duminică, 5 noiembrie 2017

Flash fiction stories



Anunț preluat de pe site-ul Literomania:

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 
Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 
  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 
Spor la scris! 

Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în 2015



Lord Byron, Sheridan Le Fanu şi Bram Stoker au impus în literatură un personaj straniu şi controversat: vampirul. Demonic, fermecător şi înspăimântător în acelaşi timp, vampirul, care prin romanul Dracula al lui Bram Stoker a intrat definitiv în galeria personajelor literare de neuitat, va deveni, de asemenea, prin pelicula Nosferatu din 1922,  în regia lui F.W. Murnau, o prezenţă obişnuită a lumii de celuloid. De-a lungul timpului, acest personaj a suferit numeroase avataruri, lucru evident şi în filmele care îl au ca protagonist. Dacă în secolul XX, clişeele legate de latura demonică a vampirului au fost aproape imposibil de evitat, în secolul XXI aceste clişee au fost, în sfârşit, forţate, cu rezultate mai mult sau mai puţin interesante.

Probabil că Francis Ford Coppola a fost primul care, prin ecranizarea din 1992 a romanului semnat de Bram Stoker, a adus pe ecrane un altfel de Dracula, un soi de danddy îndrăgostit care rătăceşte pe străzile Londrei în căutarea iubitei sale eterne. În 1994, Interview with the Vampire, ecranizare a unui roman dintr-o serie aparţinând lui Anne Rice, a propus, la rându-i, un vampir romantic, justiţiar, măcinat de dileme morale. Imaginea vampirului romantic, dar cu evidente note ironice, în curat stil postmodernist, este de regăsit şi în serialul True Blood, un fenomen al anilor 2000 (un serial care amintește, într-o oarecare măsură, de Buffy The Vampire Slayer). Ultimele episoade din True Blood au fost difuzate în 2014,  iar de atunci, cu unele excepţii, nu s-a mai întâmplat mare lucru cu acest personaj al vampirului. Nu trebuie uitat, de asemenea, Let The Right One In, film din 2008 al regizorului Tomas Alfredson, care mizează pe motivul copilului-vampir, prezent şi în Interview with the Vampire.

În ultimii doi ani, filmele cu vampiri au devenit o raritate. Probabil că, după boom-ul True Blood, vampirul are nevoie şi el de o binemeritată odihnă. În plus, moda fantasy, impusă de un alt serial, Game of Thrones, a atras atenţia din plin, marginalizându-i pe vampiri (fie ei şi romantici). Totuși, cum am spus deja, există și excepţii, și anume câteva filme din 2014 şi 2015 care au plusat pe acest personaj. Înainte de a vorbi despre aceste filme, se mai impune o precizare. Într-un stil ironic, buf, The Fearless Vampire Killers, or Pardon Me, But Your Teeth Are in My Neck, pelicula din 1967 a lui Roman Polanski, a demontat o întreagă mitologie a vampirului, trend care, peste ani, a fost reluat, din păcate, de filmele hollywoodiene, şi aici mă refer în special la Vampire in Brooklyn, o peliculă dezamăgitoare, marca Wes Craven, şi Dracula: Dead and Loving It, al lui Mel Brooks. Nota ironică, à la Polanski, s-a păstrat, însă, şi în cazul unor pelicule destul de reuşite, apărute în ultimul timp, ca Dark Shadows, filmul din 2012 al lui Tim Burton, sau What We Do in the Shadows, film din 2014 care a trecut neobservat de amatorii de gen, în ciuda calităţilor sale. Aș mai include, în această ultimă categorie, și pelicula din 1996 From Dusk Till Dawn (regia: Robert Rodriguez).

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 43





Sumar Literomania nr. 43



Adina Dinițoiu, Françoise Sagan, on the edge (click)
Flash fiction stories - octombrie 2017 (click)
Raul Popescu, Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în 2015 (click)
Caius Dobrescu, Praf în ochi (fragment) (click)
Paul-George Popescu, Un lefter Popescu în America Latină (click)
Ruxandra Cesereanu, Harfista și ciocanul pneumatic (o snoavă urmuziană) (click)
Valeriu Gherghel, Am întrevăzut cîteodată o stare de spirit superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă… (click)
Péter Demény, Empatic.ro (click)

Smaug și „mineralele serpentine”


În povestea „Hobbitul”(„The Hobbit”) de J.R.R. Tolkien, despre care am scris săptămâna trecută pe Literomania, Smaug este un dragon amator de aur și giuvaere, prăzi pe care le apără cu prețul vieții – o ființă distrugătoare și lacomă, deși nu lipsită de o oarecare inteligență („dragonii nu se pot împotrivi fascinației vorbirii în cimilituri”). Doarme pe grămezile de comori prădate, motiv pentru care burta sa este încrustată cu diamante și felurite bijuterii, care formează un fel de scut.

