luni, 22 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 20



SUMAR LITEROMANIA NR. 20

Raul Popescu, Ereticul Culianu şi lumea de dincolo (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Blocul (click)
Adina Dinițoiu, „A fost Evul Mediu misogin?”. Misoginism şi feminism în Franţa (click)
Radu Paraschivescu, Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (fragment) (click)
Ezra Pound, Ghid spre kulthură (click)
Veronica D. Niculescu, Golul cel bun. Despre scris și bucurie (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (IV) (click)
Radu Niciporuc, O vizită la Jardin des Plantes (click)
Péter Demény, Negarea inocenței (click)
Valeriu Gherghel, Cum arată filosoful scufiilor de noapte? Exact ca un neamț (click)


sâmbătă, 20 mai 2017

În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun




Scriitorul Gheorghe Crăciun s-a născut pe data de 8 mai 1950, în comuna Tohanu Vechi, județul Brașov. Marcăm momentul printr-un eseu despre romanul Frumoasa fără corp, roman apărut în 1993. 


I
Sentio, ergo sum

„Totul este biografie corporală în cărţile mele”, mărturisea scriitorul Gheorghe Crăciun într-un eseu apărut în revista Interval (Dintr-un „Caiet de teze”, nr.4 (12), 1998). Da, totul este corporalitate la Gheorghe Crăciun în măsura în care această corporalitate reprezintă o tendinţă de de-corporalizare (pentru a nu o numi chiar des-fiinţare). Paradoxul Crăciun ar putea fi enunţat cam aşa: în căutarea unui trup este anulată corporalitatea (cu toate acestea, ideea de trup nu este pierdută; din acest punct, însă, lucrurile devin, vom vedea, ceva mai complicate). Ideea este prezentă cu asupra de măsură şi în romanul Frumoasa fără corp (publicat în 1993), roman care încă din titlu anunţă acea de-corporalizare despre care am scris mai sus. Aş spune, fără să greşesc, că acest roman îl reprezintă cel mai bine atât pe omul, cât şi pe scriitorul Gheorghe Crăciun. 

Frumoasa fără corp este un roman al dorinţei: „Ce caut şi ce nu găsesc?” se întreabă Vlad Ştefan, unul dintre personajele romanului. Chiar basmul cules de Kunisch (Die Jungfrau ohne Körper) şi versificat de Eminescu (Miron şi frumoasa fără corp) este un basm al dorinţei (așa cum și poemul eminescian Luceafărul este, la urma urmei, un poem al dorinţei - al dorinţei de a căpăta un trup, de a iubi un trup, de a iubi cu un trup). 


În romanul lui Gheorghe Crăciun este evidentă dorinţa de certitudine, dorinţă satisfăcută temporar printr-o exacerbare a corporalităţii, a simţurilor, care duce, în cele din urmă, la dorinţa anulării acestei corporalități: „Nu pot să scap de mine, de trupul meu, de gândurile mele, de cuvintele mele”. Această de-corporalizare se face în numele unui „nou” trup, un trup pe care îl adăpostim în interiorul nostru, adevăratul nostru trup, un trup de unde provine „ceea ce ne face să gândim, să trecem prin stări de contemplaţie, să fim cinici, predispuşi la melancolie, activi şi practici, tandri sau nervoşi, visători, veseli, amărâţi, serioşi, gravi, puşi pe glume şi în nenumărate alte feluri.” În Lepădarea de piele, partea a VI-a romanului, autorul (de fapt naratorul, ca să păstrăm convenţia romanescă) mărturiseşte:

„Tot ceea ce am scris din 73 încoace a însemnat pentru mine o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalităţi ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu persoana mea…Trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea, clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul (s.m.).” 
 
