joi, 31 ianuarie 2013

Cuvânt şi viaţă în „Pupa russa” de Gheorghe Crăciun





Lumea nu poate fi atinsă şi văzută nici nu există decât dacă trece mai întâi printr-un hăţiş de cuvinte.

Gheorghe Crăciun, Pupa russa


Cuvântul nu reprezintă realitatea. Cuvântul ESTE realitatea. Pentru noi, cel puţin. Poate că Dumnezeu ajunge până la obiecte. Noi, însă, nu.

Philip K. Dick, Timpul dezarticulat


Gheorghe Crăciun, în ultimul său roman, Pupa russa, propune o scriitură densă, aspră, încărcată, un text plin de volute, în care viaţa este redusă la litere, la cuvinte, adică la (de)numiri. Pupa russa este romanul unei lumi care capătă viaţă prin cuvinte, o lume, mai exact spus, tradusă prin cuvinte. În acest sens, vizată de romancier este în special perioada copilăriei, acea perioadă în care lumea este descoperită prin cuvânt şi cuvântul este descoperit datorită lumii, este rupt din ea, trezit din dormitarea sa în lucruri: „..toate acestea erau cuvinte cu care puteai face ceva: să ajuţi viaţa şi lucrurile să devină vizibile, să dai dreptul materiei impregnate cu sânge şi materiei neînsufleţite să nu se mai afle acolo în faţa ta atunci când vorbeşti despre părţile lor independente cărora li se spun fiinţe sau obiecte.” Cuvântul devine, în acest răstimp al căutărilor febrile, mult mai puternic decât lucrul în sine pe care îl denumeşte, cuvântul tinde spre independenţă: „Dacă vedea ceva în faţa ei, ceea ce vedea era mai mult un cuvânt decât un lucru sau o fiinţă. Descoperea că între cuvinte şi lucruri exista pur şi simplu o distanţă pe care nimic nu o putea vindeca. Şi atunci toate cuvintele pe care le ştia începeau să-i zumzăie în minte ca un roi de albine. Cuvintele-i vibrau puzderie sub pleoape, ca nişte pete difuze, de toate culorile. Unele pete deveneau litere, altele se topeau în întuneric.” Întreaga existenţă devine astfel un joc al dezvelirii/ dezvăluirii treptate prin cuvânt. Existenţa este, altfel zis, un fel de pupa russa. Leontina Guran, la rândul ei, este o pupa russa, dar în romanul lui Gheorghe Crăciun, după cum bine sesiza Traian Ştef într-o cronică apărută cu ceva ani în urmă în ”Familia”, „sensul desfacerii păpuşii ruseşti nu este de la mare la mic, de la suprafaţă la adâncime, ci unul al acoperirii succesive până la banalul şi obişnuitul suprafeţei cotidiene, până la viaţa fără nici un relief, anonimă, fără nicio tensiune, fără sângele cald, spre capătul unei hemoragii, dinaintea morţii penibile” (v. ”Familia”, nr.9, septembrie 2004). Viaţa Leontinei Guran - nu voi folosi deocamdată termenul de ”destindin motive pe care le voi reda ceva mai jos, deși nu ar fi eronată folosirea acestuia, în ciuda părerii romancierului - se constituie de fapt dintr-un carusel de cuvinte, imagini, senzații, iar succesiunea evenimențială a poveștii este aproape anulată în favoarea acestei focusări pe elemente care aparțin, în fond, iraționalului. „Viaţa ei (a Leontinei, n.m.) e o colecţie de senzaţii, imagini, instincte, porniri, deziluzii şi frustrări imposibil de raţionalizat”, va recunoaşte Gheorghe Crăciun într-un Confessio care ar fi trebuit să facă parte din roman. Așadar, din această perspectivă, romanul poate fi considerat o „colecție de imagini mărite până la deformare”. Leontina Guran, un copil de oameni simpli dintr-un sat de munte (echivalentul ţinutului paradisiac în care răul îşi face simţită pentru prima dată prezenţa prin descoperirea de către copii a unei paraşute îngropate, ceea ce va declanşa o anchetă şi va atrage după sine pedepse), care va ajunge într-un liceu respectabil dintr-un mare oraş şi apoi studentă la o universitate din Bucureşti, se va transforma într-o unealtă a regimului comunist, pentru început din teama de a nu fi exmatriculată dacă nu-şi va turna colegele, iar apoi din complacere într-o situaţie care îi promitea o viaţă îndestulată şi mai ales sigură. Urmează perioada de decădere, de degradare a Leontinei, degradare atât psihică, cât şi fizică. Încercarea de a-şi întemeia o familie, în speranţa că astfel îşi va reveni, eşuează. Cam acesta ar fi parcursul exterior al protagonistei, un parcurs redat poate din complezenţă, din nevoia de a marca oarecum narativ un parcurs ale cărui puncte de rezistenţă se găsesc în acel melanj menţionat mai sus. Evidentă în scrierea lui Gheorghe Crăciun, ca de altfel în majoritatea scrierilor sale, este aşa-zisa respingere a ideii de destin, a accentuării acelor elemente ce ar putea determina un destin. Mai degrabă pare a fi vorba aici despre respingerea povestirii brute, povestire care ar susţine o anumită evoluţie a