Se afișează postările cu eticheta gheorghe craciun. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gheorghe craciun. Afișați toate postările

sâmbătă, 20 mai 2017

În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun




Scriitorul Gheorghe Crăciun s-a născut pe data de 8 mai 1950, în comuna Tohanu Vechi, județul Brașov. Marcăm momentul printr-un eseu despre romanul Frumoasa fără corp, roman apărut în 1993. 


I
Sentio, ergo sum

„Totul este biografie corporală în cărţile mele”, mărturisea scriitorul Gheorghe Crăciun într-un eseu apărut în revista Interval (Dintr-un „Caiet de teze”, nr.4 (12), 1998). Da, totul este corporalitate la Gheorghe Crăciun în măsura în care această corporalitate reprezintă o tendinţă de de-corporalizare (pentru a nu o numi chiar des-fiinţare). Paradoxul Crăciun ar putea fi enunţat cam aşa: în căutarea unui trup este anulată corporalitatea (cu toate acestea, ideea de trup nu este pierdută; din acest punct, însă, lucrurile devin, vom vedea, ceva mai complicate). Ideea este prezentă cu asupra de măsură şi în romanul Frumoasa fără corp (publicat în 1993), roman care încă din titlu anunţă acea de-corporalizare despre care am scris mai sus. Aş spune, fără să greşesc, că acest roman îl reprezintă cel mai bine atât pe omul, cât şi pe scriitorul Gheorghe Crăciun. 

Frumoasa fără corp este un roman al dorinţei: „Ce caut şi ce nu găsesc?” se întreabă Vlad Ştefan, unul dintre personajele romanului. Chiar basmul cules de Kunisch (Die Jungfrau ohne Körper) şi versificat de Eminescu (Miron şi frumoasa fără corp) este un basm al dorinţei (așa cum și poemul eminescian Luceafărul este, la urma urmei, un poem al dorinţei - al dorinţei de a căpăta un trup, de a iubi un trup, de a iubi cu un trup). 


În romanul lui Gheorghe Crăciun este evidentă dorinţa de certitudine, dorinţă satisfăcută temporar printr-o exacerbare a corporalităţii, a simţurilor, care duce, în cele din urmă, la dorinţa anulării acestei corporalități: „Nu pot să scap de mine, de trupul meu, de gândurile mele, de cuvintele mele”. Această de-corporalizare se face în numele unui „nou” trup, un trup pe care îl adăpostim în interiorul nostru, adevăratul nostru trup, un trup de unde provine „ceea ce ne face să gândim, să trecem prin stări de contemplaţie, să fim cinici, predispuşi la melancolie, activi şi practici, tandri sau nervoşi, visători, veseli, amărâţi, serioşi, gravi, puşi pe glume şi în nenumărate alte feluri.” În Lepădarea de piele, partea a VI-a romanului, autorul (de fapt naratorul, ca să păstrăm convenţia romanescă) mărturiseşte:

„Tot ceea ce am scris din 73 încoace a însemnat pentru mine o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalităţi ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu persoana mea…Trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea, clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul (s.m.).” 
 