Romanul Frumoasa fără corp are şapte părţi (Starea de graţieCaietul albastruStudii după natură,Sfârşitul veriiSomnul băutorului de apăLepădarea de pieleEpilog). În prima parte, Starea de graţie, este povestită reîntoarcerea, pentru câteva zile, a inginerului Octavian Costin în satul de munte în care a fost repartizat cu ani în urmă, Nereju (satul vrâncean în care a fost repartizat Gheorghe Crăciun ca profesor). Odată intrat în acea lume, pe care a cunoscut-o cu ani în urmă, Octavian (Tavi) este cuprins de o stare de nelinişte, de nesiguranţă - acea lume îi pare ireală, pustie, ca şi cum s-ar retrage din faţa sa, s-ar ascunde. Durerea de dinţi este singurul lucru care îi mai aminteşte de realitate, de realitatea trupului său: „Ca şi cum trupul lui numai asta ar fi aşteptat până atunci, să-i arate cât este el de viu şi de potrivnic oricărei încercări de a-i uita prezenţa.” Singurul lucru real, așadar, e legat de corpul său: „Realitatea lui era durerea”. Dorinţa lui Tavi este evidentă încă din primele pagini: evadarea dintr-un spaţiu anume, dintr-un timp anume, și reîntoarcerea într-un alt timp, cel al vacanţei - un interval al timpului altfel. Setea care îl chinuie pe rătăcitor îl determină să caute Fântâna lui Şandru. (O trimitere la apa Lethe, cea care poate dărui uitarea? Mai mult ca sigur). Ca o paranteză, de menționat că irealul contaminează totul în jur, decorul, sub influența acestuia, estompându-se: „ (…) iar clădirea lângă care te afli, învăluită în aceeaşi nefirească tăcere, drumul cu totul pustiu, lumina limpede şi aerul încremenit al amiezii nu te mai reţin cu nimic în prezentul acesta, căci dincolo de nemişcarea lui abstractă tu întrevezi un mister, o realitate pe care nu poţi să o desluşeşti, pentru că nu ai trăit-o, dar pe care ai fi în măsură, cu uşurinţă şi absurdă nostalgie, să ţi-o închipui”. E vorba aici de imaginaţia care intervine tocmai pentru ca necunoscutul - mai ales instalat într-un loc mai înainte cunoscut - să nu înspăimânte. Aflându-se în faţa Fântânii lui Șandru, o zăreşte, ieşind din vechea clădire a şcolii, pe Olimpia Ionescu (Pia), „profesoara de naturale”, care pare o arătare contaminată de irealitatea acelor locuri: „E o tânără zveltă, înaltă, cu pielea albă şi ochi întunecaţi, foarte vii, cu părul greu şi roşu ca arama. Picioare suple, glezne fragile, pantofi albi de pânză…Trece plutind pe lângă rondul de flori ce mărgineşte temelia clădirii şi dispare în curte, după desele tufe de liliac.”

Citiți continuarea textului aici, pe Literomania nr. 19


miercuri, 17 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19




SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19

Raul Popescu, În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun (click)
Alexandru Mușina, poezia în pijama roz (click)
Adina Dinițoiu, L’universalisme de la littérature a créé l’histoire authentique de l’homme (Milan Kundera) (click)
Radu Jörgensen, Exit 45. Tragedie academică americană.  (click)
Roberto Bolaño, O povestioară lumpen (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (III) (click)
Péter Demény, Transilvania expres (click)
Valeriu Gherghel, Mihai Ursachi citindu-Se pe El Însuși (click)

Radu Niciporuc, Cuib de rândunică albă (click)

joi, 11 mai 2017

Lama Erikăi



Despre o asemenea persoană spunem adesea că-i ţine pe alţii la distanţă. Şi nimeni nu se apropie de ea. Mai întâi oamenii o ocolesc.

