în vedere povestea Marelui Inchizitor, spusă de Ivan Karamazov, în care revenirea neașteptată a lui Iisus pe Pământ îi pune în dificultate pe inchizitorii Spaniei secolului al XVI-lea. La fel, îngerii picați în Metropolă pun în dificultate autoritățile, care nu știu ce să facă cu ei. În cel de al doilea caz, avem trupa de drăcușori bulgakovieni (Woland, Behemot, Koroviev, Azazello), care, prin isprăvile ei, agită întreaga Moscovă. În romanul Ruxandrei, trioul angelic tulbură, la rându-i, liniștea Metropolei, dar nu prin năzbâtii diavolești. De observat că îngerii își cam fac de cap și prin texte ceva mai recente, și aici mă refer la romane ca, de pildă, Dulce companie al Laurei Restrop.

Cei trei îngeri ai Ruxandrei Cesereanu, desprinși din Icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov și azvârliți în Metropolă, capitala unei Patrii, par, la o primă vedere, niște tineri destul de moderni. Pe lângă o tunică albastră, obiect vestimentar furat din iconografia rublioviană, ei poartă blugi. Sunt tăcuți și împrăștie „o mireasmă de tămâie roșcată cu gust de zahăr carmelizat”. Uneori reușesc să vindece, dar numai anumite boli sau deficiențe, și nu în totalitate. Pot învia morți, dar nu pot păcăli moartea.



Citește continuarea textului aici, pe Literomania nr. 29


Sumar Literomania nr. 29



Raul Popescu, „Angelus” sau despre buclucurile produse de apariția a trei îngeri (click)
Adina Dinițoiu, In memoriam Radu Niciporuc (click)
Antonio Della Rocca, Meduze și manageri (click)
Marian Ilea, Republica Iza (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Polemişti şi pamfletari (click)
George Banu, Semnături urbane, graffiti-uri culturale (click)
Péter Demény, Bolovanii din Ardeal (click)
Valeriu Gherghel, Numai cei aleși pot vorbi despre brânză (click)
Despina Jderu, Imagini și expoziții (click)

Radu Niciporuc văzut de el însuşi




În seara zilei de 12 iulie, prozatorul şi traducătorul Radu Niciporuc - de profesie inginer pe nave maritime - s-a stins din viaţă, după o luptă necruţătoare cu boala. Discipol al prozatorului Alexandru Vlad, şi el ardelean, şi el dispărut prematur dintre noi în 2015, Radu Niciporuc începuse, la rândul său, după patruzeci de ani petrecuţi pe mări şi oceane, o strălucită carieră de scriitor, odată cu publicarea volumului de povestiri marinăreşti Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016), recompensat cu Premiul pentru debut al revistei "Observator cultural" în primăvara acestui an. Pentru noi, el rămâne un etern şi nepreţuit prieten, scriitor şi colaborator al revistei noastre încă de la primul număr, cu rubrica sa "Jurnal la babord". Să se odihnească în pace! 

Vă prezentăm mai jos - în semn de omagiu - un text care-i aparţine şi în care Radu Niciporuc vorbeşte despre el însuşi, despre formaţia sa profesională, despre pasiunea pentru literatură. E un text pe care ni l-a trimis atunci când l-am rugat să ne facă o scurtă prezentare a sa pentru Literomania. A ieşit o (auto)evocare literară plină de nostalgie, de pasiune şi de ascunsă tristeţe (fiindcă scriitorul se lupta deja cu o boală greu de învins).  (Literomania)
                                                                                                                       

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj, în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni, în care și-a învățat bunicul patern să-l citească pe Tolstoi în românește și pe bunica paternă să scrie și să socotească purceii cumpărați, în preajma Crăciunului, la Târgul de vite.  Părinții, amândoi juriști, au avut ambiții mari pentru fiul lor și l-au înscris la cele mai bune școli din oraș, acolo unde învățau copiii de profesori universitari și de medici clujeni renumiți. Visul lor era ca Radu să devină un mare inginer. Doar că pasiunile secrete ale acestuia au rămas un mister pentru ei. Ca să-l înțeleagă, tatăl său s-a apucat să-i citească toată biblioteca, într-o vară, luând la rând toate cărțile. Când a terminat, a fost la fel de nedumerit ca și la început.


Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 28


Sumar Literomania nr. 28



SUMAR LITEROMANIA NR. 28

Radu Niciporuc, Radu Niciporuc văzut de el însuşi (click)
Alexandru Vlad, Șapte versuri (click)
Françoise Sagan, Patul răvăşit (fragment) (click)
Valeriu Gherghel, Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu ştie să se exprime ar fi o adevărată iubire (click)
Péter Demény, Omul și tăvălugul (click)

Povestirile lui Ismail Kadare




Ismail Kadare s-a impus încă de la debutul său în proză din 1963, cu romanul Generalul armatei moarte, care a rămas, până în prezent, cea mai cunoscută, probabil, carte a sa. La numai 18 ani, a publicat un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, urmat, în 1957, de un alt volum de poezie, Visări(prin urmare, adevăratul debut literar al lui Kadare a stat, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Michel Houellebecq, sub semnul poeziei). Scriitorul albanez a excelat, însă, în proză, şi am în vedere atât romanele, cât şi povestirile sale.

Firmanul orb, volum apărut la Editura Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”), în traducerea lui Marius Dobrescu, adună câteva dintre cele mai bune povestiri istorice, scrise în diferite perioade, ale lui Ismail Kadare. Astfel, povestirea cu care începe volumul, Biserica Sfânta Sofia (murală), este scrisă în 1994, la Tirana. În zilele care au urmat căderii Constantinopolului din 29 mai 1453, când armata otomană, aflată sub conducerea lui Mehmed al II-lea, jefuia şi ucidea după bunul ei plac în capitala puternicului, odinioară, Imperiu Bizantin, sultanul îl numeşte pe arhitectul Kaur responsabil cu transformarea Bisericii Sfânta Sofia în moschee. Kaur este un personaj oarecum atipic: nici creştin, nici musulman, nici femeie, nici bărbat. El este, cum îl numeşte sultanul, un „fătălău”, un hermafrodit, iar cei ca el erau, pe atunci, consideraţi sfinţi – o idee care acum ar revolta orice musulman (dar şi creştin) tradiţionalist. În viziunea lui Kaur, Sfânta Sofia ar fi trebuit să devină „prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş cele două mari religii ale lumii”: „Era greu, fără îndoială. Era ca şi cum ar fi putut exista două suflete într-un singur trup”. Pentru Kaur, Sfânta Sofia, centrul lumii, nu putea fi decât un loc al armoniei între religii, între oameni, dincolo de orice joc de putere. Dar sultanul, ca şi împăraţii bizantini, nu-şi dorea decât puterea absolută.




Sumar Literomania nr. 27




SUMAR LITEROMANIA NR. 27

Raul Popescu, Povestirile lui Ismail Kadare (click)
Prozele finaliste ale concursului Flash Fiction - iunie 2017 (click)
Diana Adamek, Adio, Margot (fragment) (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul III) (click)
Radu Niciporuc, Cu cuțitul la gât (click)
Veronica D. Niculescu, Note de subsol pentru o vacanță (click)
Péter Demény, Tamisa mea (click)
Valeriu Gherghel, Îndemnul lui Emerson (click)


