duminică, 31 decembrie 2017

Matei Călinescu în țara umbrelor


În seria dedicată lui Matei Călinescu de Editura Humanitas a apărut, în 2016, un volum de dimensiuni mici, cu titlul „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”. Apărute după voluminosul şi impresionantul „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp”, notaţiile din 2000-2002 nu au mai stârnit acelaşi interes printre criticii literari şi cititori. Pe nedrept, aş spune, căci ele constituie, printre altele, o radiografie necruţătoare a mentalităţilor româneşti (prejudecăţi, inerţii de gândire etc.) din interbelic până la începutul anilor 2000, când Matei Călinescu, profesor emerit la Indiana University din Bloomington, a ţinut cursuri la Universitatea din Cluj.
Prima notaţie din acest jurnal datează din mai 2000 şi descrie o călătorie în Grecia, ţinut al contrastelor, spaţiu bizantin, „reticent la modernitatea laică”. „Un călător leneş, fără iniţiativă”, deşi „receptiv şi reflexiv”, Matei Călinescu, deloc atras de aspectul turistic (să-i zicem) al acestei călătorii, este agasat de latura kitsch a turismului modern. „Nu mi-aş fi închipuit că această călătorie în Grecia – notează autorul – îmi va da prilejul să reiau meditaţiile mele despre kitsch. Deşi ar fi trebuit, turismul fiind varianta modernă, şi deci kitsch, a pelerinajului, transformat în călătorie de plăcere”. Spirit critic, reflexiv, autorul nu se lasă atât de uşor pradă dezamăgirii produse de prezenţa kitsch-ului turistic, reîntorcându-se, cum mărturiseşte şi în citatul de mai sus, la analizele sale legate de acest fenomen al lumii moderne: „Ce este kitsch-ul, mă întreb din nou? Este el altceva decât arta – sau chiar negaţia artei, cum cred unii purişti ai esteticului? Sau linia care le separă e fluidă, incertă, cu tot felul de meandre, cu întreruperi care permit întrepătrunderile?”. Răspunsul la aceste întrebări are în centru statutul cópiei în raport cu originalul (în Grecia, ca peste tot în lume, piaţa este suprasaturată de suvenirurile care reproduc felurite opere de artă accesibile, de cele mai multe ori, doar ca exponate în muzee), răspuns care cred că merită redat aproape în întregime: „Deşi anumite originale se pot cumpăra sau vinde, pe piaţa artei, cele cu adevărat importante sunt nepreţuite, ca de pildă acelea care se află în marile muzee şi pe care trebuie să te duci să le vezi acolo unde sunt. Contează mult faptul că trebuie să întreprinzi un scurt pelerinaj (fie el în varianta degradată turistică) spre a le vedea. Kitsch-ul, în măsura în care e un stil al democraţiei, sau al modernităţii, le face mai accesibile sub formă de cópii, reproduceri fotografice, emisiuni de televiziune, filme, videocasete etc., lipsindu-le de «aură» dar şi, indirect, mărind puterea de iradiaţie a acestei «aure» (de unde nesfârşitele cozi şi înghesuiala de la expoziţiile speciale organizate de marile muzee…). Accesibilitatea nu e însă secretul kitsch-ului”.


Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 46