Elfriede Jelinek, Pianista


Sunt unele cărți scrise cu intenția de a șoca? Mai poate fi, în ziua de azi, atât de ușor să contrariezi pe cineva printr-un act cu valențe artistice, când realitatea însăși este una foarte agresivă? S-ar putea spune că, la o primă vedere, și romanciera austriacă Elfriede Jelinek a vrut, prin romanulPianista, să șocheze, să-l lovească pe cititor direct în plex. Scriitoare deja experimentată (având în portofoliu, până în 1983, când a apărut Pianista, patru romane), Jelinek nu a căzut pradă acestei iluzii, știind prea bine că e foarte greu să-l mai surprinzi, chiar și prin cele mai crude scene, pe cititorul sfârșitului de secol XX. Cu toate astea, ea a creat un personaj provocator, pe Erika Kohut, căreia îi face, în acest roman, o cuprinzătoare fișă clinică. Nu, însă, o banală fișă clinică, ci una foarte, foarte poetică. În acest roman, poeticul este  atât o marcă a prețiozității (de pe poziții (auto)ironice), dar și un instrument prin care vulgaritatea, obscenitatea sunt îmblânzite, edulcorate. Tribulaţiile sexuale ale profesoarei de pian Erika Kohut sunt redate prin pasaje în care trivialul coexistă alături de poetic. Ba chiar se poate vorbi de o încercare de poetizare a trivialului.

Erika Kohut, alterego-ul autoarei, este un personaj oscilant, schizofrenic, dominat de o sexualitate obscură, patologică. Deşi se vrea o fină degustătoare de artă, Erika nu depăşeşte stadiul unui sever şi prea calculat profesor de pian. Pasiunea, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în cazul acestui personaj, este prezentă doar în manifestările nefireşti ale sexualităţii sale, o sexualitate care ascunde incapacitatea de a interacționa cu cei din jur. În relația cu mama sa, Erika trebuie să-și asume rolul celui supus, controlat de satrapul împotriva căruia orice răzvrătire este zadarnică: „Copilul e idolul mamei. Aceasta îi cere în schimb doar o răsplată derizorie: viaţa. Mama nu vrea decât permisiunea de a valorifica singură viaţa copilului”. „Încrederea e bună, dar controlul e şi mai bun” pare a fi moto-ul mamei.

Pianista lui Jelinek este privată de personalitate, de o evoluţie în plan intim. Ea este stearpă, frigidă, imatură: „Erika e o insectă, un scarabeu prins în chihlimbar, atemporală, fără vârstă. Erika nu are istorie şi nu creează istorii”. Erika este, în același timp, duşmana gloatei, o gloată incapabilă să înţeleagă cu adevărat Arta, o gloată care îl violează pe artist, încercând, în ultimă instanţă, să şi-l aproprieze: „Gloata îşi însuşeşte nu numai arta, fără o minimă justificare, nu, ea îl asaltează şi pe artist. Se instalează în el şi sparge pe loc câteva geamuri spre lumea din afară pentru a fi văzută şi pentru a vedea. Aceşti mujici pipăie cu degetele asudate ceva ce îi aparţine numai EI”.



duminică, 7 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 18





SUMAR LITEROMANIA NR. 18

Raul Popescu, Lama Erikăi (click)
Concurs flash fiction- Prozele finaliste (aprilie 2017) (click)
Caius Dobrescu, Parazitul prietenos (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Povestirile lui Dino Buzati (click)
Antoine Compagnon, Antimodernii (trad. de Adina Dinițoiu) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (II) (click)
Veronica D. Niculescu, Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-i rogi frumos pe sfinți, ai noroc la văduve (click)
Radu Niciporuc, Nunta (II) (click)
Péter Demény, Liedul de Ștef (click)


sâmbătă, 6 mai 2017

Andrei Bodiu şi poezia cotidianului



În ziua de 27 aprilie a anului 1965, s-a născut, la Baia Mare, Andrei Bodiu. A plecat dintre noi tot într-o zi de aprilie, în 2014. În semn de omagiu, publicăm pe Literomania un eseu din 2009, într-o versiune revăzută, din revista brașoveană  Astra, despre poezia lui Andrei Bodiu, eseu semnat de Raul Popescu. Întrebarea de la finalul acestui eseu, „Cum ar arăta un viitor volum semnat Andrei Bodiu?”, este formulată, se înțelege, în 2009. În 2014, a apărut, postum, volumul Firul alb, din care vă prezentăm, tot în acest număr al Literomaniei, câteva poeme, la rubrica Poezie.