Motivul balaurului este unul destul de vechi. I.P. Culianu, într-un eseu din 1979, „Narațiune și mit în «Cântecul Perlei»”, pomenește de „mineralele serpentine”, acele pietre prețioase păzite de către șerpi. Despre ele a scris, de altfel, și Eliade, care plasa originea legendei „mineralelor serpentine” în vechile mituri despre acei șerpi sau balauri care păzeau fie Copacul Vieții, fie vreo substanță sau valoare sacră (nemurirea, tinerețea veșnică etc.).
Continuarea textului aici, Literomania nr. 42

Sumar Literomania nr. 42



Adina Dinițoiu, Mizele sociale ale literaturii (click)
Leïla Slimani, Cântec lin (fragment) (click)
Paul Țanicui, peste prag (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Scrisori către un prieten din Vest (click)
Raul Popescu, Smaug și „mineralele serpentine” (click)
Valeriu Gherghel, Numai dacă nu speri nimic, poți ajunge să cunoști fericirea (click)
Péter Demény, Amorul singuraticilor (click)
Bozz, Clasele de tortură și canonul literar (click)
Literomania, Poveşti despre sfinţi, profeţi şi monştri (click)



marți, 24 octombrie 2017

„Hobbitul” pe înțelesul tuturor


„In a hole in the ground there lived a hobbit…” Așa începe una dintre cele mai cunoscute povești ale secolului al XX-lea. „The Hobbit” este titlul poveștii, iar autorul se numește J.R.R. Tolkien.
„The Hobbit” nu este o poveste oarecare. Printre altele, ea marchează impunerea unui gen literar marginalizat, cu origini în vechile mitologii, și anume fantasy-ul. După Tolkien, genul a fost consolidat de nume ca Ursula K. Le Guin, Roger Zelazny, Robert Jordan sau George R.R. Martin. Bineînțeles, enumerarea poate continua cu ușurință.
În 1937, la insistențele prietenilor – mai ales la cele ale lui C.S. Lewis, membru, ca și Tolkien, al grupului oxfordian „The Inklings” și autor al „Cronicilor din Narnia” –, Tolkien acceptă să publice „The Hobbit”. Romanul a fost un bestseller. În atare condiții, Tolkien a scris, între 1937 și 1949, și o continuare, trilogia „The Lord of the Rings”.

Se cunoaște povestea din spatele cărților lui J.R.R. Tolkien. Profesor la Oxford, filolog de prestigiu, specialist în limbi vechi, în special nordice, a inventat diverse popoare care să vorbească câteva dintre limbile pe care le crease în joacă. Un simplu joc lingvistic a stat, așadar, la baza textelor tolkiene. Poate că inventat e prea mult spus, în măsura în care lumile lui J.R.R. Tolkien au la bază mitologiile nordice sau celtice. Astfel, în „The Hobbit”, probabil că singurul neam imaginat în întregime de autorul englez este cel al hobbiților.
Tolkien, asemenea autorilor care l-au urmat, s-a inspirat din diverse mitologii. Cuvântul-cheie aici ar fi „inspirat”, căci mitologiile cu pricina sunt re-interpretate, re-aranjate, re-investite cu noi semnificații. Este vorba de o remitologizare, iar procesul pare a funcționa perfect. Mai mult, la autori ca Roger Zelazny, de exemplu, se poate chiar vorbi și de o demitologizare, în măsura în care zei omnipotenți și venerați în diverse religii ale lumii se dovedesc, în cele din urmă, niște șarlatani (la scară mare, ce-i drept). La George R.R. Martin, mitologia are mai degrabă un rol de fundal, de coloratură, în ciuda faptului că există ființe mitologice cu puteri supranaturale. Istoria e făcută, în cele din urmă, de oameni. Unii autori au rămas, însă, și în zilele noastre fideli genului fantasy originar, high fantasy (sau epic fantasy), așa cum este cazul lui Robert Jordan, care a inventat în „The Wheel of Time” o lume unde coexistă elemente din budism, hinduism, creștinism și islamism.
 Continuarea textului aici, în Literomania nr. 41