Romanul Frumoasa fără corp are şapte părţi (Starea de graţieCaietul albastruStudii după natură,Sfârşitul veriiSomnul băutorului de apăLepădarea de pieleEpilog). În prima parte, Starea de graţie, este povestită reîntoarcerea, pentru câteva zile, a inginerului Octavian Costin în satul de munte în care a fost repartizat cu ani în urmă, Nereju (satul vrâncean în care a fost repartizat Gheorghe Crăciun ca profesor). Odată intrat în acea lume, pe care a cunoscut-o cu ani în urmă, Octavian (Tavi) este cuprins de o stare de nelinişte, de nesiguranţă - acea lume îi pare ireală, pustie, ca şi cum s-ar retrage din faţa sa, s-ar ascunde. Durerea de dinţi este singurul lucru care îi mai aminteşte de realitate, de realitatea trupului său: „Ca şi cum trupul lui numai asta ar fi aşteptat până atunci, să-i arate cât este el de viu şi de potrivnic oricărei încercări de a-i uita prezenţa.” Singurul lucru real, așadar, e legat de corpul său: „Realitatea lui era durerea”. Dorinţa lui Tavi este evidentă încă din primele pagini: evadarea dintr-un spaţiu anume, dintr-un timp anume, și reîntoarcerea într-un alt timp, cel al vacanţei - un interval al timpului altfel. Setea care îl chinuie pe rătăcitor îl determină să caute Fântâna lui Şandru. (O trimitere la apa Lethe, cea care poate dărui uitarea? Mai mult ca sigur). Ca o paranteză, de menționat că irealul contaminează totul în jur, decorul, sub influența acestuia, estompându-se: „ (…) iar clădirea lângă care te afli, învăluită în aceeaşi nefirească tăcere, drumul cu totul pustiu, lumina limpede şi aerul încremenit al amiezii nu te mai reţin cu nimic în prezentul acesta, căci dincolo de nemişcarea lui abstractă tu întrevezi un mister, o realitate pe care nu poţi să o desluşeşti, pentru că nu ai trăit-o, dar pe care ai fi în măsură, cu uşurinţă şi absurdă nostalgie, să ţi-o închipui”. E vorba aici de imaginaţia care intervine tocmai pentru ca necunoscutul - mai ales instalat într-un loc mai înainte cunoscut - să nu înspăimânte. Aflându-se în faţa Fântânii lui Șandru, o zăreşte, ieşind din vechea clădire a şcolii, pe Olimpia Ionescu (Pia), „profesoara de naturale”, care pare o arătare contaminată de irealitatea acelor locuri: „E o tânără zveltă, înaltă, cu pielea albă şi ochi întunecaţi, foarte vii, cu părul greu şi roşu ca arama. Picioare suple, glezne fragile, pantofi albi de pânză…Trece plutind pe lângă rondul de flori ce mărgineşte temelia clădirii şi dispare în curte, după desele tufe de liliac.”

Citiți continuarea textului aici, pe Literomania nr. 19


miercuri, 17 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19




SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19

Raul Popescu, În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun (click)
Alexandru Mușina, poezia în pijama roz (click)
Adina Dinițoiu, L’universalisme de la littérature a créé l’histoire authentique de l’homme (Milan Kundera) (click)
Radu Jörgensen, Exit 45. Tragedie academică americană.  (click)
Roberto Bolaño, O povestioară lumpen (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (III) (click)
Péter Demény, Transilvania expres (click)
Valeriu Gherghel, Mihai Ursachi citindu-Se pe El Însuși (click)

Radu Niciporuc, Cuib de rândunică albă (click)

duminică, 1 februarie 2015

Gheorghe Crăciun- zbuciumul unui trup







Ultima lansare (volumul “Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la «Pupa Russa»”) şi un cuvânt al autorului
Sau despre  “lepădarea de piele”

Iulie 2006, la Braşov, o întrunire între prieteni, colegi şi cititori anonimi



Gheorghe Crăciun
„…întotdeauna gîndirea e o formă de simţire şi simţirea e o formă de gîndire”

În urma cu 25 de ani, deci, iată, un sfert de secol, pe vremea cînd această propoziţie, ''trupul ştie mai mult'', vibra în mine fără a avea o formulă verbală, lingvistică - aceasta era perioada în care scriam prima mea carte, o carte dificilă şi pentru mine astăzi ca lectură, e vorba de ''Acte originale.Copii legalizate'' - nu ştiam foarte bine dacă trupul va deveni o temă a scrisului meu. Mă aflam într-o perioadă în care, aşa cum se spune, şi e pe înţelesul tuturor, îmi căutam vocea. Se pare că lucrul acesta, ''Acte originale. Copii legalizate'', care a fost o intuiţie fulgerătoare, a făcut între timp carieră, şi imaginea care funcţionează astăzi despre mine e derivată din acest titlu. Ca să înţelegem acest titlu aş putea spune: 'acte originale' - acea secvenţă de existenţă în care trupul ştie mai mult, 'copii legalizate' - acea secvenţă de existenţă în care trupul primeşte o expresie scrisă. La fel în 2000, cu ultimul caiet inclus în sumarul acestei cărţi - au fost trei caiete, 'negru', 'verde' şi 'maro', într-o primă versiune cartea s-ar fi putut numi aşa, la fel cum ea a mai avut şi alte titluri: 'Caiet de teze', 'Fals tratat de impudoare', 'Ecorşeuri', în sfîrşit, titluri care nu m-au mulţumit, mai mult, mă gîndeam la această carte ca la o colecţie de 'Fragmente din placenta Păpuşii'. Nu este aşa ceva, mi-am dat seama.


