sâmbătă, 26 august 2017

Ioan Petru Culianu – dincolo de modernitate






Ioan Petru Culianu – dincolo de modernitate


de  Dorica BOLTAŞU NICOLAE


Prima carte a lui Raul Popescu, rezultată din teza lui de doctorat, este o exegeză asupra operei lui Ioan Petru Culianu, din perspectivă hermeneutică şi urmărind un demers interdisciplinar, care oferă o analiză profundă asupra celor mai importante aspecte ale gîndirii, imaginarului şi personalităţii celebrului ucenic al lui Mircea Eliade.

Structura acestei introduceri critice în opera lui Culianu cuprinde capitole separate dedicate istoriei religiilor, eseisticii şi prozei, dezvăluind cu claritate evoluţia şi mecanismele gîndirii acestui autor încă destul de controversat, privit adesea doar dinspre destinul său tragic şi oarecum spectaculos, senzaţional. Există, de asemenea, o parte referitoare la receptarea în „lumini şi umbre“ a operei lui Culianu, fiindcă acesta are deja exegeţi şi memorialişti care l-au suprins în diferite ipostaze, aşa cum sînt Matei Călinescu, Gabriela Adameşteanu, publicistul american Ted Anton şi Andrei Oişteanu sau Moshe Idel şi Horia-Roman Patapievici.

În viziunea lui Raul Popescu, Ioan Petru Culianu este un gînditor neconvenţional, „eretic“ sau, preluînd o expresie a istoricului religiilor, un intelectual care „îndrăzneşte să producă o idee“, să răstoarne metode şi paradigme de cercetare, avansînd opinii aflate în răspăr cu dominantele epocii sale. Ambiţia de a propune „o perspectivă sistemică asupra istoriei religiei“, chiar dacă de inspiraţie structuralistă, evoluează către o nouă accepţie cognitivistă: în mintea noastră se produc transformări asemănătoarea unei maşinării de tip computaţional, „coexistă toate formele de manifestare ale oricărui fenomen din această lume, fie el istoric, religios, social sau economic“. Scopul savantului a fost, aşadar, acela de a crea o „teorie cognitivistă integrală“, în care mai vechiul spaţiu al „fantasmelor“ să fie înlocuit cu „mintea omenească, loc originar al tuturor credinţelor şi ideilor religioase“. Autorul consideră că, pentru Culianu, „singura realitate este cea interioară, fie ea pneumatică sau mentală, cognitivă“, iar spaţiul nostru mental este multidimensional. De aici se defăşoară o nouă paradigmă de cunoaştere, o nouă epistemologie, conform căreia toate viziunile asupra lumii sînt adevărate (pentru că au existat oameni care au crezut în ele), deci şi speculaţiile magice, care, de altfel, au anticipat anumite tehnici moderne de manipulare prin imagini. Culianu polemizează implicit şi cu psihanaliza, în momentul în care propune conceptul de „transmitere cognitivă“ prin care „fiecare individ gîndeşte în cadrul unei tradiţii şi, ca urmare, este «gîndit» de ea“, ceea ce se poate substitui inconştientului colectiv jungian, observă Raul Popescu.

Cred că Ioan Petru Culianu ocupă un loc aparte nu doar în descendenţa lui Mircea Eliade şi a lui Ugo Bianchi (maestrul său din perioada italiană), ci chiar şi în apropierea reprezentanţilor aşa-numitelor „antropologii ale imaginarului“ – Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Northrop Frye –, care au elaborat hărţile imaginarului colectiv. În apropierea filozofiei lui Jean-Jacques Wunenburger, de asemenea, prin încercarea de a găsi punţi de comunicare şi de conciliere între raţiune şi imaginar. Universurile pe care „mintea“ omului le construieşte sau în care se adînceşte sînt prea numeroase şi prea complicate pentru ca filozofia să-şi mai permită ignorarea sau marginalizarea încărcăturii simbolice. Teoreticieni români precum Ionel Buşe – prin accentul plasat pe „coincidentia oppositorum“ – şi Corin Braga – prin noile sale cercetări care argumentează din­spre neuroştiinţe şi cognitivism existenţa unor „scheme-imagini“ şi a unor hărţi mentale moştenite – se situează în aceeaşi dimensiune a cunoaşterii.

