Se afișează postările cu eticheta literomania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literomania. Afișați toate postările

luni, 22 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 20



SUMAR LITEROMANIA NR. 20

Raul Popescu, Ereticul Culianu şi lumea de dincolo (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Blocul (click)
Adina Dinițoiu, „A fost Evul Mediu misogin?”. Misoginism şi feminism în Franţa (click)
Radu Paraschivescu, Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (fragment) (click)
Ezra Pound, Ghid spre kulthură (click)
Veronica D. Niculescu, Golul cel bun. Despre scris și bucurie (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (IV) (click)
Radu Niciporuc, O vizită la Jardin des Plantes (click)
Péter Demény, Negarea inocenței (click)
Valeriu Gherghel, Cum arată filosoful scufiilor de noapte? Exact ca un neamț (click)


sâmbătă, 20 mai 2017

În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun




Scriitorul Gheorghe Crăciun s-a născut pe data de 8 mai 1950, în comuna Tohanu Vechi, județul Brașov. Marcăm momentul printr-un eseu despre romanul Frumoasa fără corp, roman apărut în 1993. 


I
Sentio, ergo sum

„Totul este biografie corporală în cărţile mele”, mărturisea scriitorul Gheorghe Crăciun într-un eseu apărut în revista Interval (Dintr-un „Caiet de teze”, nr.4 (12), 1998). Da, totul este corporalitate la Gheorghe Crăciun în măsura în care această corporalitate reprezintă o tendinţă de de-corporalizare (pentru a nu o numi chiar des-fiinţare). Paradoxul Crăciun ar putea fi enunţat cam aşa: în căutarea unui trup este anulată corporalitatea (cu toate acestea, ideea de trup nu este pierdută; din acest punct, însă, lucrurile devin, vom vedea, ceva mai complicate). Ideea este prezentă cu asupra de măsură şi în romanul Frumoasa fără corp (publicat în 1993), roman care încă din titlu anunţă acea de-corporalizare despre care am scris mai sus. Aş spune, fără să greşesc, că acest roman îl reprezintă cel mai bine atât pe omul, cât şi pe scriitorul Gheorghe Crăciun. 

Frumoasa fără corp este un roman al dorinţei: „Ce caut şi ce nu găsesc?” se întreabă Vlad Ştefan, unul dintre personajele romanului. Chiar basmul cules de Kunisch (Die Jungfrau ohne Körper) şi versificat de Eminescu (Miron şi frumoasa fără corp) este un basm al dorinţei (așa cum și poemul eminescian Luceafărul este, la urma urmei, un poem al dorinţei - al dorinţei de a căpăta un trup, de a iubi un trup, de a iubi cu un trup). 


În romanul lui Gheorghe Crăciun este evidentă dorinţa de certitudine, dorinţă satisfăcută temporar printr-o exacerbare a corporalităţii, a simţurilor, care duce, în cele din urmă, la dorinţa anulării acestei corporalități: „Nu pot să scap de mine, de trupul meu, de gândurile mele, de cuvintele mele”. Această de-corporalizare se face în numele unui „nou” trup, un trup pe care îl adăpostim în interiorul nostru, adevăratul nostru trup, un trup de unde provine „ceea ce ne face să gândim, să trecem prin stări de contemplaţie, să fim cinici, predispuşi la melancolie, activi şi practici, tandri sau nervoşi, visători, veseli, amărâţi, serioşi, gravi, puşi pe glume şi în nenumărate alte feluri.” În Lepădarea de piele, partea a VI-a romanului, autorul (de fapt naratorul, ca să păstrăm convenţia romanescă) mărturiseşte:

„Tot ceea ce am scris din 73 încoace a însemnat pentru mine o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalităţi ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu persoana mea…Trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea, clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul (s.m.).” 
 