unui personaj. Totuși, cred eu, Leontina Guran nu este lipsită de destin. Dimpotrivă, încă de la începutul romanului suntem avertizaţi în legătură cu evoluţia ei ulterioară: „Era înaltă, zveltă, arbora în jurul gâtului (de curviştină perversă, dar cine şi-a închipuit atunci ce va fi?) o eşarfă străvezie ca o spumă, avea pulpe prelungi şi glezne subţiri, prea subţiri, contrazicându-i flagrant presupusa origine.” În întreaga ei fiinţă, în propriul ei trup, Leontina Guran îşi avea întipărit fatalul destin. Şi atunci de unde această respingere a ideii de destin din moment ce existenţa acestuia este recunoscută de către autor, chiar dacă într-un mod indirect? „În primul rând, eu nu suport ideea de destin pentru că ea se confundă în mintea mea cu ideea de carieră” - iată o posibilă explicaţie, dar care ţine de latura intimă a omului Gheorghe Crăciun. O altă explicaţie ar fi aceea că Leontina Guran, după cum afirmă Caius Dobrescu într-un studiu introductiv (Un Bertrand Russel de respiraţie wagneriană) la cea de a doua ediţie a romanului Pupa russa (Editura Art, Bucureşti, 2007), este un construct, un personaj teoretic, ipotetic, dovadă că niciodată nu îi sunt redate gândurile. Tot ceea ce ţine de fiinţa acestui personaj este redat de un narator complice cu personajul (iată încă o trimitere la semnificaţia titlului: în spatele personajului se ascunde un narator în spatele căruia se ascunde autorul). Aşadar, reformulând întrebarea de mai sus, un personaj, fie el şi unul ipotetic, poate fi lipsit de destin? Nu, cel puțin asta e convingerea mea, deşi, în acest caz, este vorba despre un destin ce oglindeşte un „model teoretic”, un destin prefigurat, lucru recunoscut şi de către Caius Dobrescu în studiul său introductiv din care am citat și mai sus: „Cu o ironie discretă, dar ucigătoare, Gheorghe Crăicun lasă destinul eroinei să fie hotărtât, ca de forţe impersonale, de inerţiile şi determinările mecanice ale «istoriei mentalităţilor»: o femeie atletică şi senzuală, cu un acut simţ al independenței, este, în mod necesar, «curvă», deci «turnătoare», deci lacomă şi şireată, deci gata să se prostitueze pentru un loc călduţ în aparatul de propagandă al partidului, dar, evident, suficient de neinteligentă pentru a se vinde pentru privilegii destul de mărunte”. Destinul nu poate fi eludat, nici măcar în literatură. Dar perspectiva poate fi schimbată. În acest caz, destinul este mai degrabă ignorat în măsura în care el poate fi intuit, cunoscut sau presupus. Accentul cade, așadar, nu pe povestire, ci pe trăire. Singurele elemente care nu se supun destinului sunt trăirile, emoţiile, simţurile, toate acestea având drept suport cuvintele. Doar ele fac din Leontina Guran un personaj autentic, unic. Leontina Guran nu mai este din acest punct de vedere un personaj ipotetic. De aici şi tragismul acestui personaj care este conştient că este prins în automatismul unui model de viaţă impus, în acest caz modelul comunist. A crezut că se poate salva devenind unul dintre cei care fabrică şi susţin iluziile acestui model, acceptând un post într-unul din aparatele judeţene ale Uniunii Tineretului Comunist unde sarcina ei principală era propaganda, adică fabricarea de iluzii. A crezut că se poate salva dedându-se unei vieţi desfrânate, libertine, ştiind că de fapt nu este decât o păpuşă a fanteziilor masculine. Iată un personaj construit de/din contradicţii, un personaj viu, un personaj schizofrenic, autist, care alege să trăiască într-o lume interioară dominată de imaginile şi trăirile copilăriei înstrăinându-se, în schimb, de o lume falsă, ipocrită. Un personaj care încearcă cu disperare să ajungă la un sine prea bine ascuns, să descopere motivele unei suferinţe surde, neclare: „Iată de ce se abandona cu disperare în cărţi. Căuta ceva care să semene cu viaţa ei. Nu era seară în care să nu deschidă o carte, orice carte, extrasă din bibliotecă absolut la întâmplare. Citea şi se gândea, făcea pauze lungi şi atunci rămânea multă vreme cu ochii pironiţi în pereţi. De unde începuse toată mizeria asta?” O căutare a cuvintelor, o căutare prin cuvinte... Leontina Guran este un personaj care suferă cu asupra de măsură, neîmplinirea fiind resimţită la acest nivel al suferinței ca un eşec major care nu poate avea decât un singur final plauzibil: moartea. Iar moartea este apanajul celor vii. În cele din urmă, Gheorghe Crăciun a reuşit ceea ce şi-a propus: să pună carne pe un schelet de hârtie, să pompeze sânge adevărat, cald, în vene de hârtie, cu alte cuvinte, să creeze un personaj viu din cuvinte şi doar din cuvinte.