Voiam însă neapărat să leg cartea de roman pentru că într-adevăr cele 3 caiete scrise în perioada '93-2000 au fost paralele cu jumătate din conţinutul cărţii. Faptul că această carte nu e mai groasă, faptul că acel caiet maro, ultimul, are doar 30 de file, se explică prin aceea că după ce scrisesem jumătate din conţinutul romanului Pupa Russa şi încă nu-i ştiam structura - era vorba de fapt de o aglutinare de fantasme, vedeam unele capitole care nu puneau mari probleme la nivelul construcţiei, adunasem vreo 200 de pagini, cu foarte mare greutate şi cu foarte mare frică şi cu o lipsă fundamentală de curaj să mă apropii de universul pe care cartea reuşeşte să-l contureze în final - simţeam nevoia unui alt limbaj, simţeam că trebuie să-mi schimb inclusiv sensibilitatea pentru a scrie despre o femeie care este personajul care zdrobeşte tot în materia cărţii, alte personaje de-abia dacă se mai văd, descopeream uluit faptul că, în ciuda avalanşei de literatură fără perdea, de proză, ca să zic aşa, tranzitivă pînă la licenţiozitate, descopeream că proza română şi literatura română nu are un limbaj erotic. Şi lucrurile acestea trebuia să le construiesc. Ei bine, ceva din aceste căutări se regăseşte în materia acestei cărţi.  Aceste caiete erau nişte dejecţii la final de zi, e vorba de textele mele cele mai spontane şi scrise fără nici un calcul, pe un fel de ritm pulsional. Şi pe mine m-a uimit să descopăr acest ritm în momentul în care m-am hotărît să public cele trei caiete. În 2000 nu ştiam dacă le voi publica sau nu. Ei bine, caietele se întrerup la jumătatea romanului pentru că din momentul acela am devenit prizonierul acestei cărţi care se cheamă Pupa Russa. Cartea m-a arestat atît de violent şi atît de fără drept de retragere într-un spaţiu de siguranţă cum o făcusem pînă atunci, e vorba de aceste caiete, încît a trebuit să le abandonez. După care a urmat o perioadă de 2 ani de scriitură, aş putea să spun, somnambulică, pentru că eu mă duceam pe o structură pe care cartea mi-o impunea. Cred că este o carte adevărată. Am avut, eu însumi ca autor, sentimentul că am făcut o carte adevărată. De unde cred eu că derivă adevărul cărţii? Dintr-un fapt foarte simplu. Probabil că e vorba de ceva, de un lucru care nu mi se întîmplă numai mie. Noi tot timpul funcţionăm prin doua jumătăţi ale noastre şi trecerea dintr-o jumătate într-alta a identităţii noastre de foarte multe ori este inconştientă şi insesizabilă. E vorba despre fiinţă şi despre persoană. Ei bine, în aceste caiete eu voiam să mă repliez - fiindcă scriam un roman care se transforma, vrînd-nevrînd, într-un text public - pe aceste aliniamente ale intimităţii mele, pentru a descoperi cu stupoare că intimitatea mea era, ca să zic aşa, o intimitate de hîrtie, adică o intimitate de scriitor. Că eu nu puteam să scriu, căutîndu-mi această intimitate, decît tot despre obsesiile mele de scriitor. Dar schimbasem limbajul, căzusem într-un limbaj la prima mînă.  


