miercuri, 18 septembrie 2013

Ioan Petru Culianu şi lumile sale ficţionale





După 1989, proza lui Ioan Petru Culianu a găsit un teren prielnic în peisajul literar românesc, teren pregătit, ce e drept, de volumele sale de istoria religiilor. Este vorba despre o proză ce reia în notă ficţională, ludică, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Mircea Eliade, elemente din opera ştiinţifică. Propune, adică, o lume posibilă, în care teoria este pusă la lucru, exemplificată, lăsată să se manifeste ca fapt concret, să ia trup. Mai mult, se poate spune că, atât în cazul lui Eliade, cât şi în cel al lui Culianu, nu puţine dintre ideile vehiculate în cadrul rigid al textului teoretic au apărut mai întâi în această lume posibilă, ficţională.



vineri, 6 septembrie 2013

“Toate bufniţele”, un roman al memoriei şi al iniţierii






Nu foarte sofisticat, deşi jonglează cu două planuri narative, Toate bufniţele, romanul din 2012 al lui Filip Florian, este un roman al memoriei – după cum ne atenţionează şi motto-ul din Bohumil Hrabal -, un roman duios, nostalgic, conceput parcă pentru a satisface, în acelaşi timp, atât gusturile publicului, cât şi pe cele ale criticilor literari.

Romanul este, conform convenţiei propuse de autor, un mansuscris în care au fost reunite amintirile tânărului Lucian şi ale mai vârstnicului Emil Stratin. Poveştile lui Emil Stratin au fost preluate, de asemenea, dintr-un manuscris, din caietul cu coperte galbene în care Emil, ajuns la vârsta de 60 de ani, şi-a povestit viaţa. Dar ce-i cu bufniţele, care-i povestea lor? Ornitolog pasionat, Emil pare a prefera bufniţele, în al căror limbaj s-a iniţiat în momentele din singurătate, pe când lucra ca inginer constructor în munţi, la Transfăgărăşan. Nici Lucian nu a rămas insensibil la acest tip de limbaj codat, pe care l-a deprins urmărindu-l pe Emil, vârstnicul său prieten şi maestru, în lungile lor expediţii prin păduri. Bufniţa, pasăre nocturnă şi solitară, este asociată cu tristeţea, cu întunericul, cu singurătatea, dar şi cu destinul, fiind considerată, în Grecia antică, interpreta lui Atropos, una dintre cele trei Parce, cea care retează firul destinului. Emil nu crede, după cum declară orgolios în caietul său, în soartă, însă, ca un făcut, totul pare, acum, la sfârşit, în momentul rememorării, un joc crud al unui destin implacabil. Emblemă a capricioasei zeiţe Athena, numită în Odiseea şi glaukpis – cea cu ochi de bufniţă, căci aceste păsări văd „în beznă, dincolo de forme şi contururi”, bufniţa a rămas în mitologie şi ca simbol al înţelepciunii, iar personajul Emil  Stratin poate fi considerat, fără a forţa limitele interpretării, un înţelept, un maestru care şi-a ales un ucenic, pe Lucian, copilul de 11 ani pe care l-a salvat, într-o zi de iarnă, din mâinile brutalului mecanic de teleferic Ene Tirilici.

Limbajul bufniţelor este, cum altfel?, unul secret, un limbaj cifrat al cărui cod îl deţin doar câţiva aleşi, printre care şi Emil. Fascinat de taina iubitorului de bufniţe, Lucian, băiatul de 11 ani, cercetează avid planşele şi cărţile acestuia despre păsări, sperând ca astfel să deprindă, la rându-i, acel limbaj secret: „În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni în şir secretul, răbdător şin încordat, am păşit pe drumul labirintic din cărţi, frază cu frază, pagină cu pagină, o mulţime din termenii şi formulările întâlnite mă făceau să cred că ornitologii vorbesc încifrat, ca nişte spioni trimişi de păsări printre oameni, nu invers, am învăţat pasaje întregi pe dinafară şi am privit ilustraţiile până le-am tocit, iar la toate, permanent, Emil mi-a fost martor”.

Mai mult, bufniţele, în acest roman, jucându-şi până la capăt rolul mitologic, au o funcţie psihopompă, sunt asociate cu moartea. Emil şi Lucian, pentru a le ademeni, aduc şoareci, pe care îi eliberează, pentru a fi prinşi de bufniţe. Ei sunt nişte oficianţi, iar bufniţele sunt zeităţile cărora aceştia le aduc, umili, ofrande – semnificativ în acest sens este şi episodul în care Lucian prinde un şoarece tocmai pentru a-l lăsa pradă unei bufniţe în următoarea sa excursie în pădure cu Emil. De asemenea, bufniţele îi apar lui Emil şi într-o amintire din copilărie, apariţie care prefigurează o întâmplare sinistră: moartea unei femei sfâşiate de câinii asmuţiţi de chiar amantul ei. Întâmplarea este prea puţin exploatată în trama romanului, la fel cum mai multe povestiri par expediate sau folosite doar pentru a umple paginile. Cam acesta ar principalul reproş pe care i-l pot aduce cărţii, şi anume slaba exploatare a unor episoade, înnodarea acestora cam pripită, efectul lor, per total, asupra cititorului fiind, astfel, oareşcum diminuat. Probabil, dacă Filip Florian ar mai fi insistat asupra unor secvenţe, rezultatul ar fi fost unul cu mult mai bun. 

Toate bufniţele este un roman iniţiatic, în măsura în care limbajul bufniţelor este, în egală măsură, un limbaj al vieţii şi al morţii. Deprinderea lui echivalează cu trecerea la o altă etapă existenţială, îl singularizează pe iniţiat, acesta având, în consecinţă, un alt statut. Poate de aceea îl regăsim pe Lucian, la 23 ani, în postura de meteorolog, izolat în munţii, unde stă câteva luni bune. El, care avea o gaşcă de prieteni de care nu se despărţea, a devenit, asemenea lui Emil, maestrul său, un însingurat, şi asta pentru că ştie un secret, cunoaşte limbajul bufniţelor, adică este un iniţiat. Ştie că moartea poate fi înfrântă prin poveste, prin memorie, dar ştie, în acelaşi timp, că sunt lucruri care nu se spun, pe care nu se cuvine să le dezvălui oricui şi oricând. Pe acelea, Emil şi Lucian le spun doar bufniţelor, aşa cum, în In the Mood for Love sau în 2046, personajele îşi spun secretele unei scorburi de copac pe care apoi o astupă cu pământ, pentru ca secretele cu pricina să nu iasă niciodată din acea scorbură, să rămână prizoniere acolo pe vecie.


Filip Florian, Toate bufniţele, Polirom, Iaşi, 2012, 280 p.