Gheorge Crăciun, Pupa russa, Art, București, 2007


joi, 24 ianuarie 2013

Despre sfinți și magicieni





Printre manuscrisele adunate cu râvnă de către abatele Johannes Trithemius în biblioteca mănăstirii benedictine de la Sponheim se afla, pare-se, și o carte de demonomagie atribuită Sfântului Ciprian. De numele acestui sfânt, care a fost, în fapt, un puternic vrăjitor, un magician, se leagă și povestea doctorului Faust. Există două variante ale legendei Sfântului Ciprian. În prima, o variantă grecească, nobilul Aglaidas se îndrăgostește de Justina, o tânără creștină. Justina respinge avansurile nobilului, care, dornic să fie acceptat, apelează la vrăjitorul Ciprian. Demonul invocat de Ciprian eșuează în tentativa sa de a o corupe pe Justina prin asmuțirea împotriva acesteia a unor fantasme senzuale. Văzând că puterea lui Christos, Cel care a apărat-o pe tânără în tot timpul acestui asalt magic, este mai mare decât puterea spiritelor, Ciprian se convertește la creștinism, devenind apoi episcop. În a doua variantă, însuși Ciprian este îndrăgostit de Justina și încearcă să o câștige prin intervenția unui demon. Ca și în prima variantă, demonul se dovedește neputincios în străduințele sale, iar Ciprian va fi ars pe rug împreună cu femeia de care se îndrăgostise. În Eros și magie în Renaștere. 1484, I. P. Culianu, oarecum speculând, este de părere că, în piesele de teatru din secolul al XVII-lea, Ciprian nu este un simbol al Antichității păgâne învinse de creștinism, ci unul al Renașterii învinse de Reformă. Avem în legenda sfântului Ciprian, iată, un motiv caracteristic și poveștii despre Faust: magicianul care recurge la pactul cu diavolul pentru a obține favorurile unei tinere. Motivul pare a transmite un avertisment destul de clar: Crede în Dumnezeu și ferește-te de cercetarea naturii. De asemenea, convertirea lui Ciprian ar putea fi interpretată și într-un registru pragmatic: magul slujește zeului mai puternic. În orice caz, omul Renașterii - magicianul, vrăjitorul, magul – era nu numai îndemnat, ci obligat să abandoneze căile eretice ale ocultismului. Cu alte cuvinte, era silit să renunțe la manipularea fantasmelor, fantasme oricum insignifiante în fața puterii lui Dumnezeu. Cam acesta era mesajul, cu râvnă promovat atât de Reformă, cât și de catolicism, prin care omul renascentist era amenințat cu damnarea veșnică. Referitor la aspectul persuasiv al celor două legende, I.P. Culianu remarcă, pe bună dreptate, în eseul său din 1987 ”Dr. Faust, mare sodomit și necromant. Reflecții asupra mitului”, că mitul faustic este un produs al propagandei evanghelice:Cartea populară despre Faust din 1587, care este prima versiune a legendei, nefiind deloc un Volksbuch, ci, dimpotrivă, creația unui compilator evanghelic vulgar dar învățat, a fost croită cu meșteșug, producând o expresie perfectă a teologiei evanghelice ortodoxe de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Înainte de a discuta sursele poveștii și stereotipul personajului magicianului, să subliniem acest aspect de obicei trecut cu vederea al mitului faustic : el a fost inițial un produs tipic al propagandei evanghelice. În personajul principal sunt reunite trăsăturile filozofului renascentist. El este condamnat deoarece împinge curiozitatea științifică dincolo de limitele necesității imediate, o tendință blamată la fiecare pas de către autorul moralizator...”