Generaţia optzecistă, blamată, contestată, idolatrizată sau doar, pur şi simplu, acceptată, dar nu ignorată, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dovadă că scriitorii formaţi sub auspiciile optzecismului şi, implicit, ale optzeciştilor par a fi ajuns abia acum la o maturitate a scriiturii care le-a adus recunoaşterea şi, de ce nu?, notorietatea. Este şi cazul scriitorului, braşovean prin adopţie, Andrei Bodiu, proaspăt câştigător al Premiului pentru poezie pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Oameni obosiţi (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008). Asemenea optzeciştilor, acesta a debutat într-un volum colectiv, Pauză de respiraţie (Ed. Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, toţi cei enumeraţi, inclusiv Andrei Bodiu, făcând parte din Grupul de la Braşov, grup închegat în jurul unor nume ca Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun. Din acest grup mai făcea parte şi Marius Daniel Popescu, cel care, în 2008, a obţinut cel mai important premiu de debut din Elveţia, Premiul „Robert Walser”, pentru romanul Simfonia lupului. În 1994, Andrei Bodiu debutează individual cu volumul Cursa de 24 de ore, volum căruia i-a urmat un altul în 1995, Poezii patriotice, ambele publicate la editura timişoreană Marineasa. După o pauză de cinci ani, în 2000, poetul braşovean se hotărăşte să iasă la rampă cu un nou volum de poezie,Studii pe viaţă şi pe moarte, volum premiat de ASPRO.


Într-un interviu apărut în revista Contrafort în 2002, Andrei Bodiu afirma că, după ’90, nu s-a născut o nouă generaţie, între poezia nouăzecistă şi cea optzecistă neexistând „puncte de ruptură”, poezia anilor ’90, prin ceea ce are mai bun, continuând-o pe cea optzecistă. Astfel, se poate vorbi de „o poezie, şi o literatură, care situează în centrul ei realismul şi biografia”. Poezia lui Andrei Bodiu este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, o poezie care nu se dezice de trăsăturile poeziei optzeciste, trăsături enumerate de însuşi scriitorul braşovean în Direcţia optzeci în poezia română (Ed. Paralela 45, 2000): realism (Alexandru Muşina a propus denumirea de poezie a cotidianului, „o poezie despre viaţa noastră obişnuită, dar totodată care să exprime şi «poezia» din această viaţă”), biografism (în sensul unui – şi aici îl citez din nou pe Alexandru Muşina – nou antropocentrism, adică o „centrare a atenţiei pe fiinţa umană în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră  de aici şi acum”), directeţe, oralitate, tranzitivitate a limbajului, sarcasm, ironie, luciditate. Toate aceste trăsături sunt recognoscibile încă din primul volum, Cursa de 24 de ore. Dar, cu toate acestea, poezia lui Andrei Bodiu înseamnă mai mult de atât.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 17


duminică, 30 aprilie 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 17




SUMAR LITEROMANIA NR. 17

Raul Popescu, Andrei Bodiu şi poezia cotidianului (click)
Andrei Bodiu, Luni seara (click)
Cyrielle Diaz, "Zulu", le roman policier, politique et social d’un auteur engagé (click)
Françoise Sagan, Patul răvășit (fragment) (click)
McKenzie Wark, 73oria gam3rului (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)
Despina Jderu, Exilul Imaginarului (click)
Péter Demény, Ideea ardeleană (click)
Silvia Colfescu, Ieri dimineață, București (click)
Radu Niciporuc, "Rayuela" în tutungerie (click)
Valeriu Gherghel, Vrei să devii înțelept? Da? Citește atunci această notă, vei descoperi secretul istețimii (click)


marți, 18 aprilie 2017

Plăcile tectonice ale literaturii





Răspuns la ancheta din revista Steaua -  „Nobelul și literatura: o schimbare de paradigmă” (nr.3/ 2017):