Sumar Literomania nr. 41



Catherine Cusset în dialog cu Adina Diniţoiu (click)
Raul Popescu, „Hobbitul” pe înțelesul tuturor (click)
Mihók Tamás, cele mai bune actrițe (click)
Marian Ilea, Cârciuma „La Margit” (click)
Ioana Baetica Morpurgo, Schije (fragment) (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Critica estetică s-a mutat pe Facebook. Și luptă împotriva corectitudinii politice inexistente (click)
Péter Demény, Cinci puncte (click)
Valeriu Gherghel, Vă plac romanele polițiste? (click)

Odiseea dublineză



„El se odihneşte. A călătorit.”
James Joyce, „Ulise”

Dacă ar fi să rezum Odiseea lui Joyce, aş spune aşa: ironie, cutezanţă, epifanie a cotidianului, a banalului, un Ulise deloc mânios, un Telemah dezamăgit, o Andromacă infidelă, o Atenă lăptăreasă, o Nausicaa şchioapă, o zi cât zece ani de pribegie, o Itaca plină de vicii şi vicioşi, ţară ce şi-a proscris fiul iubitor.
Nu greşim dacă în Leopold Bloom îl recunoaştem pe Joyce, veşnicul pribeag, veşnicul contestatar. Joyce a iubit renegând, a scris ca şi cum ar fi arhivat nişte convorbiri banale sau gânduri la fel de banale ale unor oameni banali – paradoxuri reflectând, în cele din urmă, o conştiinţă schizofrenică. „Ulise”, roman publicat la Shakespeare & Co în 1922, este un amalgam generos de senzaţii, de frânturi de gânduri şi de obsesii care frizează patologicul. Dezamăgirea îl însoţeşte pe călător încă de la începutul drumului – Itaca lui Bloom nu este Itaca lui Ulise, Penelopa sa nu cunoaşte răbdarea izvorâtă din iubire. Penelopa creată de Joyce iubeşte, însă într-un mod contradictoriu, trădându-şi soţul, o alegorie amintind poate de Irlanda, iubita prigonitoare. De asemenea, Joyce propune un altfel de Ulise, lipsit de viclenie, nu însă de înţelepciune, urând ipocrizia în aceeaşi măsură în care urăşte prostia. Un om simplu, umil, prevăzător, care nu încearcă să se opună Sorţii, precum anticul Ulise. Recunoaştem în romanul lui Joyce delăsătorul spirit irlandez, în opoziţie cu cel englez, dur, supunător, răzbunător, atât de bine reprezentat de Shakespeare.
Leopold Bloom iubeşte, compătimeşte, dar nu cunoaşte decât răutatea celor din jurul său. Bloom este un Dedal pe veci prizonier în propriul labirint, neputând să-şi elibereze nici măcar fiul. Rămâne resemnarea, ultimul refugiu al celui prigonit. Labirintul devine parte din rutina existenţială. Caracterul privativ al acestuia este ignorat, cel puţin în aparenţă. Dumnezeu – Creatorul, ce îşi este în acelaşi timp Tată şi Fiu – rămâne izolat, undeva, într-un loc îndepărtat şi inaccesibil, nu-l ajută pe Dedal în zborul său frânt. Acest Dumnezeu există cel mult, poate, doar ca umbră a unei prezenţe. „Dacă te iubesc, de ce nu mă ajuţi, de ce mă prigoneşti, aceasta să fie oare dreptatea Ta?” – par a se întreba Stephen şi Bloom, artistul şi omul. „Te urăsc, ştiu că eşti acolo, rămâne doar să accept ceea ce îmi este scris!” Resemnare, iată, fără urmă de laşitate. Leopold Bloom, dar şi Stephen Dedalus sunt nişte eroi moderni curajoşi, în ciuda unei laşităţi aparente. Inteligenţa şi acuitatea simţurilor îi fac să perceapă într-un mod viu nedreptatea ce îşi dezvăluie neîncetat cele o mie de chipuri ale sale. La sfârşitul zilei de pribegie, resemnat, Leopold Bloom îşi culcă trupul obosit în patul conjugal, murdărit de infidelitatea soţiei, neprotestând, neîntrebând, doar iubind în continuare.
Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 40