 

miercuri, 23 ianuarie 2013

Biblioteca lui Trithemius




Johannes Trithemius este unul dintre marii erudiți ai ocultismului din secolul al XVI-lea, ”un fel de Sir James Frazer” al acelei perioade, după cum îl numește I.P. Culianu. Cunoscut ca autor al lucrării Steganographia, lucrare inclusă în 1609 în Index librorum prohibitorum, Trithemius a fost un inițiat în cele oculte pe care, oficial, mai mult sau mai puțin zelos, le-a combătut. A avut, altfel spus, o atitudine duplicitară față de ocultism. La numai 21 de ani devine stareț al mănăstirii benedictine de la Sponheim, unde a strâns un număr impresionant de manuscrise, creând astfel una dintre cele mai mari biblioteci de la începutul secolului al XVI-lea. În 1505, la plecarea sa din mănăstire, biblioteca avea în jur de două mii de volume, din care cauză, peste numai câțiva ani, Sponheim va deveni un loc de pelerinaj obligatoriu pentru umaniștii din Germania. Ce volume conținea o astfel de bibliotecă atât de apreciată? Se bănuiește că multe dintre tomurile acesteia ar fi fost de fapt lucrări de ocultism. Catalogul bibliotecii s-a pierdut, așa că nu se poate decât specula pe marginea titlurilor. I.P. Culianu propune, la rându-i, câteva nume de lucrări apreciate, se pare, de ocultiștii veacului al XVI-lea. De curiozitate, să vedem care ar fi aceste volume:
  • Claviculae Salomonis;
  • Cartea Oficiilor;
  • Picatrix;
  • Sepher Raziel;
  • Cartea lui Hermes;
  • Cartea neprihănirii lui Dumnezeu;
  • Cartea despre Perfecțiunea lui Saturn;
  • o carte de demonomagie atribuită Sfântului Ciprian;
  • Arta calculatorie a lui Virgiliu;
  • Cartea lui Simon Magul;
  • un tratat de necromanție atribuit lui Rupert din Lombardia;
  • Floarea florilor;
  • Almadel (carte atribuită lui Solomon);
  • cartea lui Enoch;
  • Cele patru inele ale lui Solomon;
  • Oglinda lui Iosif;
  • Oglinda lui Alexandru cel Mare;
  • Cartea tainelor lui Hermes din Spania;
  • Elucidarum de Pietru d'Abanio;
  • Secretul filosofilor;
  • cartea Lamene a lui Solomon;
  • Despre compunerea numelor și a semnelor spiritelor rele;
  • Rubeus, un tratat demonomagic;
  • Despre funcția spiritelor, lucrare atribuită lui Solomon;
  • Legăturile spiritelor;
  • Pentacula Salomonis;
  • mai multe lucrări atribuite lui Tozgrec, discipol al lui Solomon (I.P. Culianu a scris o proză în mai multe variante despre acest personaj -v. Tozgrec, Polirom, Iași, 2010);
  • De radiis physicis de al-Kindî;
  • Speculum Joseph de Michael Scott;

