Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (fragment)

I. P. Culianu despre I. P. Culianu

Fire discretă, poate prea discretă, I. P. Culianu, în cele câteva interviuri date, evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei persoane deschise, volubile. nonconformiste. Nonconformist, de o stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte (această faţetă a personalităţii sale exploatată de diverşi prozatori care l-au transformat pe Culianu într-un personaj iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost frapaţi de această extravaganţă a firii savantului român). Dar nu despre ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I. P. Culianu, ci despre istoria religiilor, despre situaţia politică din România, despre literatura română şi, nu în ultimul rând, despre Mircea Eliade.

Primul interviu cu I. P. Culianu datează, din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato. Tema interviului: condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat – exilul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant: „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din pricina anulării tuturor valorilor spirituale. […] Cel fugit nu e un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de altceva”, afirmă G. Romanato în rândurile care deschid interviul. În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul rezistenţei prin cultură, rezistenţă construită pe credinţa că anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Din acest punct de vedere, situaţia ar sta în felul următor: o cultură mai mult sau mai puţin underground (nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toatele perioadele regimului comunist) încearcă să perpetueze anumite valori. În cele din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie. Puterea politică a ştiut dintotdeauna ce se întâmplă, nimic nu există fără voia ei. Acest tip de rezistenţă era, prin urmare, unul aprobat de putere, ceea ce, într-un fel, l-a invalidat. Culianu intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi gândirea (într-adevăr) liberă. Despre toate aceste lucruri vorbeşte şi în interviul din 1978:

„Puterea totalitară din ţările comuniste poate genera în cel ce nu i se adaptează două tipuri de reacţii: una este împotrivirea făţişă, cealaltă replierea asupra sa însuşi. Eu unul m-am situat pe acest al doilea versant şi m-am refugiat în misticism, favorizat fiind şi de o perioadă de relativă toleranţă care se instalase în România către începutul anilor 70.”

I. P. Culianu a devenit, la rându-i, într-un final, membru al Partidului Comunist, însă, în ciuda presiunilor Securităţii, a refuzat să îşi toarne colegii. Evoluţia sa profesională şi literară, din acel moment, a devenit incertă. I s-au refuzat articolele. Volumul de povestiri, deja anunţat printre viitoarele apariţii, nu va mai fi publicat. În aceste condiţii, Culianu a preferat exilul. Condiţia de exilat a fost, cel puţin la început, una umilitoare, degradantă. Occidentul se dovedea şi el crud. Nu e de mirare că, în urmă acestor experienţe, Culianu va mărturisi:

„Cred că, în general, cea mai bună putere rămâne aceea care se face simţită cel mai puţin. Aceasta este, pentru mine, definiţia democraţiei şi aş zice că, până în momentul de faţă, Italia este o ţară cât se poate de democratică. Dar trebuie să ţii seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de multă vreme în ceea ce priveşte aspectele-i religioase în sensul larg – respectiv «ideologiile» – nu e o problemă a Italiei, e o problemă universală în spaţiu şi în timp. Şi ţine în special de punctul de plecare la care m-am referit adineauri. Ideea negativităţii puterii nu mi s-a revelat aici, cel mult s-a îmbogăţit cu aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin experienţe traumatice pentru tânărul de douăzeci şi doi de ani care eram pe atunci: lagărul de refugiaţi, munca manuală, indiferenţa şi suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se adauge sentimentului că m-am rătăcit.”

Fragment din volumul Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic de Raul Popescu (Editura Eikon, Colecția "Universitas", Seria "Filosofie", București, 2017)

Citește continuarea textului aici, în numărul 21, Literomania.