Cuvânt şi viaţă în „Pupa russa” de Gheorghe Crăciun

„Lumea nu poate fi atinsă şi văzută nici nu există
decât dacă trece mai întâi printr-un hăţiş de cuvinte.”
Gheorghe Crăciun, „Pupa russa”

„Cuvântul nu reprezintă realitatea. Cuvântul ESTE realitatea.
Pentru noi, cel puţin. Poate că Dumnezeu ajunge până la obiecte. Noi, însă, nu.”
Philip K. Dick, „Timpul dezarticulat”

Nu surprinde, aș spune, că Gheorghe Crăciun, în ultimul său roman, „Pupa russa”, are o scriitură densă, propunându-i cititorului un text plin de volute, de pasaje bine structurate, construite aproape matematic. Gheorghe Crăciun a fost un prozator exigent, mai ales din punct de vedere stilistic. Această exigență stilistică nu era gratuită, ci reflecta o veche obsesie prezentă în multe dintre prozele sale: legătura dintre viață și cuvinte şi modul în care aceasta poate fi redată în scris/prin scris. „Pupa russa” este romanul unei lumi care capătă viaţă prin cuvinte, o lume, mai exact spus, tradusă prin cuvinte. În copilărie, știm cu toții, cuvintele au o putere magică. Nu numai că denumesc lucruri, ci chiar le însuflețesc. Atunci lumea este descoperită prin cuvânt şi cuvântul este descoperit datorită lumii: „…toate acestea erau cuvinte cu care puteai face ceva: să ajuţi viaţa şi lucrurile să devină vizibile, să dai dreptul materiei impregnate cu sânge şi materiei neînsufleţite să nu se mai afle acolo în faţa ta atunci când vorbeşti despre părţile lor independente cărora li se spun fiinţe sau obiecte”. Cuvântul devine, iată, mult mai puternic decât lucrul pe care îl denumeşte: „Dacă vedea ceva în faţa ei, ceea ce vedea era mai mult un cuvânt decât un lucru sau o fiinţă. Descoperea că între cuvinte şi lucruri exista pur şi simplu o distanţă pe care nimic nu o putea vindeca. Şi atunci toate cuvintele pe care le ştia începeau să-i zumzăie în minte ca un roi de albine. Cuvintele-i vibrau puzderie sub pleoape, ca nişte pete difuze, de toate culorile. Unele pete deveneau litere, altele se topeau în întuneric”.

Întreaga existenţă devine, astfel, un joc al dezvăluirii/ descoperirii treptate prin cuvânt – un fel de pupa russa. Leontina Guran, protagonista romanului, la rândul ei, este o pupa russa. Traian Ştef într-o cronică apărută cu ceva ani în urmă în revista „Familia”, remarca, mai îndreptățit sau nu, că, în acest caz, „sensul desfacerii păpuşii ruseşti nu este de la mare la mic, de la suprafaţă la adâncime, ci unul al acoperirii succesive până la banalul şi obişnuitul suprafeţei cotidiene, până la viaţa fără nici un relief, anonimă, fără nicio tensiune, fără sângele cald, spre capătul unei hemoragii, dinaintea morţii penibile” (v. „Familia”, nr. 9, septembrie 2004).

Viaţa Leontinei Guran – nu voi folosi deocamdată termenul de „destin” – se constituie, de fapt, dintr-un carusel de cuvinte, imagini, senzații, iar succesiunea evenimențială a poveștii este aproape anulată în favoarea focusării pe elemente care aparțin, în fond, iraționalului. „Viaţa ei (a Leontinei, n.m.) e o colecţie de senzaţii, imagini, instincte, porniri, deziluzii şi frustrări imposibil de raţionalizat”, va recunoaşte Gheorghe Crăciun într-un „Confessio” care ar fi trebuit să facă parte din roman. Așadar, din această perspectivă, romanul poate fi considerat o „colecție de imagini mărite până la deformare”.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 55