marți, 22 ianuarie 2013

Demonomagie




Dintotdeauna universurile invizibile ochiului uman au fost populate atât de entități benefice, cât și de demoni (aerieni, acvatici, tereștri). Invocați erau (și poate mai sunt), pare-se, și ei, demonii, în ciuda gradului mare de risc pe care îl reprezenta/ reprezintă interacțiunea lor cu lumea concretă a omului. Despre acești demoni scrie și I.P. Culianu în Eros și magie în Renaștere. 1484, unde, folosind informații din autori ca Porfir și Iamblichus, oferă o descriere sumară a acestora, a acțiunilor nefaste de care sunt capabili:Cum se procedează pentru a atrage favorurile demonilor? Prin rugăciuni și sacrificii, care se dovedesc extrem de utile, căci demonii buni, sălășluitori prin înălțimile din spațiul sublunar, ne pot aduce beneficii în toată sfera naturii și existenței sociale. Cât despre demonii răi, cei cu sălaș aproape de pământ, e necesar să li se obțină cel puțin indiferența, fiindcă acțiunea lor poate fi extrem de dăunătoare când sunt înfuriați. Într-adevăr, ei sunt dotați cu un corp spiritual care este muritor și are nevoie să fie hrănit. Când sunt contrariați, nu se dau înapoi de la nicio răutate, provocând pasiuni funeste în fantezia umană, dar și fenomene fizice precum cutremurele de pământ sau distrugerea recoltelor. Cu ce se hrănesc? Deoarece corpul lor e un fel de abur, se delectează cu mirosul de carne, cu fumigații, cu sânge. De aceea se năpustesc în masă în locurile sacrificiilor de animale. Omul înțelept, știind că acolo unde este carne însângerată sunt și demoni răi, va prefera regimul vegetarian regimului carnivor, imitând întru aceasta proverbiala sobrietate a esenienilor.”
Aparițiile demonice produc tulburare, groază, dezordine. Deseori distincția demon rău- demon benefic este anulată, demonii fiind, astfel, considerați, în totalitate, entități negative: ”...acțiunea demonilor sublunari, aerieni și tereștri este exclusiv spirituală, în timp ce acțiunea celorlalți (subterani, acvatici, n.m) poate fi direct materială. Cei dintâi se mărginesc «să depraveze sufletul prin fantezii și cogitațiuni» (îndeosebi cei aerieni și tereștri provoacă fantezii erotice).” În legătură cu fanteziile erotice, cei mai invocați sunt succubii (succubare, în latină ”a se culca sub”, demoni feminini care se împerechează cu bărbați, preferați fiind sihaștrii și sfinții)  și incubii (incubus, în latină ”cel care stă întins peste ceva”, demoni care se împerechează cu femei, preferând, se credea, călugărițele), demoni acționând, iată, în sfera erosului ilicit. Ludovicus Maria Sinistrari de Ameno, autorul tratatului Daemonialitate et Incubis et Succubis din sec. al XVII-lea, credea, în răspăr cu opiniile vremii, că ”incubii și succubii nu sunt demoni, ci ființe numite în franceză follets, în italiană folletti și în spaniolă duendes.” Acestea ”nu sunt spirite ostile religiei creștine, dar pur și simplu au o plăcere nebună de a acționa împotriva castității, coontra castitatem”. Mai mult, ”își pot dilata sau contracta trupul după cum voiesc, pot trece prin interstițiile materiei; formează societăți organizate, având guverne și cetăți.”
I.P. Culianu distinge trei metode de a invoca demonii: 1. cu ajutorul halucinogenelor, deseori fiind vorba în acest caz de alifii puternice din diverse plante, alifii folosite de vrăjitori; 2. prin imaginarea demonilor utilizând procedee mnemotehnice, metodă în întregime artificială; 3. bolile mentale, când ”sursa principală a demonilor este inconștientul, capabil să invadeze, în anumite împrejurări, zona conștientă a subiectului.” Dintre aceste trei metode, cea de-a doua este caracteristică magicianului: ”Vrăjitoria folosește halucinogene spre a forța experiența unei realități diferite de cea de toate zilele; bolnavul mental este transportat fără să vrea în mijlocul fantasmelor sale. Numai magicianul utilizează tehnici cu totul conștiente ca să invoce și să comande spiritele sale auxiliare. În cazul său, inventarea unui demon echivalează cu intrarea lui în existență.” 


 

luni, 21 ianuarie 2013

ONCE UPON A TIME IN THE SOUTH...



Quentin Tarantino s-a dezlănțuit fără nicio reținere și în Django Unchained, propunând, din nou, o proprie viziune asupra haosului, dar și o soluție pentru acel haos - mai degrabă un fel de consolare că, uite, uneori și-o ia peste bot și cel mare și tare. 


sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Despre magie, fantasme și vrăjitori



I.P. Culianu repetă neobosit, de câte ori are ocazia, în volumele sale, că magia este tranzitivă, asta pentru că emoțiile pe care le generează sunt tranzitive. Emoțiile, trebuie spus, sunt generate cu ajutorul fantasmelor, iar magia este acea operație care lucrează cu fantasme, acționând exclusiv pe teritoriul specific acestora, imaginația. Cu alte cuvinte, magicianul, cu ajutorul fantasmelor, poate acționa asupra altor indivizi sau asupra lumii fizice. Magicianul este, iată, un operator puternic, capabil să genereze în mod voluntar fantasme pe care le dirijează după voie. Dacă nu ar fi bine controlate, fantasmele, capricioase, ar invada conștientul, producând ceea ce numim în termeni medicali schizofrenie: ”Operatorul schizofrenic este acela pe care fantasmagoria interioară sfârșește prin a-l domina, impunându-i-se ca o prezență străină.” (I.P. Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484)
Dar cine sunt acești magicieni, acești operatori cu fantasme? Ian M. Lewis enumeră, în Ecstatic Religion, 3 clase de operatori: 1. ”participantul la cultele extatice” (oficianții dionisiaci, de exemplu), aceștia fiind involuntar posedați de spirite; 2. șamanul, cel care, după ce a fost stăpânit de spirite, devine, la rându-i, stăpânul lor; 3. vrăjitorul, cel care, stăpânind spiritele după voia sa, le asmute apoi împotriva subiectului pasiv, care va fi posedat de ele. I.P. Culianu dezaprobă definiția lui Ian M. Lewis dată vrăjitorului, considerând că, în istoria occidentală, relația dintre spirite și vrăjitori a fost una problematică, spiritele jucând numeroase feste vrăjitorilor nepricepuți și chiar celor iscusiți. Astfel, Culianu propune propria-i clasificare, ceva mai simplificată: ”În concluzie, nu există decât două feluri de operatori cu fantasme: cei care au fost invadați de producția inconștientă și doar cu mare greutate au reușit să pună ordine în ea; și aceia a căror activitate a fost în întregime conștientă, constând în inventarea unor fantasme mnemotehnice cărora le-au împrumutat o existență autonomă.” Despre arta creării sau a invocării fantasmelor, poate cu o altă ocazie. 
 