S-a spus aici că, doamne fereşte, nu ştiu ce filosof aş fi eu. Sînt un diletant, sînt un filosof mediocru. Citesc, dar citesc la modul mofturos filosofie. Nu am studii sistematice. În general, nu prea îmi place filosofia, am şi eu cîţiva autori. Dar problema asta a limbajului, a corporalităţii şi a gîndirii cred că există în această carte pentru că în mine însumi, şi iarăşi v-aş ruga să vă gîndiţi dacă cumva lucrurile nu stau aşa şi cu dumneavoastră, întotdeauna gîndirea e o formă de simţire şi simţirea o formă de gîndire. Cred că noi separăm prea brutal cele două domenii. Dacă gîndirea nu are căldură, ea este sterilă. Dacă simţirea nu are o undă de cerebralitate, ea nu mai este simţire, este o formă de animalitate. Deci, pentru că există, a existat în mine, şi e foarte pronunţată, această conştiinţă a celor două modalităţi prin care noi ne raportăm la lume, am încercat să intru pe interstiţiu, să creez un interstiţiu între aceste două planuri, şi, vorba lui Caius Dobrescu, dacă ai încerca să le separi, e ca şi cum ai trage cu băţul urme în apă. Dar am încercat să creez acest interstiţiu. De ce? Pentru a vedea dacă aceste două aspecte pot fi abstractizate, dacă ele pot fi gîndite, de fapt, dacă ele pot fi conceptualizate. Sigur, aici sînt o mulţime de paradoxuri. Am spus ''trupul ştie mai mult'' şi de fapt este vorba despre o gîndire a trupului, este vorba despre un trup care gîndeşte, este vorba despre o cerebralitate a corporalităţii. Însă mie mi se pare că în acest titlu sînt cuprinse două adevăruri la care noi iarăşi nu reflectăm suficient. Sigur că trupul ştie mai mult în formula identităţii noastre pentru că el este mai vechi, este mai vechi decît gîndirea. Gîndirea este o rafinare a corpului. Şi în al doilea rînd, iarăşi, fireşte că trupul ştie mai mult pentru că are mai multe deschideri decît gîndirea. Gîndirea obigatoriu înseamnă abstractizare, înseamnă limbaj. Trupul creează artele pe care le cunoaştem. Deci sînt atît de multe componente în trup pe care noi sîntem obligaţi să le topim în limbajul ăsta verbal. Pictorii fac lucrul ăsta cu mijloacele lor, muzicienii cu mijloacele lor, şi aşa mai departe. Dar totul este clar că vine din trup, din acea sensibilitate gînditoare, din acea gîndire sensibilă, în ultimă instanţă.

Pentru mine a fost un risc să public această carte care este un fel de lepădare de piele. Dar în acelaşi timp m-am gîndit la un lucru. Scriitorul e, vrea - nu vrea, şi aici o să citez un autor, vă rog să nu consideraţi asta o formă de sclifoseală, un autor mult citat la noi şi de care ne-am cam plictisit, este vorba de Roland Barthes, care spune: ''Scriitorul este un experimentator public. Experimentul se produce undeva într-un laborator, în singurătate, în tăcere, asta este şi scrisul. Dar pentru că scrisul se transfomă într-o carte, el devine public''. Deci trebuie să experimentăm public, oricît am vrea noi să ne ascundem sau să ne îmbrăcăm identitatea în tot soiul de cerneluri care mai de care mai strălucitoare, de sepie, sau de alte creaturi marine.

