duminică, 25 iunie 2017

Lansarea volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu







Vă invităm la lansarea cărții „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu (Editura Eikon, 2017), luni, 26 iunie 2017, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. 

Carte recomandată de Literomania.

Invitați: Gabriela Adamesteanu, Andrei Oișteanu și Raul Popescu.
Moderator: Adina Dinitoiu.


Cele de (ne)măsurat





„Fără a-şi stabili, de fiecare dată, coordonatele spaţiale, nici un om nu poate să evolueze.” (Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii)


Daniel Kehlmann a fost considerat, la începutul anilor 2000, marea revelație a literaturii germane contemporane. În 1997, după studii de Filozofie şi Litere – la numai 22 de ani –, publică primul său roman, dar faima va sosi mai târziu, odată cu apariţia romanului Eu şi Kaminski. Personalitate complexă, publică numeroase articole, eseuri, ţine prelegeri la Universităţile din Mainz, Wiesbaden şi Göttingen, este un răsfățat al premiilor literare.

Prin Măsurarea lumii, roman apărut în 2005, Kehlmann demonstrează că este, fără doar și poate, un prozator pursânge. Măsurarea lumii poate fi considerat, la o primă vedere, un roman istoric, scris, însă, într-o manieră atipică, postmodernă (liniuţele de dialog, de exemplu, sunt suprimate, dialogurile fiind povestite). Replicile par, astfel, relatările unui narator pus pe şotii, ironic (dar şi, în bună tradiţie postmodernă, autoironic).

Matematicianul şi astronomul Carl Friederich Gauß şi geograful Alexander von Humboldt sunt protagoniștii romanului lui Khelmann, personaje pline de umor (de cele mai multe ori involuntar) şi ale căror destine par a fi guvernate de dictonul: „Atunci când te sperie un lucru, o bună idee este să-l măsori”. Cei doi nu sunt descriși într-un mod prea măgulitor, dimpotrivă, în prim-plan sunt plasate mofturile, ifosele lor – toane justificate de o perpetuă stare de nemulțumire. De reţinut aici cuvintele ciufutului Gauß: „Este ciudat şi nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naşti într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îţi place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizaţi faţă de cei din trecut, iar alţii sunt sortiţi să devină clovnii viitorului”.


Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 25

Sumar Literomania nr.25



Sumar Literomania nr.25

Raul Popescu, Cele de (ne)măsurat (click)
Sven Popović, Doar țigările vor fi mai scumpe (click)
Paul Țanicui, Băiatul de serviciu (scurtmetraj) (click)
Dan Stanca, Anii frigului (fragment) (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul I) (click)
Péter Demény, Ce este dragostea? (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-ți dezgropi nevasta, pune-l pe altul s-o dezinfecteze (click)
Radu Niciporuc, Sâmburii fructelor de mare (click)


Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism



În ziua de 19 iunie a anului 2013, Alexandru Mușina a plecat dintre noi. Poet important al generației optzeciste, poezia lui Alexandru Mușina și-a lăsat din plin amprenta în poezia tânără actuală. Există, până în prezent, din câte cunosc, trei antologii din opera sa poetică: prima (Poeme alese. 1975-2000) a apărut la Editura Aula din Brașov, editură condusă chiar de Alexandru Mușina; cea de a doua a apărut la Editura Tracus Arte (Opera poetică, 2 vol., ediție alcătuită de Cristina Vasilică, 2015), cu o prefață de Caius Dobrescu; cea de a treia a apărut la Editura Cartier, în 2016 (Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu). Textul pe care Literomania îl publică în numărul 24 despre poezia lui Alexandru Mușina are la bază un text apărut în revista Astra, în 2008. (R.P.)

 este unul dintre puținii poeți români (post)moderni a cărui viziune poetică e dublată de un acut simț teoretic al poeziei. Născut în 1954, este unul dintre capii generației optzeciste, critici precum Al. Cistelecan considerându-l, fără doar și poate, un clasic al optzecismului. Spirit contestatar, însă, Mușina a demisionat din această generație etichetată de critica literară, aproape fără excepție, drept postmodernă. „Problema postmodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existență literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor” (