Pornind de la acordarea premiului Nobel pentru literatură lui Bob Dylan, în 2016, ne putem întreba dacă în ultima perioadă nu asistăm la o schimbare de paradigmă în care literatura ca artă autonomă este înlocuită de artele transgresive. Este literatura “înaltă” înlocuită de literatura “populară” (în sensul american al termenului)? Este arta scrisului înghițită de arta noilor mijloace media? Ancheta de față nu se dorește a fi pro sau contra Bob Dylan, ci are o miză teoretică, provocând mai degrabă la o dezbatere de idei. Am publicat textele în ordinea primirii lor la redacție, ca să păstrăm naturalețea reacțiilor și a nuanțelor din răspunsuri. (Ruxandra Cesereanu)


Nobelul pentru Literatură din 2016 a fost acordat lui Bob Dylan, ceea ce a dus la o întreagă polemică. Este, într-adevăr, Bob Dylan un scriitor, sau doar un muzician talentat? Apoi, mai este literatura o artă cu limite bine trasate sau deja vorbim despre un amalgam în care cuvântul scris nu mai are o importanță atât de mare?

Literatura, ca orice artă modernă (sau postmodernă) a suferit niște mutații pe care cu greu le mai putem ignora. Cu toate acestea, ea a depășit de foarte multă vreme etapele aezilor, ale barzilor, ale trubadurilor, acele etape în care cuvântul se perpetua prin muzică. Literatura, aşa cum o cunoaștem noi, este o artă relativ tânără. A depins, în evoluția ei, de tehnologie (apariția tiparului), dar şi de cristalizarea unor concepte legate de genurile literare. Vorbim, în acest caz, despre epoci ale modernității. Ea a fost „ucisă” de avangardiști, dar a reînviat. Mai mult, cu cât o perioadă a fost mai îndrăzneață în a ataca literatura în formele ei convenționale, cu atât literatura s-a încăpățânat să se reîntoarcă la acele forme convenționale (vechi din vremea celor 1001 de nopții).

Artele au avut întotdeauna tendința să-şi împrumute diverse „instrumente”, o contaminare reciprocă a acestora nefiind, de altfel, ceva nou. Nu, literatura nu a fost înlocuită/ înghițită de ceea ce numim arte transgresive, în ciuda capacității ei de adaptare la aproape orice gen artistic. Se poate schimba suportul prin care ea s-a făcut cunoscută, cartea electronică devenind, în ultimul timp foarte populară, însă cuvântul, ca instrument al literaturii, nu poate fi decât cel scris (fie pe hârtie, fie pe ecranele diverselor dispozitive moderne). Audiobook-urile nu sunt decât niște substitute ale cărții, care, doar prin mișcarea ciocănelelor timpanului, nu pot satisface total apetitul pentru literatură al unui cititor pasionat.

În concluzie, plăcile tectonice literare sunt în continuă mișcare, iar formele de relief (de asemenea, literare) îşi mai „retuşează” aspectul, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează caracteristicile de bază, fie că ne place, fie că nu.


duminică, 16 aprilie 2017

Roger Zelazny și zeii



Roger Zelazny este, poate, unul dintre cei mai importanți autori de SF și Fantasy (SF&F) din toate timpurile, deși mai puțin cunoscut, din păcate, în Europa. După cum recunoaște și George R. R. Martin – prieten și admirator, de altfel, al romancierului american –, Zelazny a avut un cuvânt greu de spus în genul SF&F, și cum să nu-l credem pe R.R. Martin când, chiar în volumele sale din seria de succes A Song of Fire and Ice, sunt recognoscibile influențe din The Chronicles of Amber, seria lui Zelazny despre cei nouă prinți din Amber. Da, înaintea lui A Song of Fire and Ice a fost The Chronicles of Amber! Dar la un alt roman al lui Roger Zelazny aș vrea să fac aici referire, și anume la Lord of Light, recompensat, în 1968, cu un Hugo. 