duminică, 9 iulie 2017

Literatura fantasy, produs al remitologizării



Literatura fantasy a devenit de ceva timp o vedetă, lucru datorat cu prisosință cinematografiei. Dar chiar înainte de acest trend, unele creații ale genului au fost reconsiderate prin raportare la ”literatura înaltă”, cazul J. R. R. Tolkien fiind, din acest punct de vedere, mai mult decât elocvent. Genul fantasy, flexibil, generos, pe lângă J.R.R. Tolkien sau C. S. Lewis, găzduiește sub prelata sa diverși autori, cu o mențiune însă. Dacă J.R.R. Tolkien, C. S. Lewis sau George R.R. Martin sunt niște băsmuitori puri, scriitori ca Roger Zelazny sau Abraham Merritt nu ezită a-și tehnologiza basmele, aspectul tehnic necontând totuși decât ca element secundar. În ciuda celor de mai sus, genul fantasy nu este greu de definit: este acel gen (literar și nu numai) în care supranaturalul nu surprinde, fiind în acord cu legile lumii în care acționează, spre deosebire de literatura fantastică, unde supranaturalul își păstrează însușirea de bază, aceea de a surprinde.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, iată o clasificare sumară a genului fantasy: se poate vorbi de un high fantasy (sau epic fantasy), categorie în care avem o mitologie inventată, deși cu rădăcini evidente în mitologiile reale (J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis, R. R. Martin), de un mythological fantasy, unde se face uz de mitologiile pământene (Roger Zelazny), și de un low fantasy, categorie apropiată literaturii fantastice, ea implicând irumperea supranaturalului în lumea realului și o abordare ironică, satirizată, a fantasticului (Terry Pratchett).  Toate aceste subgenuri au rezultat dintr-un proces numit de-mitologizare, dar pe care eu l-aș numi remitologizare, adică personajele, zei și eroi, sunt ”răpite” din panteonurile lor natale și recontextualizate, ele păstrându-și însă atribuțiile de bază, în funcție de care sunt ușor recognoscibile. În mytological fantasy numele personajelor mitologice nici măcar nu sunt schimbate, însă, atenție!, în cazul acestui subgen, divinitățile deseori sunt investite cu atribute străine lor, contextul mitologic inițial fiind cu desăvârșire ignorat. Mircea Ștefancu, traducătorul romanului Domn al luminii de Roger Zelazny, în Cuvântul înainte la romanul tocmai menționat, punctează foarte bine criteriul care stă la baza literaturii fantasy, anume curajul de a crea realități: ”…realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem a ști”. Autorul este, altfel spus, creator de realități, motiv pentru care își asumă o libertate absolută în conceperea lumilor sale, care vor deveni, mai apoi, lumile cititorilor săi.



Continuarea textului aici, înLiteromania nr. 26


duminică, 2 iulie 2017

Sumar Literomania nr. 26



SUMAR LITEROMANIA NR. 26

Adina Dinițoiu, Povestirile pisicii Ochi (click)
Georges Banu, À travers les larmes... De Tchekhov à Klaus Michael Grüber (click)
Paul Țanicui, Cum se face un film. Etape esenţiale în construcţia unui proiect cinematografic (click)
Raul Popescu, Literatura fantasy, produs al remitologizării (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Dialogul intercultural într-un experiment cu muzică ancestrală (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul II) (click)
Radu Niciporuc, Pasărea-clopot la Hong Kong (click)


duminică, 25 iunie 2017

Lansarea volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu







Vă invităm la lansarea cărții „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu (Editura Eikon, 2017), luni, 26 iunie 2017, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. 

Carte recomandată de Literomania.

Invitați: Gabriela Adamesteanu, Andrei Oișteanu și Raul Popescu.
Moderator: Adina Dinitoiu.


Cele de (ne)măsurat





„Fără a-şi stabili, de fiecare dată, coordonatele spaţiale, nici un om nu poate să evolueze.” (Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii)


Daniel Kehlmann a fost considerat, la începutul anilor 2000, marea revelație a literaturii germane contemporane. În 1997, după studii de Filozofie şi Litere – la numai 22 de ani –, publică primul său roman, dar faima va sosi mai târziu, odată cu apariţia romanului Eu şi Kaminski. Personalitate complexă, publică numeroase articole, eseuri, ţine prelegeri la Universităţile din Mainz, Wiesbaden şi Göttingen, este un răsfățat al premiilor literare.

Prin Măsurarea lumii, roman apărut în 2005, Kehlmann demonstrează că este, fără doar și poate, un prozator pursânge. Măsurarea lumii poate fi considerat, la o primă vedere, un roman istoric, scris, însă, într-o manieră atipică, postmodernă (liniuţele de dialog, de exemplu, sunt suprimate, dialogurile fiind povestite). Replicile par, astfel, relatările unui narator pus pe şotii, ironic (dar şi, în bună tradiţie postmodernă, autoironic).