Transcrierea înregistrării – Andreea Midvighi


miercuri, 29 mai 2013

Viciile lumii postmoderne




Viciul este abnormitatea. Iar normele fiinţării, oricât de sociale ar fi ele, sunt obligate să accepte şi postulatul unei stări existenţiale originare în care necesitatea, voinţa de a face şi libertatea de a fi se confundă. Viciul este o trebuinţă împinsă la exces. Trebuinţele pot fi normale sau fundamentale, stilistice sau substanţialiste, spectaculare sau ontologice. Lumea de azi pune semnul echivalenţei între stil şi substanţă, haină şi corp, frumuseţe şi piercing, sănătate şi alimentaţi, energie şi terapie, imagine şi obiect ş.a.m.d.

Imaginea este un adjuvant al metafizicii produsului. Interfaţa promovării consumului transformă adjuvanţii în substitute, ingredientele prezentării în consumabile, descrierea în postulat, definiţia în obiect. Noaptea devoratorilor de publicitate e, după cum se ştie, un spectacol de succes. Google a cumpărat de curând compania YouTube, specializată în web-video. Consumul de imagine în mişcare e cu mult mai spectaculos decât consumul de produse şi informaţie statică. De fapt, clipă de clipă, produsul şi promo-ul său sunt consumate împreună. Ambalajele şi mărcile sunt şi ele, produse comestibile, oricât de simbolic s-ar produce în acest caz actul consumului. Există şi îngurgitări virtuale.


(Din Viciile lumii postmoderne de Gheorghe Crăciun, Tracus Arte, Bucureşti, 2011)


duminică, 19 mai 2013

Despre trup şi literă în opera lui Gheorghe Crăciun






În 2012 s-au împlinit deja cinci ani de la dispariţia prematură a prozatorului şi teoreticianului literar Gheorghe Crăciun. În iulie 2012, la Braşov, colegii de catedră ai lui Gheorghe Crăciun de la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ au organizat, la cinci ani distanţă de prima ediţie, cea de a doua ediţie a Conferinţei Naţionale Gheor­ghe Crăciun – viaţa şi opera.  Participanţii nu au fost puţini. Numai gazda, adică Facultatea de Litere din Braşov, a fost reprezentată de aproximativ 15 persoane – profesori, doctoranzi, studenţi: Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuş, Virgil Podoabă, Ruxandra Ivăncescu, Georgeta Moarcăs, Rodica Ilie, Romulus Bucur, Naomi Ionică, Ioana-Paula Armăsar, Dan-George Botezatu, Alexandra Ungureanu-Atănăsoaie, Ramona Hărşan, Ovidiu Brînză.


duminică, 5 mai 2013

DIN ARHIVA CRĂCIUN. LITERATURA ŞI CORPUL





LITERATURA ŞI CORPUL

Argument:
-         nu există cercetări pe această temă
-         tema a devenit esenţială din momentul pierderii orizontului transcendenţei (moartea lui Dumnezeu, supraomul lui Nietzsche, metafizica prezentului la Baudelaire, paradisurile artificiale şi tehnicile de anulare, izolare a corpului)
-         corpul e o temă esenţială a lumii postmoderne: body-art, happening, coregrafie, teatru, film, erotism, psihologie, psihanaliză, sociologie

I. CORPUL E SUBORDONAT ŞI SECUNDAR. RELAŢIA LITERĂ-CORP

Postulate:
-         pentru a ajunge la relaţia literatură-corp, trebuie pornit de la relaţia limbaj-corp, literă-corp
-         relaţia literă-corp este relaţia dintre principal şi secundar (vezi Nemoianu – ce este secundarul; corpul şi marginalitatea, perifericul, inferiorul)
-         litera caută sensul, raţionalitatea sensului; corpul e antisensul
-         litera aspiră spre liniaritate, vizualitate, univocitate, concept, exterioritate, atemporalitate
-         relaţia literă-corp e în cultura europeană subsumată relaţiei raţiune-sensibilitate
-         litera este stabilitatea, invariabilitatea, forma adică: scrisul, adevărul, legea, raţiunea, textul, literatura, norma
-         corpul e evanescenţa, perisabilul, degradabilul
-         corp egal boală, bătrâneţe, dejecţii, moarte, animalitate
-         corp egal vorbire; literă egal scris
-         corpul e contingenţa, prezentul; litera e transcendenţa
-         corpul nu are metafizică, nu are mister; în Antichitate toată problema este a-i reprezenta alcătuirea internă şi funcţionarea (vezi tratatele de medicină – Avicena, Aristotel, funcţionarea vederii, auzului etc.)