Inițiații într-ale Fantasy-ului știu că acest gen literar – sau subgen, cum doriți! – prelucrează miturile mai mult sau mai puțin cunoscute ale lumii. Le reinterpretează. Mai mult, aș spune că este vorba, mai degrabă, de o de-mitologizare, în măsura în care personajele mitologice sunt coborâte din cerurile lor, umanizate – o trăsătură specifică perioadelor baroce ale literaturii. În Lord of Light, zeii care suportă acest tip de tratament sunt cei hinduși – Yama, Kali, Ratri, Brahma etc. –, cărora le este opus Buddha, Mahasamatman, Cel Iluminat, Marele Suflet, „nădejdea eroilor împotriva Cerurilor”. Încă din scurtul "Cuvânt înainte", cititorul este avertizat de traducătorul în română al romanului, Mircea Ștefancu, că ”realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem că știm”.

Primul capitol, de la bun început, dezvăluie această strategie a negării naturii divine, negare pe care protagonistul poveștii și-o asumă mai mult sau mai puțin, în funcție de context: 

”Adepții lui îl numiseră Mahasamatman și ziceau că este zeu. Oricum, el prefera să lase deoparte Maha- și -atman și să-și spună Sam. Nu pretinse nicicând a fi zeu. Dar după aceea, nu spuse nici că ar fi. Împrejurările fiind cele știute, nici recunoașterea uneia, nici a alteia nu i-ar fi fost de niciun folos. Tăcerea, însă, da”.

Pe scurt, toți zeii din acest roman nu sunt, de fapt, zei. Sunt, ce e drept, niște ființe superioare, capabile de a-și asuma diverse Atribute, de a se reîncarna, totul grație unei tehnologii avansate. Buddha, sau Sam, este cel care li se opune, apărându-i pe oameni – ființe inferioare, ignorante, păcălite de zei. Astfel, Sam este adeptul acceleraționismului, „o simplă doctrină care propune ca noi, cei din Ceruri, să dăm celor care locuiesc dedesubt din cunoștințele și puterile și substanța noastră”. În fapt, lupta dintre zei și Sam Buddha are drept miză unică dezvoltarea, evoluția omenirii. Cu alte cuvinte, acceleraționismul. 


Continuarea textului aici, pe Literomania


marți, 11 aprilie 2017

Sumar Literomania nr. 14 (08.04.2017)



SUMAR LITEROMANIA NR. 14

Raul Popescu, Roger Zelazny și zeii (click)
In memoriam Alex. Leo Șerban, Aprilie orb (click)
Concurs Flash Fiction Literomania – martie 2017 (click)
Cyrielle Diaz, Livre Paris, ou le retour du débat de la gratuité de la culture (click)
Georges Banu, Un théâtre mental (click)
Dorica Boltaşu Nicolae, Femei în "Dimineaţă pierdută" (click)
Tobie Nathan, Ţara aceasta care-ţi seamănă (click)
Dinu Flămând, Pessoa – Cioran, în căutarea patriei ideale (click)
Adrien Bosc, Constellation (click)
Veronica D. Niculescu, O scurtă declarație de dragoste (click)
Valeriu Gherghel, O lacrimă pe mormîntul tinereții mele (click)
Péter Demény, Mai am o singură durere (click)
Radu Niciporuc, Păianjenul de argint (click)
Ruxandra Cesereanu, Portalul și spiridușul său speculativ (click)


duminică, 9 aprilie 2017

Mircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor”