I. P. Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484


luni, 14 ianuarie 2013

Provocări optzeciste. Proza lui Mircea Nedelciu



O proză bine construită nu poate fi neangajată.”
(Mircea Nedelciu)


Despre poezia generației 80 s-a scris și se mai scrie încă destul de mult, lirica optzecistă constituind, pare-se, un material destul de ofertant pentru critica literară românească. Mai mult, acest fenomen a beneficiat recent de niște perfuzii revigoratoare, și aici mă refer la reeditările antologiilor de poezie optzecistă Aer cu diamante (Humanitas, 2010) și Cinci (Tracus Arte, 2011). Din păcate, proza generației 80 nu a fost prea răsfățată de mai noii critici și istorici literari, ea intrând, inevitabil, într-un con de umbră. Ce e drept, avem o singură antologie de proză optzecistă, Desant 83, coordonată de Ovid S.Crohmălniceanu și reeditată în 2000, fără prea mare ecou, la Paralela 45. În plus, mulți dintre prozatorii prezenți în antologia lui Crohmălniceanu din 83 nu mai sunt, din păcate, printre noi, moartea aducând cu sine, iată, și ieșirea din grațiile editorilor. Pare-se că singurul prozator optzecist cu o oarecare notorietate postumă – de altfel, meritată din plin- ar fi Gheorghe Crăciun, în rest, alți prozatori, ca Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, ocupă deocamdată un loc marginal în peisajul literar actual. Dintre prozatorii tocmai enumerați, cel mai meritoriu este, fără îndoială, Mircea Nedelciu, motiv pentru care a și fost remarcat de unul dintre criticii tineri, e vorba de Adina Dinițoiu, care i-a dedicat o vastă monografie.

Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții (Tracus Arte, 2011), studiul semnat de Adina Dinițoiu, se detașează net de alte volume de istorie și critică literară publicate în ultimii ani printr-o însușire esențială: dacă mai toate aceste opuri cu iz academic propun teme deja epuizate și, în consecință, nu aduc nimic nou, lucrarea despre proza lui Mircea Nedelciu, în schimb, epuizează, ea singură, o temă până acum puțin frecventată, produsul final surprinzând prin dimensiuni, dar și prin calitate. Vastul text al Adinei Dinițoiu poate fi considerat, în termeni de teorie literară, un metatext care scanează minuțios, riguros, adâncimile textuale nedelciene. Obiectivele acestui demers metatextual țin, lucru evident încă din primul capitol, atât de istoria literară, cât și de teoria literaturii, și au fost foarte bine formulate încă de prin anii 70 ai secolului trecut de Murray Krieger în al său volum Teoria criticii: este vorba despre ceea ce”trebuie să se fi petrecut în cursul actului creator între poet – în cazul nostru, prozator – și experiența sa precedentă din domeniile vieții și literaturii” (v. M. Krieger, Teoria criticii. Univers, București, 1982). Adică, poetul/prozatorul, scriindu-și textul, ”aduce cu sine tot ce a fost și este el însuși, suma experiențelor sale și a conștiinței trăirilor acestora”, și aici vorbim despre ”contextele” poetului/prozatorului (preexistând fiecărei proze). Aceste ”contexte”, vom vedea, sunt surprinse cu acuitate, Adina Dinițoiu plasând astfel scriitura nedelciană într-un cadru (istoric, literar) cât se poate de exact. Apoi, prozatorul ”mai aduce cu sine în actul de creație și țelul fundamental al eforturilor sale: ceea ce «intenționează»să scrie, ceea ce «vrea sa spună», fie că este vag formulat, fie că reprezintă doar impulsul vag, nedefinit, de a scrie.” (ibid.) Aceste elemente de influență și intenționalitate nu reprezintă totul, scriitorul fiind nevoit să mai înfrunte încă un obstacol redutabil: limba, în speță limbajul - ”Cum va putea el să-și aproprieze limba, care este proprietatea comună a noastră, a tuturor?” se întreabă M. Krieger, care, în analiza sa, vizează și acest element pe cât de vital procesului creator, pe atât de instabil.