Ceea ce a adus însă în plus Culianu se referă la depăşirea paradigmei cumulative, specifice modernităţii, într-una a simultaneităţii, a sincroncităţii, a jocurilor serioase ale minţii, a sistemelor infinite şi fractalice care explorează continuu posibilităţi şi produc soluţii ad infinitum. Ierarhiile sînt flexibile şi permit sistemelor să interacţioneze, în lumea continuum-ului spaţio-temporal de după Einstein. De altfel, poate cea mai cunoscută carte a lui Culianu, Eros şi magie în Renaştere rediscută perioada respectivă afirmînd că Reforma religioasă a impus o „mare cenzură a fantasticului“, fiindcă nu admitea nici erosul şi nici magia, ceea ce a dus apoi la de­sacralizarea naturii, la începutul atitudinii nihiliste, la anihilarea emancipării feminine. După ce Magia şi Arta memoriei şi-au pierdut caracterul de „ştiinţe“ pe care îl aveau la vremea lor, a apărut, cumva „prin accident“, ştiinţa modernă.

Interesul pentru şamanism – care fusese, înainte, şi al lui Mircea Eliade – şi pentru „călătoriile în lumea de dincolo“, pentru „psihanodia“ a dus, în timp, la concluzia că, aşa cum afirmă Raul Popescu, spaţiul mental, „deşi descris ca un «univers complet, existînd în paralel cu lumea percepută ca fiind în afara noastră», este dependent de lumea exterioară, de unde îşi împrumută imaginile, la fel cum lumea exterioară este dependentă de spaţiul mental. Lumea exterioară în sine este un construct al percepţiei noastre, o «convenţie creată de mecanismele umane de percepţie». De multe ori, graniţele dintre cele două lumi se contopesc, se diluează, interferează şi nu mai ştim exact unde începe una şi unde se termină cealaltă“. Culianu susţine că interesul pentru stările modificate ale conştiinţei se datorează fizicii şi matematicii: „Ele au deschis noi perspective, afirmînd că universul vizibil este numai o convenţie bazată pe percepţia noastră şi că lumile minunate şi inimaginabile sînt ascunse în particule minuscule şi poate chiar în spaţiul familiar din jurul nostru“.

Cartea lui Raul Popescu prezintă, de asemenea, şi relaţia complexă maestru-discipol dintre Eliade şi Culianu, pe care o pune în oglindă cu cea dintre Heidegger şi Hans Jonas, dar şi dintre Ugo Bianchi şi Culianu. Prezintă proza acestuia, în care, ca şi la Mircea Eliade, transpar ideile şi intuiţiile savantului. De asemenea, readuce în discuţie articolele şi eseurile cercetătorului, cu „premoniţiile“ sale legate de evoluţia societăţii româneşti înainte şi imediat după 1989. Care, probabil, i-au cauzat sfîrşitul dramatic.

Ioan Petru Culianu – ipostazele unui eretic este, aşadar, o carte ce recontruieşte atent şi convingător liniile de forţă ale acestei filozofii integrate prin care savantul depăşeşte modernitatea şi propune o epistemă curajoasă. Mă întreb şi eu, asemenea lui Culianu, dacă nu cumva „totul e în mintea noastră“ sau, cum spunea un (alt) geniu, dacă nu cumva „lumea-i visul sufletului nostru“.



Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, Editura Eikon, București, 2017

În căutarea frumuseţii




Dostoievski era convins că frumuseţea va salva lumea. Dar dacă ar fi exact invers? Dacă frumuseţea va distruge lumea?