Matematicianul şi astronomul Carl Friederich Gauß şi geograful Alexander von Humboldt sunt protagoniștii romanului lui Khelmann, personaje pline de umor (de cele mai multe ori involuntar) şi ale căror destine par a fi guvernate de dictonul: „Atunci când te sperie un lucru, o bună idee este să-l măsori”. Cei doi nu sunt descriși într-un mod prea măgulitor, dimpotrivă, în prim-plan sunt plasate mofturile, ifosele lor – toane justificate de o perpetuă stare de nemulțumire. De reţinut aici cuvintele ciufutului Gauß: „Este ciudat şi nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naşti într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îţi place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizaţi faţă de cei din trecut, iar alţii sunt sortiţi să devină clovnii viitorului”.


Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 25

Sumar Literomania nr.25



Sumar Literomania nr.25

Raul Popescu, Cele de (ne)măsurat (click)
Sven Popović, Doar țigările vor fi mai scumpe (click)
Paul Țanicui, Băiatul de serviciu (scurtmetraj) (click)
Dan Stanca, Anii frigului (fragment) (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul I) (click)
Péter Demény, Ce este dragostea? (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-ți dezgropi nevasta, pune-l pe altul s-o dezinfecteze (click)
Radu Niciporuc, Sâmburii fructelor de mare (click)


Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism



În ziua de 19 iunie a anului 2013, Alexandru Mușina a plecat dintre noi. Poet important al generației optzeciste, poezia lui Alexandru Mușina și-a lăsat din plin amprenta în poezia tânără actuală. Există, până în prezent, din câte cunosc, trei antologii din opera sa poetică: prima (Poeme alese. 1975-2000) a apărut la Editura Aula din Brașov, editură condusă chiar de Alexandru Mușina; cea de a doua a apărut la Editura Tracus Arte (Opera poetică, 2 vol., ediție alcătuită de Cristina Vasilică, 2015), cu o prefață de Caius Dobrescu; cea de a treia a apărut la Editura Cartier, în 2016 (Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu). Textul pe care Literomania îl publică în numărul 24 despre poezia lui Alexandru Mușina are la bază un text apărut în revista Astra, în 2008. (R.P.)

 este unul dintre puținii poeți români (post)moderni a cărui viziune poetică e dublată de un acut simț teoretic al poeziei. Născut în 1954, este unul dintre capii generației optzeciste, critici precum Al. Cistelecan considerându-l, fără doar și poate, un clasic al optzecismului. Spirit contestatar, însă, Mușina a demisionat din această generație etichetată de critica literară, aproape fără excepție, drept postmodernă. „Problema postmodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existență literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor” (


Alexandru Mușina a debutat în 1982, în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, București), alături de Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter. Debutul individual are loc în 1984, anul apariției volumului Strada Castelului 104. Deși prezent în Cinci, poemul Budila-Expressnu a fost inclus în Strada Castelului 104. De asemenea, tot din cauza ochiului vigilent al cenzurii comuniste, din cele opt poeme din ciclul Experiențe au fost publicate doar două. Budila-Express(poemul mușinian prin definiție), ca și cele șase poeme din ciclul Experiențe își vor găsi locul, în cele din urmă, în volumul din 1992 Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), apărut la Cartea Românească. Experimentele poetice ale lui Alexandru Mușina vor continua după 1990 în volumele Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997), Personnae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003). În revista brașoveană Astra, în 1981, Mușina publică eseul Poezia cotidianului, iar în 1982, tot în Astra, eseul Noul antropocentrism. Teoreticianul, iată, a debutat înaintea poetului!

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 24

Sumar Literomania nr. 24



Sumar Literomania nr. 24

Raul Popescu, Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism (click)
Adina Dinițoiu, „Căsătorie de plăcere” în lumea arabă (click)
Serenela Ghiţeanu, Structura şi misterul (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Ironie şi deconstrucţie în poezia „Mitologicale” de Eminescu (click)
Dinu Flămând, Veghea și Somnul. Un an de sonete (click)
Paul Țanicui, Abandon (click)
Andrei Popov, Banalități, clișee, prostii – cu glas tare, în tăcere (II) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (VIII) (click)
Radu Niciporuc, Mediterana care îmi curge prin nervi (click)
Valeriu Gherghel, De ce (mai) citesc cărți noi? (click)