În seria dedicată lui Matei
Călinescu de Editura Humanitas a apărut, în 2016, un volum de dimensiuni mici,
cu titlul „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”. Apărute după voluminosul
şi impresionantul „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp”, notaţiile din
2000-2002 nu au mai stârnit acelaşi interes printre criticii literari şi
cititori. Pe nedrept, aş spune, căci ele constituie, printre altele, o
radiografie necruţătoare a mentalităţilor româneşti (prejudecăţi, inerţii de
gândire etc.) din interbelic până la începutul anilor 2000, când Matei
Călinescu, profesor emerit la Indiana University din Bloomington, a ţinut
cursuri la Universitatea din Cluj.
Prima notaţie din acest jurnal
datează din mai 2000 şi descrie o călătorie în Grecia, ţinut al contrastelor,
spaţiu bizantin, „reticent la modernitatea laică”. „Un călător leneş, fără
iniţiativă”, deşi „receptiv şi reflexiv”, Matei Călinescu, deloc atras de
aspectul turistic (să-i zicem) al acestei călătorii, este agasat de latura
kitsch a turismului modern. „Nu mi-aş fi închipuit că această călătorie în
Grecia – notează autorul – îmi va da prilejul să reiau meditaţiile mele despre
kitsch. Deşi ar fi trebuit, turismul fiind varianta modernă, şi deci kitsch, a
pelerinajului, transformat în călătorie de plăcere”. Spirit critic, reflexiv,
autorul nu se lasă atât de uşor pradă dezamăgirii produse de prezenţa
kitsch-ului turistic, reîntorcându-se, cum mărturiseşte şi în citatul de mai
sus, la analizele sale legate de acest fenomen al lumii moderne: „Ce este
kitsch-ul, mă întreb din nou? Este el altceva decât arta – sau chiar negaţia artei, cum
cred unii purişti ai esteticului? Sau linia care le separă e fluidă, incertă,
cu tot felul de meandre, cu întreruperi care permit întrepătrunderile?”.
Răspunsul la aceste întrebări are în centru statutul cópiei în raport cu
originalul (în Grecia, ca peste tot în lume, piaţa este suprasaturată de
suvenirurile care reproduc felurite opere de artă accesibile, de cele mai multe
ori, doar ca exponate în muzee), răspuns care cred că merită redat aproape în
întregime: „Deşi anumite originale se pot cumpăra sau vinde, pe piaţa artei,
cele cu adevărat importante sunt nepreţuite, ca de pildă acelea care se află în marile
muzee şi pe care trebuie să te duci să le vezi acolo unde sunt. Contează mult
faptul că trebuie să întreprinzi un scurt pelerinaj (fie el în varianta
degradată turistică) spre a le vedea. Kitsch-ul, în măsura în care e un stil al
democraţiei, sau al modernităţii, le face mai accesibile sub formă de cópii,
reproduceri fotografice, emisiuni de televiziune, filme, videocasete etc.,
lipsindu-le de «aură» dar şi, indirect, mărind puterea de iradiaţie a acestei
«aure» (de unde nesfârşitele cozi şi înghesuiala de la expoziţiile speciale
organizate de marile muzee…). Accesibilitatea nu e însă secretul kitsch-ului”.
Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 46
0 Comentarii