Frédéric Beigbeder,  Iartă-mă!... Ajută-mă!...



Lucrând într-o agenţie de publicitate, lui Frédéric Beigbeder nu i-a fost greu să surprindă în romanele sale mecanismul/mecanismele manipulării unei civilizaţii aservite modelor/modelelor de circumstanţă. În mod ironic, acestui mecanism infernal nu-i scapă, pare-se, nici măcar cei care contribuie la buna lui funcţionare. A făcut-o în celebrul roman al cărui titlu era (pe atunci) însuşi preţul cărţii, 99 F (în română a fost numit 199.000 lei), a făcut-o în continuarea acestui roman, Iartă-mă!... Ajută-mă!... (Editura Pandora M, 2007).

Protagonistul celor două romane este Octave Parango, neîndoielnic alter ego-ul lui Frédéric Beigbeder, un tip cinic, fustangiu, dar şi de o vulnerabilitate exacerbată (se ştie, cinismul este masca vulnerabilităţii). În Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Octave este trimis în Rusia pentru a găsi viitorul chip care să reprezinte firma de cosmetice Ideal. Este o căutare, iată, a frumuseţii ideale, a unei himere, într-un ţinut himeric, căci Rusia este acel spaţiu în care Iluzia funcţionează cu motorul turat la maximum. Însuşi autorul recunoaşte, într-un interviu acordat lui Dan-Silviu Boerescu, că povestea sa este povestea căutării unei himere, iar eroul acestei povești este supus unei probe căreia, inevitabil, nu-i va face faţă (aşa cum nu i-au făcut faţă nici Don Quijote şi nici alţi căutători de himere): „Să zicem că, la două veacuri după Napoleon, un francez pleacă în Rusia pentru a căuta o altă himeră, cea mai frumoasă femeie din lume. Nu e sublim? E căutarea potirului Sfântului Graal, e un Moby Dick în care balena albă este înlocuită de o blondă cu ochi albaştri...”.


 Continuarea textului aici, în Literomania nr. 34


Sumar Literomania nr. 34



Raul Popescu, În căutarea frumuseții (click)
Zbigniew Herbert, Metamorfozele lui Titus Livius (click)
Milko Valent, Underground Agency „Clash” (click)
Marian Ilea, Skype-ul mătuşii Mărie a Văleanului (click)
Valeriu Gherghel, Nici un autor nu este obligatoriu „canonic”, nici măcar bunul Homer (click)
Péter Demény, Laurii aduși postum (click)
Bozz, Senzațional! (click)


Divinul Marchiz și clipa negativă




Odată acoperită groapa, se va semăna deasupra ei ghindă, pentru ca, terenul gropii aflându-se după aceea reacoperit de copaci şi pădurea fiind la fel de deasă ca înainte, urmele mormântului meu să dispară de pe suprafaţa pământului, aşa cum mă mângâi cu gândul că amintirea mea va dispărea din memoria oamenilor.

Din Testamentul lui Donatien Alphonse de Sade


Donatien Alphonse de Sade, cunoscut ca marchizul de Sade, a fost cel care a șocat, nu numai pe plan literar, o lume crepusculară – ea însăși absurdă și plină de orori – prin extravaganţe erotice care, în scrierile sale, ating proporţii apocaliptice. Unde este de căutat revelaţiaexperienţa revelatoarepunctul de plecare al acestei opere „odioase”? În cazul lui Sade, de unde trebuie pornit? În cazul unei distrugeri absolute, unde poți afla punctul/punctele originar(e)? La urma urmei, putem vorbi despre aşa ceva în ceea ce-l priveşte pe Divinul Marchiz? Eu cred că da.