În cazul studiului semnat de Adina Dinițoiu, încă din titlu ne sunt semnalate ”contextele” operei lui Mircea Nedelciu: avem, astfel, un context socio-politic, comun generației optzeciste, generație din care face parte și Nedelciu, și un context biografic, intim, marcat de boală, din care s-au țesut ultimele texte nedelciene. Acestea ”contexte” stau sub semnul literaturii, sunt interpretate, reformulate, prin literatură, prin poveste, prin limbaj. Într-un regim politic coercitiv, apăsător, terifiant, absurd, e vorba de regimul comunist, scriitorii generației optzeciste au rupt legăturile cu tradiția literară a predecesorilor șaizeciști, adoptând, într-un gest de frondă, modele literare occidentale, ca textualismul francez sau literatura americană, în ultimul caz preferați fiind romancieri ca Salinger, Pynchon sau beatnicii. Prin adoptarea acestor modele, prin imitarea lor, optzeciștii au sperat, și chiar au reușit într-o oarecare măsură, să se sustragă codurilor și valorilor puterii comuniste. În cazul lui Mircea Nedelciu, avem adeziunea la textualismul francez, care, în contextul socio-politic românesc, capătă o formă și o intenționalitate aparte, diferite de cele ale textualismului francez, după cum ne atenționează Adina Dinițoiu în cel de al doilea capitol al lucrării sale: ”...«textualismul» optzecist, proza scurtă desantistă ș.cl. primesc un sens anume în raport cu acest context social; teoretic vorbind, «textualismul» optzeciștilor este telquelismul francez trecut printr-un unghi de refracție specific”. Dacă textualismul francez a fost unul experimental, care se dorea rupt de realitate, textualismul optzecist a vizat - și prin asta s-a deosebit de corespondentul său francez- socialul. Mai mult, sub influența sociologului Lucien Goldman, Mircea Nedelciu, mizând pe omologia dintre structurile literare și structurile sociale, considera că, prin scris, poate interveni în planul socialului, îl poate influența. Pentru asta, credea Nedelciu, e nevoie de educarea cititorului, de inițierea acestuia în tainele limbajului subversiv, astfel încât, stăpânind acest tip de limbaj, să iasă de sub influența limbajului de lemn al ideologiei comuniste. Altfel spus, exista speranța că ”scriitorii se pot opune regimului comunist opresiv chiar pe terenul și cu mijloacele literaturii, că literatura sofisticată, literatura de «mare calitate» trezește conștiința socială și politică a cititorului și subminează status quo-ul...”, că ideologia comunistă poate fi subminată din interiorul literaturii. Bineînțeles, acest ideal era unul utopic, de neatins, dovadă în acest sens stând Prefața la romanul Tratament fabulatoriu, în care limbajul subversiv este perceput deseori la modul literal, intențiile autorului fiind astfel anulate din start. Adina Dinițoiu sesizează foarte bine acest eșec, neezitând a-l reda ca atare ori de câte ori s-a ivit ocazia în masivul său studiu. Ajuns aici, aș mai spune că, în acei ani, literatura era considerată o armă eficientă împotriva politicului nu numai în Europa de Est, ci și în Europa de Vest sau în America. E drept, din acest punct de vedere, se poate vorbi, mai degrabă, cred, de un trend. Salman Rushdie, în Memoriile sale (Polirom, 2012), reamintindu-și evenimente de la cel de al 48-lea congres al PEN International de la New York, congres ținut în 1986, afirmă cu un aer categoric: ”Da, în 1986 încă mai părea firesc ca scriitorii să pretindă că sunt, după cum spusese Shelly, «legiuitorii nerecunoscuți ai lumii», să creadă că arta literaturii poate contrabalansa puterea și să vadă în literatură o forță măreață, transnațională și transculturală, care, ca să folosim formularea de excepție a lui Bellow, putea «deschide și mai mult universul».” În prezent, o știm cu toții, condiția scriitorului este alta, iluzia s-a spulberat. Rushdie, la rându-i, concluzionează cu amărăciune: ”Peste douăzeci de ani, într-o lume idiotizată și înspăimântată, va fi mult mai greu să atribui asemenea roluri exaltate unor bieți făuritori de texte. Mai greu, dar, poate, la fel de necesar.” Nu trebuie uitat că, după 1989, una dintre preocupările de bază ale lui Mircea Nedelciu, preocupare înțeleasă în nota unui demers necesar, a fost aceea de a-i găsi scriitorului, în conformitate cu recentele schimbări socio-politice, un nou rol în societate. Așa cum nici Rushdie nu a renunțat la credința în capacitatea povestitorului de a influența realul (haosul declanșat de Versetele satanice a fost unul de pomină!), și Nedelciu mai credea, iată, după decembrie 89, în capacitatea scriitorului de a influența lumea, socialul, prin scris, neabdicând, în ciuda condițiilor postdecembriste descurajante, de la credința că ”literatura, științele umane și politica nu se mai pot ignora reciproc”, că politicul poate fi influențat prin scris, prin literatura de bună calitate.

