vineri, 15 septembrie 2017

Conceptul modern de poezie la Matei Călinescu



Poetul modern spune, aşadar, ceea ce spune, literal şi în toate sensurile.
Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie

Apărut în 1973, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, volum reeditat în 2017, într-o frumoasă ediţie, la Editura Humanitas, a fost, la bază, lucrarea de doctorat a lui Matei Călinescu, susţinută la Cluj în 1972, sub îndrumarea preofesorului Liviu Rusu. Motivul pentru care tînărul pe atunci Matei Călinescu şi-a îndreptat atenţia spre conceptul de modern într-o perioadă în care sintagma realism socialist deţinea supremaţia este dezvăluit de autorul însuşi în Argumentul volumului: „Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism pînă la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic“.
Limbajul poetic şi limbajul comun
Cartea lui Matei Călinescu redă traseul poeziei moderne de la romantism pînă la suprarealism, avînd şi un capitol dedicat conceptului de modern în poezia română, punctate fiind, bineînţeles, toate caracteristicile care definesc într-un fel sau altul, în evoluţia sa, poezia modernă. Pînă la a prezenta aceste caracteristici, trebuie neapărat menţionată ideea că se poate vorbi despre modern în poezie numai şi numai prin prisma unei schimbări majore de paradigmă la nivel lingvistic: limbajul devine conştient de sine, de rolul său în comunicarea orală şi scrisă: „În ceea ce priveşte poetica – fie că e vorba de cea implicită într-o activitate de creaţie, fie de cea teoretic explicită –, meditaţia asupra funcţiilor şi limitelor limbajului a jucat totdeauna, şi în chip firesc, un rol esenţial. Cu toate acestea, epoca modernă – ale cărei începuturi pot fi situate în preajma şi în cursul desfăşurării fenomenului romantic – înseamnă pentru poetică o substanţială întărire a «conştiinţei lingvistice»; întregul statut clasic al limbajului e răsturnat: cuvîntul poetic nu mai e un simplu mijloc de imi­taţie a naturii, el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri. Poezia nu mai recurge la limbaj, ca la un instrument, ci intră în limbaj, în dinamica lui internă, căutînd să-l facă să se semnifice în primul rînd pe sine“.
De la antici pînă la romantici, între limbajul poetic şi cel comun a fost recunoscută doar o diferenţă de grad. Cu alte cuvinte, s-a crezut că acelaşi lucru poate fi exprimat atît în limbaj vulgar, cît şi în limbaj poetic, amănunt care nu i-a scăpat nici lui Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne. Poetica modernă, însă, are la bază o logică diferită de cea a vorbirii prozaice. Simbolurile limbajului poetic sînt ireductibile la simbolurile limbajului comun. Putem vorbi, astfel, de o specificitate a limbajului poetic: „Poetul spune ceea ce spune, nimic altceva“.
Romanticii, dar şi preromanticii, au fost duşmanii principiului aristotelic al imitaţiei. Poezia nu era considerată nicidecum o imitaţie a naturii, ci o voce a ei. Lirismul începe a fi socotit nu numai o origine a poeziei, ci şi esenţa oricărui act poetic şi totodată finalitatea lui. Iată, prin urmare, conturată o conştiinţă a supremaţiei liricului. Timid, se încerca şi o oarecare distincţie între poem şi poezie: poezia se poate manifesta, poate exista şi în afara oricărui poem. Cu toate acestea, poezia tinde să se încorporeze, ca să spun aşa, într-un poem. De asemenea, pot exista într-un poem şi părţi fără poezie.




duminică, 10 septembrie 2017

Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula”




Primul roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius“. Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text“. În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil.


Citește continuarea textului aici, înLiteromania nr. 36


Sumar Literomania nr. 36



Raul Popescu, Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula” (click)
Proze finaliste la Concursul Flash Fiction – august 2017 (click)
Paul Țanicui, Bob în țara tuturor (fragment) (click)
Gheorghe Mocuța, poezia sau viața? (click)
Adina Dinițoiu, „Tratament fabulatoriu” de Mircea Nedelciu - sens parabolic şi „realism nemărginit” (click)
Péter Demény, Zîmbetul rimelor (click)
Valeriu Gherghel, Mic excurs întru lauda ținerii de minte (click)

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Alisa și paradoxul



Nu că aș fi sigur, dar o bănuială tot am că teribilul secret al literaturii ar fi absurdul, iar absurdul este jucăria preferată a fanteziei. Astfel, poveștile, scorniri fantastice, sunt prin definiție absurde, sfidând fără nicio reținere logica lumii reale. Confuzia cu absurdul practicat în literatura secolului al XX-lea este una, până la un punct acceptabilă, însă, trecând dincolo de estetic și filosofic, absurdul poate fi practicat și la modul ludic, nu doar încruntat. O astfel de abordare nu e prea atractivă pentru un scriitor care se ia în serios, căci tragicul, după cum prea bine se știe, conferă greutate oricărei povești, fie ea și absurdă. Nu astfel stau lucrurile în Alices Adventures in Wonderland (1865) sau în Alice Through the Looking Glass, and What Alice Found There (1871), „basme” ticluite de matematicianul englez Charles Lutwidge Dogdson, cunoscut ca Lewis Carroll. Stranietatea lumilor străbătute de Alisa, protagonista poveștilor lui Carroll, are cel puțin un referent de prestigiu în trecut, și aici mă refer la hâtrul Jonathan Swift și la lumile inventate pentru eroul său, Lemuel Guliver. Remarc că scrierile lui Lewis Carroll precedă, la rândul lor, alte povești stranii, printre care și cea a teologului englez Edwin Abbot, Flatland (1883), poveste invocată și de Ioan Petru Culianu pentru a-și susține teoria spațiului multidimensional (vezi Ioan Petru CulianuCălătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Polirom, Iași, 2007, pp. 56-59). Edwin Abbot imaginează o lume complet plată, populată de ființe bidimensionale capabile a se deplasa doar înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, în comparație cu care noi, ființe tridimensionale, suntem niște zei (așa, ca fapt divers, și cărțile de joc care populează Wonderland-ul sunt niște ființe bidimensionale asemenea celor din Flatland).


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 35.

Sumar Literomania nr. 35



Raul Popescu, Alisa și paradoxul (click)
John Ashbery (28 iulie 1927- 3 septembrie 2017) (click)
Marco Grosse, Last day of summer (click)
Ruxandra Cesereanu, Corp, os, piele, sânge (click)
Dorica Boltașu Nicolae, „Un miliard de ani până la sfârșitul lumii” (click)
Valeriu Gherghel, Cel mai doct vorbesc despre femei burlacii și preoții catolici (click)
Péter Demény, Rîsul unui om trist (click)
Bozz, Elixire diavoleşti (click)