Înainte de a trece mai departe, se impune o scurtă precizare tehnică: atunci când vorbim despre experiențele cu caracter revelator, avem în vedere acele momente de discontinuitate în cursul obişnuit al unei biografii. Iar biografia primă este cea concretă, istorică, cu care, de altfel, o să și încep. Donatien Alphonse de Sade s-a născut la Paris, în 1740, într-o veche familie provensală. Este lăsat pentru un timp în grija unui unchi, abatele de Sade, un erudit libertin, se pare, care îi va da o educaţie neconvenţională (un prim semn, iată, a ceea ce avea să promoveze Sade – o filosofie a libertinilor). A urmat un colegiu iezuit, apoi un colegiu de cavalerie regală rezervat doar celor cu sânge nobiliar. Tânăr căpitan, a participat la Războiul de Șapte Ani. La Paris, a frecventat numeroase curtezane şi actriţe. În 1763, este demobilizat şi se instalează în castelul familiei din Lacoste unde o întâlneşte pe Laure de Lauris, o tânără de care se îndrăgosteşte şi cu care doreşte să se căsătorească. Familia se opune, motiv pentru care se va căsători, în cele din urmă, cu Renée Pélagie de Montreuil, fiica unui bogat magistrat cu relaţii la Curte. Această dezamăgire amoroasă să fi fost atât de cruntă încât să se constituie într-unul dintre punctele pre-tematice ale operei sale? Sade a fost un răzvrătit, un dușman al orânduirii sociale, al cutumelor inerente acesteia, un anarhist – de observat că, totuși, acțiunea povestirilor sale are deseori la bază stricte structuri ierarhice și o ordine ideală în demonismul ei –, dar poate că totul a pornit, pur şi simplu, dintr-un impuls aparţinând acelei părţii blestemate, după cum o numea Bataille într-un excelent studiu al său, a fiinţei umane.


Continuarea aici, în Literomania nr. 33






Sumar Literomania nr. 33




Adina Dinițoiu, Proza scurtă a lui Alexandru Vlad (click)
Alice Popescu, Curînd vei uita şi în locul rămas va încăpea dragostea (click)
Serenela Ghițeanu, Tabloul (click)
Raul Popescu, Divinul Marchiz și clipa negativă (click)
Ducesa de Orléans - Prințesa Electoare de Hanovra, Scatosophia: dialog epistolar între Madame, Ducesa de Orléans, și Prințesa Electoare de Hanovra (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Un eseist aparent cinic (click)
Valeriu Gherghel, Și nervii fac parte din plăcere (click)


duminică, 13 august 2017

Universul elegant



Brian Greene nu este doar un strălucit fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.), distribuite în cele mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură, povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate, mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Greene – aici mă voi referi pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor), Brian Greene descrie, în Universul elegant..., modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat.


Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 32

Sumar Literomania nr. 32



Adina Dinițoiu, Un paradis regăsit, în vâltoarea istoriei (click)
Virgil Mazilescu, cântecul lui guillaume (click)
Raul Popescu, Universul elegant (click)
Ioana Bâldea Constantinescu, Tocino de cielo (click)
Bozz, Drăcușorul lui Maxwell și entropia (click)
Veronica D. Niculescu, Nici nu mai era (click)
Valeriu Gherghel, Poet mare poți fi și la 16 ani (chiar mai devreme), dar prozator mare (sau eseist) nu devii decît după 90 (click)
Péter Demény, Ce vrem oare de la nemurire? (click)


Literatura între sacru și profan



Într-un Avis au lecteur, autorul volumului Porunca lui rabbi Akiba (Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice) (Polirom, 2005), Valeriu Gherghel, propune un mod de lecturare în cheie dublă a eseurilor din volumul tocmai pomenit: „ca o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie și Evul Mediu… și, nu mai puțin, ca o istorie personală, ca o eco-grafie, la fel de succintă a cititorului postmodern care sunt, situat la sfârșitul lecturii…” .