Romanul Frumoasa fără corp are şapte părţi (Starea de graţieCaietul albastruStudii după natură,Sfârşitul veriiSomnul băutorului de apăLepădarea de pieleEpilog). În prima parte, Starea de graţie, este povestită reîntoarcerea, pentru câteva zile, a inginerului Octavian Costin în satul de munte în care a fost repartizat cu ani în urmă, Nereju (satul vrâncean în care a fost repartizat Gheorghe Crăciun ca profesor). Odată intrat în acea lume, pe care a cunoscut-o cu ani în urmă, Octavian (Tavi) este cuprins de o stare de nelinişte, de nesiguranţă - acea lume îi pare ireală, pustie, ca şi cum s-ar retrage din faţa sa, s-ar ascunde. Durerea de dinţi este singurul lucru care îi mai aminteşte de realitate, de realitatea trupului său: „Ca şi cum trupul lui numai asta ar fi aşteptat până atunci, să-i arate cât este el de viu şi de potrivnic oricărei încercări de a-i uita prezenţa.” Singurul lucru real, așadar, e legat de corpul său: „Realitatea lui era durerea”. Dorinţa lui Tavi este evidentă încă din primele pagini: evadarea dintr-un spaţiu anume, dintr-un timp anume, și reîntoarcerea într-un alt timp, cel al vacanţei - un interval al timpului altfel. Setea care îl chinuie pe rătăcitor îl determină să caute Fântâna lui Şandru. (O trimitere la apa Lethe, cea care poate dărui uitarea? Mai mult ca sigur). Ca o paranteză, de menționat că irealul contaminează totul în jur, decorul, sub influența acestuia, estompându-se: „ (…) iar clădirea lângă care te afli, învăluită în aceeaşi nefirească tăcere, drumul cu totul pustiu, lumina limpede şi aerul încremenit al amiezii nu te mai reţin cu nimic în prezentul acesta, căci dincolo de nemişcarea lui abstractă tu întrevezi un mister, o realitate pe care nu poţi să o desluşeşti, pentru că nu ai trăit-o, dar pe care ai fi în măsură, cu uşurinţă şi absurdă nostalgie, să ţi-o închipui”. E vorba aici de imaginaţia care intervine tocmai pentru ca necunoscutul - mai ales instalat într-un loc mai înainte cunoscut - să nu înspăimânte. Aflându-se în faţa Fântânii lui Șandru, o zăreşte, ieşind din vechea clădire a şcolii, pe Olimpia Ionescu (Pia), „profesoara de naturale”, care pare o arătare contaminată de irealitatea acelor locuri: „E o tânără zveltă, înaltă, cu pielea albă şi ochi întunecaţi, foarte vii, cu părul greu şi roşu ca arama. Picioare suple, glezne fragile, pantofi albi de pânză…Trece plutind pe lângă rondul de flori ce mărgineşte temelia clădirii şi dispare în curte, după desele tufe de liliac.”

Citiți continuarea textului aici, pe Literomania nr. 19


miercuri, 17 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19




SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19

Raul Popescu, În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun (click)
Alexandru Mușina, poezia în pijama roz (click)
Adina Dinițoiu, L’universalisme de la littérature a créé l’histoire authentique de l’homme (Milan Kundera) (click)
Radu Jörgensen, Exit 45. Tragedie academică americană.  (click)
Roberto Bolaño, O povestioară lumpen (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (III) (click)
Péter Demény, Transilvania expres (click)
Valeriu Gherghel, Mihai Ursachi citindu-Se pe El Însuși (click)

Radu Niciporuc, Cuib de rândunică albă (click)

joi, 11 mai 2017

Lama Erikăi



Despre o asemenea persoană spunem adesea că-i ţine pe alţii la distanţă. Şi nimeni nu se apropie de ea. Mai întâi oamenii o ocolesc.

Elfriede Jelinek, Pianista


Sunt unele cărți scrise cu intenția de a șoca? Mai poate fi, în ziua de azi, atât de ușor să contrariezi pe cineva printr-un act cu valențe artistice, când realitatea însăși este una foarte agresivă? S-ar putea spune că, la o primă vedere, și romanciera austriacă Elfriede Jelinek a vrut, prin romanulPianista, să șocheze, să-l lovească pe cititor direct în plex. Scriitoare deja experimentată (având în portofoliu, până în 1983, când a apărut Pianista, patru romane), Jelinek nu a căzut pradă acestei iluzii, știind prea bine că e foarte greu să-l mai surprinzi, chiar și prin cele mai crude scene, pe cititorul sfârșitului de secol XX. Cu toate astea, ea a creat un personaj provocator, pe Erika Kohut, căreia îi face, în acest roman, o cuprinzătoare fișă clinică. Nu, însă, o banală fișă clinică, ci una foarte, foarte poetică. În acest roman, poeticul este  atât o marcă a prețiozității (de pe poziții (auto)ironice), dar și un instrument prin care vulgaritatea, obscenitatea sunt îmblânzite, edulcorate. Tribulaţiile sexuale ale profesoarei de pian Erika Kohut sunt redate prin pasaje în care trivialul coexistă alături de poetic. Ba chiar se poate vorbi de o încercare de poetizare a trivialului.