Sumar Literomania nr. 40



Adina Dinițoiu, Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes (click)
Concursul de proză foarte scurtă Flash fiction (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Paul Goma, acum 40 de ani (click)
Raul Popescu, Odiseea dublineză (click)
Ruxandra Cesereanu, Pre numele său vechi Ulixes (click)
Valeriu Gherghel, Cînd mergea cu trăsura, bunica mea citea în latinește (click)
Veronica D. Niculescu, Capătul zilei (click)
Péter Demény, Privire în orbire (click)

duminică, 1 octombrie 2017

Dreptul primei nopţi



Cunoscut istoric al mentalităţilor, antropolog, dar şi un expert în Mircea Eliade şi I.P. Culianu, Andrei Oişteanu a scris unele dintre cele mai provocatoare lucrări în domeniu din spaţiul nostru cultural, dintre care citez Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2010; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III-a, 2014) şi Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (Polirom, 2007; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III‑a, 2014). În această enumerare se înscrie şi cel mai nou studiu semnat de Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2016), studiu care nu a avut, din păcate, o primire pe măsură. Prin actualitatea, prin stringenţa temei – condiţia femeii în societate –, ar fi fost de aşteptat ca volumul semnat de Andrei Oişteanu să stîrnească discuţii, controverse, dar nu s-a întîmplat aşa.
Împărţit în 35 de capitole, studiul lui Andrei Oişteanu surprinde diversele avataruri şi roluri pe care femeia a fost nevoită să şi le asume de-a lungul timpului (de soţie, mamă, muză etc.) în diverse spaţii geografice, privilegiat fiind spaţiul românesc. Prin urmare, avem de-a face cu un serios studiu sociologic şi antropologic, în care accentul cade pe sexualitate, după cum recunoaşte însuşi autorul în „Cuvînt îna­inte“: „Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi în încercarea de a înţelege delicatele şi misterioasele ei mecanisme şi modul în care ele influenţează (şi sînt la rîndul lor influenţate de) mecanismele sociale, morale şi culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punct de vedere al Culturii şi, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punct de vedere al Naturii… Am rămas în coordonatele unui comparatism funcţional, pentru că este vorba de repetarea unor manifestări diferite, dar în fond asemănătoare, rulînd aceleaşi arhetipuri psihologice şi mentalitare. Din punct de vedere erotic, oamenii din Sumerul antic gîndeau şi simţeau la fel cu cei din Europa de azi? Într-o oarecare măsură, da. Sînt modele mentale şi comportamentale care au supravieţuit tenace, în mod miraculos, rămînînd ascunse undeva în pliurile mentalităţii colective, chiar dacă în forme simbolice şi metaforice“.
Ius primae noctis
Unul dintre aceste „modele mentale şi comportamentale“ care au supravieţuit de-a lungul timpului în diverse societăţi, inclusiv în cea românească, este, ne atrage atenţia Andrei Oişteanu, acela numit ius primae noctis (sau le droit du seigneur), adică „dreptul feudalului/ seniorului de a se culca în noaptea nunţii cu miresele de pe domeniul său“, o lex non scripta care a străbătut, sub diverse forme, veacurile. În Indexul motivelor mito-folclorice al etnologului american Stith Thompson, sursă pe care autorul o invocă pe parcursul întregii cărţii, poartă denumirea de „King demands subsect’s wife for himself“ („Regele o cere pe soţia supusului său pentru el însuşi“).
Dacă în Antichitate şi perioada medievală acest drept este unul evident, faptul că el a supravieţuit în perioadele renascentistă şi iluministă, ba chiar şi la început de secol XIX, este de-a dreptul surprinzător.



Absurdul cortázarian




„Numai trăind absurd am putea s-o încheiem odată cu acest absurd infinit.
Adevărul nostru posibil trebuie să fie o invenţie.”

Julio Cortázar, „Şotron”

Încă de la apariţia sa, în 1963, romanul „Şotron” („Rayuela”) de Julio Cortázar a avut parte de multe aprecieri, dar şi de critici, a devenit un roman-cult, care a impus un stil imitat de foarte mulţi tineri scriitori. În felul lui, însă, „Şotron” este un roman inimitabil, aşa cum, de exemplu sunt şi „În căutarea timpului pierdut” sau „Ulise”. Mai mult, toate aceste trei romane au ca motiv centralquestacăutarea. În fapt, căutarea este îndeletnicirea celor stingheriţi de propria lor existenţă. Şi de existenţă în general, aş spune. Întrebarea firească ar fi: despre ce fel de căutare este vorba? Ei bine, despre una fără un scop, fără un ţel prealabil. Tocmai această lipsă a unui ţel însufleţeşte actul căutării, cel puţin în cazul personajelor cortáziene.