Alexandru Mușina a debutat în 1982, în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, București), alături de Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter. Debutul individual are loc în 1984, anul apariției volumului Strada Castelului 104. Deși prezent în Cinci, poemul Budila-Expressnu a fost inclus în Strada Castelului 104. De asemenea, tot din cauza ochiului vigilent al cenzurii comuniste, din cele opt poeme din ciclul Experiențe au fost publicate doar două. Budila-Express(poemul mușinian prin definiție), ca și cele șase poeme din ciclul Experiențe își vor găsi locul, în cele din urmă, în volumul din 1992 Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), apărut la Cartea Românească. Experimentele poetice ale lui Alexandru Mușina vor continua după 1990 în volumele Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997), Personnae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003). În revista brașoveană Astra, în 1981, Mușina publică eseul Poezia cotidianului, iar în 1982, tot în Astra, eseul Noul antropocentrism. Teoreticianul, iată, a debutat înaintea poetului!

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 24

Sumar Literomania nr. 24



Sumar Literomania nr. 24

Raul Popescu, Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism (click)
Adina Dinițoiu, „Căsătorie de plăcere” în lumea arabă (click)
Serenela Ghiţeanu, Structura şi misterul (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Ironie şi deconstrucţie în poezia „Mitologicale” de Eminescu (click)
Dinu Flămând, Veghea și Somnul. Un an de sonete (click)
Paul Țanicui, Abandon (click)
Andrei Popov, Banalități, clișee, prostii – cu glas tare, în tăcere (II) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (VIII) (click)
Radu Niciporuc, Mediterana care îmi curge prin nervi (click)
Valeriu Gherghel, De ce (mai) citesc cărți noi? (click)

Sumar Literomania nr. 23



Sumar Literomania nr. 23

Adina Dinițoiu, Literatura ca mărturie în faţa ideologiei (click)
Proze finaliste la Concursul flash fiction – mai 2017 (click)
Marco Grosse, To whom it may concern (click)
Andrei Popov, Banalități, clișee, prostii – cu glas tare, în tăcere (fragment) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (VII) (click)
Péter Demény, Carte de vizită. Ce scrie pe ea? (click)
Valeriu Gherghel, De cîte cuvinte este nevoie pentru a descrie o scenă erotică reușită (click)
Radu Niciporuc, Voiaj cu figuri patibulare (click)


duminică, 11 iunie 2017

Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei






Pe la începutul anilor ’90, se dezbătea la modul aprins – dezbaterea a redevenit, recent, de actualitate – despre doctrina liberală în contextul unei posibile resuscitări a României. Cei care s-au exprimat atunci în favoarea unui liberalism autentic nu au fost puțini, dar voi face referire aici la doi dintre ei, anume la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale scrisului, Caius Dobrescu. În rândurile de mai jos, mă voi referi în mod special la Virgil Nemoianu.

Cunoscut îndeosebi ca un abil teoretician al literaturii, Nemoianu se dovedește și un fin teoretician al politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România și liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române, București, 2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru o bună cunoaștere a tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a ceea ce se crede, pe o etică tare. Nemoianu observă în mod just, în studiul Umanismul cultural și mecanismele tiraniei din volumul citat mai sus, că, în România de după 1989, a avut loc nu numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o glorificare a acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o democrație autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți dintre ei niște campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor politică. De altfel, într-o tradiție democratică autentică, adaugă acesta, ar trebui să avem o confruntare onestă între doctrinele liberal-democrată, social-democrată și creștin-democrată, doctrine vitale într-o societate normală.

Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 22

Sumar Literomania nr. 22


Concurs Flash Fiction - mai 2017 (click)
Raul Popescu, Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei (click)
Adina Dinițoiu, Revenirea la imaginar (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Clasici în benzi desenate (click)
Jan Cornelius, Jocurile și visele prizonierului (click)
Fernando Pessoa, Vecin cu viaţa. Poezia ortonimă 1911-1935 (fragment) (click)
George Banu, Cehov, aproapele nostru (fragment) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (VI) (click)
Radu Niciporuc, Un scoțian (click)

duminică, 4 iunie 2017

Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (fragment)






I. P. Culianu despre I. P. Culianu

Fire discretă, poate prea discretă, I. P. Culianu, în cele câteva interviuri date, evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei persoane deschise, volubile. nonconformiste. Nonconformist, de o stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte (această faţetă a personalităţii sale exploatată de diverşi prozatori care l-au transformat pe Culianu într-un personaj iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost frapaţi de această extravaganţă a firii savantului român). Dar nu despre ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I. P. Culianu, ci despre istoria religiilor, despre situaţia politică din România, despre literatura română şi, nu în ultimul rând, despre Mircea Eliade.

Primul interviu cu I. P. Culianu datează, din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato. Tema interviului: condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat – exilul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant: „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din pricina anulării tuturor valorilor spirituale. […] Cel fugit nu e un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de altceva”, afirmă G. Romanato în rândurile care deschid interviul. În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul rezistenţei prin cultură, rezistenţă construită pe credinţa că anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Din acest punct de vedere, situaţia ar sta în felul următor: o cultură mai mult sau mai puţin underground (nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toatele perioadele regimului comunist) încearcă să perpetueze anumite valori. În cele din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie. Puterea politică a ştiut dintotdeauna ce se întâmplă, nimic nu există fără voia ei. Acest tip de rezistenţă era, prin urmare, unul aprobat de putere, ceea ce, într-un fel, l-a invalidat. Culianu intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi gândirea (într-adevăr) liberă. Despre toate aceste lucruri vorbeşte şi în interviul din 1978:

„Puterea totalitară din ţările comuniste poate genera în cel ce nu i se adaptează două tipuri de reacţii: una este împotrivirea făţişă, cealaltă replierea asupra sa însuşi. Eu unul m-am situat pe acest al doilea versant şi m-am refugiat în misticism, favorizat fiind şi de o perioadă de relativă toleranţă care se instalase în România către începutul anilor 70.”

I. P. Culianu a devenit, la rându-i, într-un final, membru al Partidului Comunist, însă, în ciuda presiunilor Securităţii, a refuzat să îşi toarne colegii. Evoluţia sa profesională şi literară, din acel moment, a devenit incertă. I s-au refuzat articolele. Volumul de povestiri, deja anunţat printre viitoarele apariţii, nu va mai fi publicat. În aceste condiţii, Culianu a preferat exilul. Condiţia de exilat a fost, cel puţin la început, una umilitoare, degradantă. Occidentul se dovedea şi el crud. Nu e de mirare că, în urmă acestor experienţe, Culianu va mărturisi:

„Cred că, în general, cea mai bună putere rămâne aceea care se face simţită cel mai puţin. Aceasta este, pentru mine, definiţia democraţiei şi aş zice că, până în momentul de faţă, Italia este o ţară cât se poate de democratică. Dar trebuie să ţii seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de multă vreme în ceea ce priveşte aspectele-i religioase în sensul larg – respectiv «ideologiile» – nu e o problemă a Italiei, e o problemă universală în spaţiu şi în timp. Şi ţine în special de punctul de plecare la care m-am referit adineauri. Ideea negativităţii puterii nu mi s-a revelat aici, cel mult s-a îmbogăţit cu aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin experienţe traumatice pentru tânărul de douăzeci şi doi de ani care eram pe atunci: lagărul de refugiaţi, munca manuală, indiferenţa şi suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se adauge sentimentului că m-am rătăcit.”


Fragment din volumul Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic de Raul Popescu (Editura Eikon, Colecția "Universitas", Seria "Filosofie", București, 2017)


Citește continuarea textului aici, în numărul 21, Literomania.