Erika Kohut, alterego-ul autoarei, este un personaj oscilant, schizofrenic, dominat de o sexualitate obscură, patologică. Deşi se vrea o fină degustătoare de artă, Erika nu depăşeşte stadiul unui sever şi prea calculat profesor de pian. Pasiunea, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în cazul acestui personaj, este prezentă doar în manifestările nefireşti ale sexualităţii sale, o sexualitate care ascunde incapacitatea de a interacționa cu cei din jur. În relația cu mama sa, Erika trebuie să-și asume rolul celui supus, controlat de satrapul împotriva căruia orice răzvrătire este zadarnică: „Copilul e idolul mamei. Aceasta îi cere în schimb doar o răsplată derizorie: viaţa. Mama nu vrea decât permisiunea de a valorifica singură viaţa copilului”. „Încrederea e bună, dar controlul e şi mai bun” pare a fi moto-ul mamei.

Pianista lui Jelinek este privată de personalitate, de o evoluţie în plan intim. Ea este stearpă, frigidă, imatură: „Erika e o insectă, un scarabeu prins în chihlimbar, atemporală, fără vârstă. Erika nu are istorie şi nu creează istorii”. Erika este, în același timp, duşmana gloatei, o gloată incapabilă să înţeleagă cu adevărat Arta, o gloată care îl violează pe artist, încercând, în ultimă instanţă, să şi-l aproprieze: „Gloata îşi însuşeşte nu numai arta, fără o minimă justificare, nu, ea îl asaltează şi pe artist. Se instalează în el şi sparge pe loc câteva geamuri spre lumea din afară pentru a fi văzută şi pentru a vedea. Aceşti mujici pipăie cu degetele asudate ceva ce îi aparţine numai EI”.



duminică, 7 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 18





SUMAR LITEROMANIA NR. 18

Raul Popescu, Lama Erikăi (click)
Concurs flash fiction- Prozele finaliste (aprilie 2017) (click)
Caius Dobrescu, Parazitul prietenos (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Povestirile lui Dino Buzati (click)
Antoine Compagnon, Antimodernii (trad. de Adina Dinițoiu) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (II) (click)
Veronica D. Niculescu, Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-i rogi frumos pe sfinți, ai noroc la văduve (click)
Radu Niciporuc, Nunta (II) (click)
Péter Demény, Liedul de Ștef (click)


sâmbătă, 6 mai 2017

Andrei Bodiu şi poezia cotidianului



În ziua de 27 aprilie a anului 1965, s-a născut, la Baia Mare, Andrei Bodiu. A plecat dintre noi tot într-o zi de aprilie, în 2014. În semn de omagiu, publicăm pe Literomania un eseu din 2009, într-o versiune revăzută, din revista brașoveană  Astra, despre poezia lui Andrei Bodiu, eseu semnat de Raul Popescu. Întrebarea de la finalul acestui eseu, „Cum ar arăta un viitor volum semnat Andrei Bodiu?”, este formulată, se înțelege, în 2009. În 2014, a apărut, postum, volumul Firul alb, din care vă prezentăm, tot în acest număr al Literomaniei, câteva poeme, la rubrica Poezie.

Generaţia optzecistă, blamată, contestată, idolatrizată sau doar, pur şi simplu, acceptată, dar nu ignorată, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dovadă că scriitorii formaţi sub auspiciile optzecismului şi, implicit, ale optzeciştilor par a fi ajuns abia acum la o maturitate a scriiturii care le-a adus recunoaşterea şi, de ce nu?, notorietatea. Este şi cazul scriitorului, braşovean prin adopţie, Andrei Bodiu, proaspăt câştigător al Premiului pentru poezie pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Oameni obosiţi (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008). Asemenea optzeciştilor, acesta a debutat într-un volum colectiv, Pauză de respiraţie (Ed. Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, toţi cei enumeraţi, inclusiv Andrei Bodiu, făcând parte din Grupul de la Braşov, grup închegat în jurul unor nume ca Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun. Din acest grup mai făcea parte şi Marius Daniel Popescu, cel care, în 2008, a obţinut cel mai important premiu de debut din Elveţia, Premiul „Robert Walser”, pentru romanul Simfonia lupului. În 1994, Andrei Bodiu debutează individual cu volumul Cursa de 24 de ore, volum căruia i-a urmat un altul în 1995, Poezii patriotice, ambele publicate la editura timişoreană Marineasa. După o pauză de cinci ani, în 2000, poetul braşovean se hotărăşte să iasă la rampă cu un nou volum de poezie,Studii pe viaţă şi pe moarte, volum premiat de ASPRO.