După conturarea contextului socio-politic și literar în care a activat Mircea Nedelciu, în următoarele capitole ale studiului său, Adina Dinițoiu inițiază un amplu și minuțios studiu al prozelor nedelciene, vizate fiind atât prozele scurte, cât și romanele. Demersul, cronologic și tematic, pune accent pe analiza conștiincioasă a strategiilor textuale, a limbajului ambiguu, subversiv, pe recuperarea unor coduri de limbaj, a unor sensuri care, lipsite de contextul socio-politic în care au fost concepute, au devenit, ni se atrage atenția, istorie, piese de muzeu. Adina Dinițoiu ne oferă, cu acest prilej, analize de o finețe maximă, rar întâlnită, care conduc la o singură concluzie: ”Când citim proza scurtă a lui Mircea Nedelciu, va trebui să ținem cont în permanență de această rezonanță culturală a textelor sale. Rezonanță care reflectă un context istoric, politic și social aparte al anilor 80 în România.” Mai mult, ”subversivitatea lor (a prozelor, n.m) există în raport cu acel context politic, în afara căruia ea dispare, iar universul social al prozelor sale ține deja de domeniul nostalgiei, al reconstruirii unei epoci («epoca de aur» a comunismului) – așa cum o fac, de altfel (uneori în exces), și filmele românești ale ultimelor ani.” În analiza textuală, autoarea urmărește, în principal, două elemente: teoria încorporată în text și discursul subversiv. În legătură cu teoria încorporată în text, sunt analizate strategii textuale des întâlnite în proza lui Mircea Nedelciu, care țin, de exemplu, și de practica unui anume autenticism cu rădăcini în autenticismul camilpetrescian, dar care, spre deosebire de ultimul, își denunță convenția. Mai exact, M. N. se strecoară în propriul text ca personaj, semnând note de subsol, iar uneori se dedublează, chestionându-se în legătură cu identitatea autorului acelor note de subsol. Avem, în mod evident, o ambiguizare a instanțelor narative, al cărei scop ar fi, precizează Adina Dinițoiu, o democratizare a literaturii – o tentativă de a relaționa în mod direct cu realul prin abandonarea gestionării discreționare a discursurilor personajelor. Acest autenticism, ni se atrage atenția în mod critic, conține ”o doză de idealism, de iluzoriu”, este, până la urmă, o convenție, o iluzie. Toate aceste caracteristici, care țin de tehnicile textualiste și de limbajul subversiv, se regăsesc, într-o mai mare sau mică măsură, și în romanele lui Nedelciu - poate mai puțin în Zodia scafandrului, apărut postum, în care textualism este dominat de biografic -, de aceea nu mai insist și asupra acestui aspect.

Proza optzecistă, așa cum reiese și din analiza textelor nedelciene, dincolo de preocupările teoretice, are multe în comun cu poezia generației în blugi. Avem, iată, (auto)biograficul, atenția la realitatea înconjurătoare, discursul apropiat de limba vorbită, dar și o mare deschidere înspre tot ceea ce s-a scris până în acel moment. Se poate vorbi, așadar, nu numai de o poezie a ”cotidianului”, ci și de o proză a ”cotidianului”, chiar dacă, la unii scriitori, apetența pentru experiment pare deseori nesățioasă, în dauna epicului. A scrie despre proza optzecistă nu e o sarcină facilă, mai ales pentru cineva din afara generației 80. E necesară, mai ales, o înțelegere corectă, justă, a contextului socio-politic și cultural al ultimului deceniu de comunism, o bună contextualizare, ceea ce Adinei Dinițoiu, în Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții, i-a reușit cu asupra de măsură.


Adina Dinițoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții, Tracus Arte, București, 2011


 

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

rătăcirile detectivului marlowe





..și toți colecționarii de piane știu că luna plină este la fel de neagră ca mușchiul inimii mele în lumina zilei (din însemnările postume ale bătrânului alchimist klenke)


așternutul mai păstra încă forma trupului ei. în aerul camerei întunecoase se mai putea simți parfumul dulceag de mosc. îi plăcea să creadă că ea este o fantasmă, iar cu fantasmele cel mai bine faci dragoste. când i-a găsit trupul într-o cadă plină cu apă roșie, detectivul marlowe ar fi spus că de vină este apa nilului blestemată de dumnezeul lui moise. nimic nu se mai putea face sau desface. deprimat, detectivul marlowe a recitit într-o singură noapte mai multe cărți ale bătrânului alchimist klenke. deși în biografia lui klenke, scrisă de un columbofil amator, nu se pomenește nimic despre ultimele zile ale acestuia, se zvonește că bătrânul alchimist ar mai fi trăit o săptămână după ce și-a scos inima din piept și și-a hrănit cu ea cele două pisici de angora