Complexitatea şi densitatea scriiturii lui Mircea Ivănescu reprezintă, fără îndoială, caracteristicile unui stil aparte. Mircea Ivănescu, aşa cum sesiza criticul Al. Cistelecan într-o postfaţă la antologia Mircea Ivănescu. Poeme alese (1966-1989) (Editura Aula, Braşov, 2003), nu are mai nimic în comun cu generaţia de scriitori afirmată în anii ’60 ai secolului trecut (deşi a debutat în 1968 – un debut târziu, la 37 de ani), generaţie de care îl desparte „o întreagă poetică, de nu de-a binelea o epistemă lirică”: „Textul, nu atât contextul, îl îndepărtează pe Mircea Ivănescu de generaţia lui de drept... Nu degeaba – remarcă în continuare Al. Cistelecan – a fost el asumat de către optzecişti ca erou întemeietor al postmodernismului. Şi nu pe nemerit e el poetul care s-a insinuat – şi încă, adesea, decisiv – în toate formulele optzeciste, intrând în însăşi chimia sensibilităţii şi viziunii acestei generaţii”. E vorba, aş spune, despre o influenţă care nu s-a manifestat numai în cadrulgeneraţiei ’80, ci ea continuă să rămână vie în poezia contemporană. Încă de la primul volum de poeme, numit simplu Versuri (1968), Mircea Ivănescu s-a detaşat de poeţii şaizecişti – care „preferau lirismul cel mai lipsit de anecdotă” (N. Manolescu) – printr-o formulă voit antilirică, prozastică. Acest stil „prozastic” se va păstra şi în volumele următoare, constituind o marcă pentru scriitura lui MI.

Neputinţa de a comunica. Gestul cu caracter ritualic. Sfidarea timpului 

Multe dintre poemele lui Mircea Ivănescu au ca element central sentimentul neputinţei de a comunica. E vorba de o neputinţă de a comunica plasată în eros. Prin natura sa, erosul presupune un act al cunoaşterii, al aproprierii, un act care, la Mircea Ivănescu, prin înstrăinarea celuilalt, a femeii, rămâne în suspensie, neîmplinit, ratat. Aşadar, cuplul, reprezentat de un el – naratorul (nu de puţine ori, însă, eul poetic se multiplică, caz în care este folosit pluralul noi) – şi o ea, nu se împlineşte prin comunicare, empatie. Este spusă povestea unei singurătăţi în doi, singurătate plasată de cele mai multe ori într-un peisaj iernatic, apocaliptic: după-amiezi de iarnă ploioase ori seri pline de zăpadă. Elementul feminin (care poate fi însăși Poezia) ţine, la Mircea Ivănescu, de o dimensiune a depărtării. Şi asta pentru că, pare-se, nu e vorba de o prezenţă propriu-zisă, aparţinând aşadar prezentului, ci de o prezenţă evocată (invocată) aparţinând trecutului. Sau, de ce nu?, putem considera acest element feminin un construct prin care este sugerată distanţa, depărtarea, inaccesibilitatea, monadismul fiinţei (uneori nu poate fi evitată impresia că personajul feminin are concreteţea unui abur, că este construit doar din simple gesturi – ce-i drept, de natură tainică, iniţiatică –, lipsit fiind însă de un element caracteristic, individualizator; acest procedeu ar putea fi numit „construirea unei absenţe”): „să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei/ atât de indiferentă încât nici nu credem/ că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,/ pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori/ am vorbit cu intenţie – şi când ea le va ridica încet/ să-şi acopere ochii – să creadă deodată/ că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt/ peste ea – să i se pară că aude cum îi cântăm noi –/ dar nu ne mai recunoaşte vocea” (Vicleim). Amintirea poate fi considerată doar un simplu suport pentru o imagine, prilej pentru instanţa poetică de a construi, de a se plasa în ipotetic, în posibil. În acest caz, amintirea se transformă în amintirea unor închipuiri.

Citiți continuarea aici, pe Literomania, nr. 13