Într-un interviu apărut în revista Contrafort în 2002, Andrei Bodiu afirma că, după ’90, nu s-a născut o nouă generaţie, între poezia nouăzecistă şi cea optzecistă neexistând „puncte de ruptură”, poezia anilor ’90, prin ceea ce are mai bun, continuând-o pe cea optzecistă. Astfel, se poate vorbi de „o poezie, şi o literatură, care situează în centrul ei realismul şi biografia”. Poezia lui Andrei Bodiu este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, o poezie care nu se dezice de trăsăturile poeziei optzeciste, trăsături enumerate de însuşi scriitorul braşovean în Direcţia optzeci în poezia română (Ed. Paralela 45, 2000): realism (Alexandru Muşina a propus denumirea de poezie a cotidianului, „o poezie despre viaţa noastră obişnuită, dar totodată care să exprime şi «poezia» din această viaţă”), biografism (în sensul unui – şi aici îl citez din nou pe Alexandru Muşina – nou antropocentrism, adică o „centrare a atenţiei pe fiinţa umană în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră  de aici şi acum”), directeţe, oralitate, tranzitivitate a limbajului, sarcasm, ironie, luciditate. Toate aceste trăsături sunt recognoscibile încă din primul volum, Cursa de 24 de ore. Dar, cu toate acestea, poezia lui Andrei Bodiu înseamnă mai mult de atât.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 17


duminică, 30 aprilie 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 17




SUMAR LITEROMANIA NR. 17

Raul Popescu, Andrei Bodiu şi poezia cotidianului (click)
Andrei Bodiu, Luni seara (click)
Cyrielle Diaz, "Zulu", le roman policier, politique et social d’un auteur engagé (click)
Françoise Sagan, Patul răvășit (fragment) (click)
McKenzie Wark, 73oria gam3rului (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)
Despina Jderu, Exilul Imaginarului (click)
Péter Demény, Ideea ardeleană (click)
Silvia Colfescu, Ieri dimineață, București (click)
Radu Niciporuc, "Rayuela" în tutungerie (click)
Valeriu Gherghel, Vrei să devii înțelept? Da? Citește atunci această notă, vei descoperi secretul istețimii (click)


duminică, 16 aprilie 2017

Roger Zelazny și zeii



Roger Zelazny este, poate, unul dintre cei mai importanți autori de SF și Fantasy (SF&F) din toate timpurile, deși mai puțin cunoscut, din păcate, în Europa. După cum recunoaște și George R. R. Martin – prieten și admirator, de altfel, al romancierului american –, Zelazny a avut un cuvânt greu de spus în genul SF&F, și cum să nu-l credem pe R.R. Martin când, chiar în volumele sale din seria de succes A Song of Fire and Ice, sunt recognoscibile influențe din The Chronicles of Amber, seria lui Zelazny despre cei nouă prinți din Amber. Da, înaintea lui A Song of Fire and Ice a fost The Chronicles of Amber! Dar la un alt roman al lui Roger Zelazny aș vrea să fac aici referire, și anume la Lord of Light, recompensat, în 1968, cu un Hugo. 

Inițiații într-ale Fantasy-ului știu că acest gen literar – sau subgen, cum doriți! – prelucrează miturile mai mult sau mai puțin cunoscute ale lumii. Le reinterpretează. Mai mult, aș spune că este vorba, mai degrabă, de o de-mitologizare, în măsura în care personajele mitologice sunt coborâte din cerurile lor, umanizate – o trăsătură specifică perioadelor baroce ale literaturii. În Lord of Light, zeii care suportă acest tip de tratament sunt cei hinduși – Yama, Kali, Ratri, Brahma etc. –, cărora le este opus Buddha, Mahasamatman, Cel Iluminat, Marele Suflet, „nădejdea eroilor împotriva Cerurilor”. Încă din scurtul "Cuvânt înainte", cititorul este avertizat de traducătorul în română al romanului, Mircea Ștefancu, că ”realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem că știm”.