II. CORPUL E UN AUXILIAR AL DESCHIDERII. LITERATURA ŞI CORPUL

a. Literatura tradiţională şi problemele ei
            - reprezentarea: naraţiunea şi descrierea (raţionalitate exterioară)
            - transcendenţa mitologică şi destinul
            - omul ca valoare generică (nu individul)
            - vina şi pedeapsa
            - raţiunea, logica, înţelesurile vieţii
            - viciile şi virtuţile umane
            - corpul nu este o temă literară
            - corpul e tematizat plastic: sculptura, proporţiile, măsura

b. De când devine corpul o temă literară?
            - din momentul disocierii de sensibilitate (T.S. Eliot şi poeţii metafizici englezi), odată cu începuturile lumii moderne
            - din momentul apariţiei esteticii ca ştiinţă a cunoaşterii sensibile
            - din momentul apariţiei anatomiei ca ştiinţă
            - odată cu apariţia unor teme noi: boala, bătrâneţea, plăcerea, sexul, prezentul


c. Observaţii istorice:
            - scrisul şi geometria ocultează corpul; depăşirea stadiului culturii prealfabetice, diviziunea muncii
            - cultura înseamnă geometrie, vizualitate, linie abstractă (vezi H. Read despre arta vitalistă a peşteriloir rupestre şi frumuseţea geometrică, abstractă)
            - hapticul la Read, reprezentarea tactilo-vizuală energetică
1. vechii greci idealizează corpul, nu-l văd cu adevărat (sculptura); corpul e un construct ideal (proporţii, armonie, frumuseţe, sănătate), raţional, matematic, corpul e o idee
            - stoicismul şi hedonismul (persecuţia şi răsfăţul coprului, fără a-l descoperi cu adevărat)
            - Democrit şi fizica materiei
            - ipoteză: corpul apare acolo unde dispar filosofia, matematica şi judecata
            - corp-suferinţă, percepţie, dragoste, boală, bătrâneţe (primele simptome ale descoperirii corpului: Sapho, Alceu, Arhiloc)
2. elenismul: Măgarul de aur (corpul ca alteritate)
                        Dafnis şi Cloe – erotică ritualizată, fără corporalitate
-         interesul pentru limbaj, retorică, sofistică
3. latinii: „mens sana in corpore sano” (mintea şi sănătatea fizică); corpul, suport al gândirii
            - sensibilitatea erotică- de văzut Propertius, Catullus, Horaţiu, Ovidiu
            - perioada decadenţei, excesele corpului – Satyricon
4. Evul Mediu creştin: corpul este păcatul – păcatele trupeşti (corpul este identificat ca un concept tare, însă în negativitatea lui; izolarea corpului de suflet; mântuirea ca mortificare; răstignirea trupului, suferinţa fizică – tribut pentru lumea cealaltă; salvarea sufletului; sufletul – element de opacitate a naturii umane care distorsionează realaţia cu lumea (vezi Pessoa), până la creştinism raţională sau sensibilă
            - anatomia fantezistă a Antichităţii şi Evului Mediu
5. Renaşterea descoperă carnea trupului (studiile anatomice ale lui Leonardo) şi interioritatea anatomică – desen, pictură; „beefteck”-urile lui Leonardo (Brâncuşi)
            - Dante, Divina Comedie şi pedepsele corporale ale Infernului
            - trubadurii şi spiritualizarea iubirii (vezi de Gourmont)
            - literatura minţii în manierism ingenio, concetto

6. Iluminismul şi Preromantismul – se ajunge la corp prin:
            - imginaţie, reverie, melancolie, sensibilitatea bolnavicioasă – J.J. Rousseau
            - spiritul ştiinţific – empirismul englez (Locke, Hume): „nimic nu se află în intelect fără să fi fost mai întâi în simţuri”; Condillac – tratatul despre senzaţii
            - metafizica raţională a corpului