Eseurile sunt grupate în patru capitole: Tolle, lege: ia și citeșteLectio divina: lectura sacrăMirabila,Quis est homo hic: cine este aceste om?. Încă din primul capitol este demontat mecanismul eseului, mecanism bazat pe convenția unei depline autenticități, eseul, în acest caz, dorindu-se „un desen mai mult sau mai puțin veridic al eului”. Pentru că „scriitorul nu este o făptură străvezie, ca țipla, meduza sau heruvimii”, ar fi inutil să ne mințim că eul este ceva transparent. Și chiar acceptând această transparență, trebuie luată în considerare constituția multiplă a eului. În plus, orice privire asupra eului presupune un eu reflexiv, un eu secund care nu este decât o producție a eului prim.Valeriu Gherghel recunoaște că „Nu mi-am propus să uluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevăruri sfruntate, în numele faptului că mi-am conceput propozițiile la persoana întâi… Mai mult, nu cred o iotă măcar din cele  pe care le declar ritos într-o privință sau alta… Fiind o compunere la persoana întâi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veșminte și prejudecăți, o promisiune a nudității fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia”. În concluzie, cititorului îi sunt propuse niște contra-eseuri.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 31



Sumar Literomania nr. 31



Raul Popescu, Literatura între sacru și profan (click)
Proze finaliste - Concurs Flash Fiction, iulie 2017 (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Dorinţa de a avea o viaţă împlinită, dorinţa de a scrie: Katherine Mansfield (click)
Jan Cornelius, Jocurile și visele prizonierului (III) (click)
Honoré de Balzac, Crinul din vale (fragment) (partea a II-a) (click)
Marius Constantinescu, În aerul rarefiat al vacanței (click)
Despina Jderu, Dimensiunea unei zile (click)
Péter Demény, Un om așa cum e (click)


Corpul concupiscenței



Analiza mecanismelor puterii constituie, fără tăgadă, esența scrierilor lui Michel Foucault, lucru demonstrat cu asupra de măsură și de cursurile sale despre anormal(i) ținute la Collège de France între 1974-1975. În cursul datat 19 februarie 1975, avem, de exemplu, o expunere detaliată a modului în care Biserica, prin confesori, a acaparat treptat corpul individului, corp căruia i s-au atribuit felurite dorințe/voluptăți tocmai pentru a fi mai ușor de monopolizat prin actul confesiunii.

În acest act de apropriere a corpului prin confesiune, se pleacă, ni se spune, de la păcatul desfrânării, dar este vizat un tip special de desfrânare, și anume desfrânarea cu sine însuși: „Ceea ce se modifică fundamental în practica mărturisirii păcatului în materie de desfrâu, începând din secolul al XVI-lea, este că, până la urmă, nu aspectul relațional al sexualității va deveni elementul prim, important, fundamental al confesiunii penitente. Deci nu aspectul relațional, ci însuși trupul penitentului (s.m.), gesturile sale, simțurile, plăcerile, gândurile, dorințele, intensitatea și natura a ceea ce trăiește, toate acestea se vor afla de acum în centrul interogatoriului...

Noul examen va consta într-o analiză meticuloasă a corpului, un fel de anatomie a voluptății. Trupul, cu diferitele sale componente, corpul cu diferitele sale senzații, și nu normele împreunării legitime (sau, în orice caz, în mai mică măsură), vor constitui principala articulație a păcatului desfrâului”.



Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 30  


Sumar Literomania nr. 30



Sumar Literomania nr. 30

Concurs Flash Fiction - iulie 2017 (click)
Raul Popescu, Corpul concupiscenței (click)
Andrei Dósa, Ridicol și frumos (click)
Raul Popescu, Femei și cărți (seducție și abandon) (click)
Honoré de Balzac, Crinul din vale (fragment) (click)
Bozz, Antieroul lui Jospeh Conrad (click)
Valeriu Gherghel, Cititori de pretutindeni, nu vă reprimați plăcerile... (click)
Péter Demény, Rechinul din baltă (click)