Primul capitol, de la bun început, dezvăluie această strategie a negării naturii divine, negare pe care protagonistul poveștii și-o asumă mai mult sau mai puțin, în funcție de context: 

”Adepții lui îl numiseră Mahasamatman și ziceau că este zeu. Oricum, el prefera să lase deoparte Maha- și -atman și să-și spună Sam. Nu pretinse nicicând a fi zeu. Dar după aceea, nu spuse nici că ar fi. Împrejurările fiind cele știute, nici recunoașterea uneia, nici a alteia nu i-ar fi fost de niciun folos. Tăcerea, însă, da”.

Pe scurt, toți zeii din acest roman nu sunt, de fapt, zei. Sunt, ce e drept, niște ființe superioare, capabile de a-și asuma diverse Atribute, de a se reîncarna, totul grație unei tehnologii avansate. Buddha, sau Sam, este cel care li se opune, apărându-i pe oameni – ființe inferioare, ignorante, păcălite de zei. Astfel, Sam este adeptul acceleraționismului, „o simplă doctrină care propune ca noi, cei din Ceruri, să dăm celor care locuiesc dedesubt din cunoștințele și puterile și substanța noastră”. În fapt, lupta dintre zei și Sam Buddha are drept miză unică dezvoltarea, evoluția omenirii. Cu alte cuvinte, acceleraționismul. 


Continuarea textului aici, pe Literomania


duminică, 2 aprilie 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 13 (31.03.2017)



SUMAR LITEROMANIA NR. 13 
(31.03.2017)


Raul Popescu, Mircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor” (click)

Roland Barthes, Imperiul semnelor (click)
Paul Țanicui, cealaltă inimă (click)
Radu Țuculescu, Măcelăria Kennedy (click)
Dan Rhodes, Antropologie şi o sută de alte povestiri (click)
Veronica D. Niculescu, Și nimic nu trebuie scris (2) (click)
Valeriu Gherghel, Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri... (click)
Despina Jderu, Geografia străzilor luminate (click)
Ruxandra Cesereanu, J.J., Corto, Marilyn și M.M. (click)
Radu Niciporuc, Într-o librărie pe Paraná (click)
Silvia Colfescu, Cum se distra aristocrația bucureșteană (click)

Péter Demény, Elevii piscului (click)

joi, 30 martie 2017

Julio Cortázar şi fascinaţia cuvintelor



Editura Fabulator, înfiinţată în 2003, are o istorie aparte, în care protagoniştii sunt Alexandru Vlad şi Radu Niciporuc. Aici au apărut volume de Cortázar, Ramón Gómez de la Serna, Chandler, Hammett – un proiect, iată, destul de ambiţios. Din păcate, pentru că era din ce în ce mai greu de administrat, după îndelungi amânări, editura a fost închisă de curând. 

Dacă Radu Niciporuc ne-a povestit cum a obţinut drepturile de autor pentru Fascinaţia cuvintelor(La fascinación de las palabras) – volumul de convorbiri dintre Omar Prego Gadea şi Julio Cortázar – în textul Negocieri la Barcelona de pe Literomania, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să scriu câteva rânduri despre carte.

În 1982, Omar Prego Gadea îi propune lui Julio Cortázar un interviu mai amplu care să se concretizeze într-un volum de convorbiri, într-o „carte foarte nebună”. Cei doi încep să se întâlnească în vara lui 1982, iar întâlnirile s-au întins, cu puţine întreruperi, până aproape de moartea lui Julio Cortázar (1984). Cartea a apărut, în traducere, la Gallimard, în 1986. La noi, a apărut în 2006, la Editura Fabulator, în traducerea (din spaniolă) a lui Radu Niciporuc. Adică după 20 de ani de la apariţia ediţiei franceze, ceea ce ar fi trebuit să fie un eveniment editorial. Şi, în felul lui, chiar a fost. Ca să continui şarada cronologică, semnalez această carte acum, în 2017, la 31 de ani de la apariţia ediţiei Gallimard. Ce-i drept, am ratat cu foarte puţin o cifră rotundă.


Fascinaţia cuvintelor poate fi considerat un volum biografic, dar aproape de fiecare dată, convorbirile se întorc, inevitabil, la același subiect: literatura. Mai exact, la modul în care Cortázar înţelegea literatura şi actul scrisului. Titlul nu este ales întâmplător, mai ales în cazul unui scriitor atât de special precum Cortázar.

„Curios, primele mele amintiri sunt de diferenţiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că, dacă n-aş fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic – mărturiseşte scriitorul argentinian la începutul convorbirilor –, ea n-ar fi fost, pentru mine, completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Şi chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârşească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult”.

Continuarea textului aici, pe Literomania