Semnul, emblema lui Horacio Oliveira, protagonistul romanului semnat de Cortázar, este, cum spuneam, căutarea: „Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care pornesc noaptea fără un ţel anume, raţiunea distrugătorilor de busole”. Horacio nu este un om al prezentului Dimpotrivă, pentru el, fiecare gest sau întâmplare îşi dezvăluie frumuseţea, misterul doar prin rememorare, emoţiile sunt unele post-factum. Cu toate astea, căutătorul nu poate trăi nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor. Căutătorul este cel care se plasează întotdeauna în centru, în acel punct în care trecutul, prezentul şi viitorul coincid. Gregorovius, unul dintre personajele romanului, surprinde foarte bine disperarea şi tristeţea acestei căutări, descriindu-l astfel pe Horacio: „–…Presimte că în vreun colţ din Paris, în vreo zi sau în vreo moarte sau în vreo întâlnire există o cheie, caută ca un nebun, ia aminte că spun «ca un nebun». Adică în realitate nu e conştient că stă şi caută cheia, nici că există o cheie”. Iată cum Horacio apare învăluit într-o aură de nebun care plonjează cu toată puterea în absurd (pentru Horacio Olivera, absurdul constituie, de altfel, starea naturală a lumii: „– Miracolele nu mi s-au părut niciodată absurde, absurd e ceea ce le precedă şi ceea ce le urmează”). Doar somnul dizolvă această lume, impunând propria lui ordine. La fel iraţionalul ce irumpe, din timp în timp, în real: „Raţiunea ne serveşte doar pentru a diseca realitatea în tihnă sau pentru a analiza viitoarele ei furtuni, niciodată pentru a rezolva o criză instantanee. Dar crizele astea sunt un fel de manifestări metafizice, dragă, o stare care, poate, dacă n-am fi luat drumul raţiunii, ar fi starea naturală şi obişnuită a pitecantropului ridicat în două picioare”.


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 39



Sumar Literomania nr. 39


Raul Popescu, Absurdul cortázarian (click)
Cosmin Perța, Poem despre ea (click)
Ioana Geacăr, abia te strecori (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Florin Iaru, povestitorul (click)
Ruxandra Cesereanu, Iustin, obiectele și stările de a fi (click)
Valeriu Gherghel, Cîte cărți contează realmente pentru un om care și-a făcut obiceiul de a citi? (click)
Veronica D. Niculescu, Camera cu două ferestre (click)

duminică, 24 septembrie 2017

Literomania nr. 38



Adina Dinițoiu, „Imobilitatea ofileşte pasiunile tinereţii” Interviu cu teatrologul şi eseistul George Banu (click)
Adina Dinițoiu, Cehov, o profesiune de credinţă (click)
Simona Nastac, raport de la locul crimei (click)
Florin Chirculescu, Greva păcătoșilor (fragment) (click)
Ioana David, Patru cărți importante din biblioteca italiană (II) (click)
Valeriu Gherghel, Cîte cărți contează realmente pentru un om care și-a făcut obiceiul de a citi? (click)
Péter Demény, Înfășurat în artă (click)

Corupția și literatura



„Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească” este titlul unui volum din 2005 coordonat de Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, volum realizat în cadrul unui proiect universitar de cercetare. Conține mai multe eseuri pe tema corupției semnate de Ruxandra Ivăncescu, Rodica Ilie, Alina Felea, Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Ovidiu Moceanu, Mihai Ignat.

În rândurile care urmează mă voi ocupa însă de eseul din deschiderea volumului, „Despre analogie, agenție, glisare și incertitudine”, care îi aparține lui Caius Dobrescu – un excelent exemplu, cred, de text de analiză (din perspectivă) culturală a unui fenomen social. Bine structurat, cu multiple și felurite exemple, cu un aparat critic demn de toată admirația (format aproape exclusiv din volume încă netraduse la noi, asta și pentru că, deși fenomenul corupției a fost și este în România unul dezbătut în exces, volume serioase pe această temă nu prea – iată, îmi iau o marjă de eroare! – nu prea, spuneam, au fost publicate), eseul, de dimensiunile unei broșuri onorabile (cca. 70 de pagini A4), propune, pe lângă multiplele definiții ale corupției, și patru principii care definesc conexiuni ale literaturii cu sfera socialului. De altfel, Caius Dobrescu își propune să surprindă modul în care științele literaturii, științele culturii și științele sociale se întrepătrund pentru a da seama de un fenomen complex, cel al corupției. Convingerea autorului este aceea că „științele literaturii, prin modul în care influențează studiul literaturii în școală, în universități sau în orice alte forme instituționale care asigură învățarea permanentă, pot contribui la elaborarea unor politici publice de profilaxie a corupției”. O speranță justificată, dar a cărei împlinire necesită mult timp, răbdare și oameni bine pregătiți.


Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 36


Sumar Literomania nr. 37



Raul Popescu, Corupția și literatura (click)
Catherine Cusset, Celălalt pe care-l adoram (fragment) (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Cella Serghi, un destin intelectual feminin (click)
Adina Dinițoiu, Formele estetice şi istoria modei (click)
Ioana David, Patru cărți importante din biblioteca italiană (click)
Ruxandra Cesereanu, Nebunie, pasiune, alcool - „omul virgil” - (click)
Valeriu Gherghel, Ce soartă mai pot avea cărțile scrise cu o cerneală invizibilă (click)
Péter Demény, Rescrierea meschină (click)


vineri, 15 septembrie 2017

Conceptul modern de poezie la Matei Călinescu



Poetul modern spune, aşadar, ceea ce spune, literal şi în toate sensurile.
Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie

Apărut în 1973, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, volum reeditat în 2017, într-o frumoasă ediţie, la Editura Humanitas, a fost, la bază, lucrarea de doctorat a lui Matei Călinescu, susţinută la Cluj în 1972, sub îndrumarea preofesorului Liviu Rusu. Motivul pentru care tînărul pe atunci Matei Călinescu şi-a îndreptat atenţia spre conceptul de modern într-o perioadă în care sintagma realism socialist deţinea supremaţia este dezvăluit de autorul însuşi în Argumentul volumului: „Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism pînă la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic“.
Limbajul poetic şi limbajul comun
Cartea lui Matei Călinescu redă traseul poeziei moderne de la romantism pînă la suprarealism, avînd şi un capitol dedicat conceptului de modern în poezia română, punctate fiind, bineînţeles, toate caracteristicile care definesc într-un fel sau altul, în evoluţia sa, poezia modernă. Pînă la a prezenta aceste caracteristici, trebuie neapărat menţionată ideea că se poate vorbi despre modern în poezie numai şi numai prin prisma unei schimbări majore de paradigmă la nivel lingvistic: limbajul devine conştient de sine, de rolul său în comunicarea orală şi scrisă: „În ceea ce priveşte poetica – fie că e vorba de cea implicită într-o activitate de creaţie, fie de cea teoretic explicită –, meditaţia asupra funcţiilor şi limitelor limbajului a jucat totdeauna, şi în chip firesc, un rol esenţial. Cu toate acestea, epoca modernă – ale cărei începuturi pot fi situate în preajma şi în cursul desfăşurării fenomenului romantic – înseamnă pentru poetică o substanţială întărire a «conştiinţei lingvistice»; întregul statut clasic al limbajului e răsturnat: cuvîntul poetic nu mai e un simplu mijloc de imi­taţie a naturii, el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri. Poezia nu mai recurge la limbaj, ca la un instrument, ci intră în limbaj, în dinamica lui internă, căutînd să-l facă să se semnifice în primul rînd pe sine“.
De la antici pînă la romantici, între limbajul poetic şi cel comun a fost recunoscută doar o diferenţă de grad. Cu alte cuvinte, s-a crezut că acelaşi lucru poate fi exprimat atît în limbaj vulgar, cît şi în limbaj poetic, amănunt care nu i-a scăpat nici lui Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne. Poetica modernă, însă, are la bază o logică diferită de cea a vorbirii prozaice. Simbolurile limbajului poetic sînt ireductibile la simbolurile limbajului comun. Putem vorbi, astfel, de o specificitate a limbajului poetic: „Poetul spune ceea ce spune, nimic altceva“.
Romanticii, dar şi preromanticii, au fost duşmanii principiului aristotelic al imitaţiei. Poezia nu era considerată nicidecum o imitaţie a naturii, ci o voce a ei. Lirismul începe a fi socotit nu numai o origine a poeziei, ci şi esenţa oricărui act poetic şi totodată finalitatea lui. Iată, prin urmare, conturată o conştiinţă a supremaţiei liricului. Timid, se încerca şi o oarecare distincţie între poem şi poezie: poezia se poate manifesta, poate exista şi în afara oricărui poem. Cu toate acestea, poezia tinde să se încorporeze, ca să spun aşa, într-un poem. De asemenea, pot exista într-un poem şi părţi fără poezie.




duminică, 10 septembrie 2017

Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula”




Primul roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius“. Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text“. În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil.


Citește continuarea textului aici, înLiteromania nr. 36