Concluzii PÂNĂ ÎN ACEST PUNCT CORPUL E SUBORDONAT RAŢIUNII
-         motive: - e un pericol pentru echilibrul moral al omului
-         e o temă secundară
-         ignoranţa anatomică, psihologică
-         viaţa intimă e secretă
-         n-a fost încă descoperită subiectivitatea, individualitatea
-         descoperirea subiectivităţii duce la descoperirea corpului

III. TENSIUNEA LITERĂ-CORP ÎN LITERATURA EUROPEANĂ PREMODERNĂ

IV. TEMATIZAREA CORPULUI. MODALITĂŢI
            1. Erosul, iubirea fizică, frumuseţea, sexul (Eminescu, Nabokov- Lolita, Hortensia Papadat-Bengescu- Femeia în oglindă, Flaubert – Doamna Bovary, Tolstoi – Anna Karenina
            2. Anamneza, trecutul, autobiografia (Proust, Paul Goma- Din Calidor, Simona Popescu- Exuvii, Mircea Cărtărescu – Orbitor, Stendhal- Viaţa lui Henry Brulard, Amintiri egoiste)
            3. Suferinţa, boala, moartea, patologia (Tolstoi- Moartea lui Ivan Ilici, Max Blecher- Vizuina luminată, Hortensia Papadat-Bengescu- Concert din muzică de Bach, Thomas Mann- Muntele vrăjit, Kafka- Metamorfoza, Patrick Suskind- Parfumul, Michel Tournier – Meteorii, Le Clezio
            4. Copilăria, tinereţea (Gombrowicz- Jurnal, Hortensia Papadat-Bengescu- Fetiţa
            5. Explorarea deliberată a corpului – temă autoimpusă (Philippe Sollers, Gheorghe Iova)
- toate acestea sunt expresia unor dezechilibre

V. BIBLIOGRAFIE

1. Georges Bataille – Erotismul
2. Maurice Merleau Ponty – Phenomenologie de la perception
3. Fernando Pessoa – Manifestele senzaţionalismului
4. Rimbaud- Scrisorile vizionarului
5. Dominique Picard- Corp şi cultură
6. Julius Evola- Metafizica sexului
7. Adrian Thatcher- O teologie creştină a sexualităţii
8. David Le Breton- Corp et societes
9. Marc Alain Descamp- L’invention du corps
10. Bruno Bettelheim- Le couer conscient
11. Marcel Moreau- Artele viscerale
12. Marcel Moreau- Discurs contra piedicilor
13. Condillac- Tratatul despre senzaţii
14. Nietzsche- Aşa grăita Zarathustra
15. Nietzsche- La genealogie de la morale
16. Nietzsche- Dincolo de bine şi de rău
17. Konrad Lorenz- L’homme dans le fleuve du vivant
18. Alfred Binet- Sufletul şi corpul
19. Emile Durkheim- Despre sinucidere
20. Karl E. Popper- Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte
21. Michel Foucault- Istoria sexualităţii
22. Marius Lazurca- Invenţia trupului
23. Thomas Lacqueur- Corpul şi sexul de la greci la Freud
24. Augustin- Confesiuni
25. Ph. Aries, Geroges Duby- Istoria vieţii private, I-X
26. Roland Barthes- Fragment d’un discours amoureux
27. Herman Paret- Sublimul cotidianului
28. H. Marcuse- Eros şi civilizaţie
29. Virgil Nemoianu- O teorie a secundarului
30. P. De Souzenelle- Simbolistica corpului
31. K. Lorenz- Istoria naturală a răului
32. Simone de Beauvoir- Al doilea sex



ANEXA VIII din vol. Trupul şi litera. Explorări critice în biografia şi opera lui Gheorghe Crăciun, coordonatori: Andrei Bodiu şi Georgeta Moarcăs, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj Napoca, 2012, pp. 293-297