sâmbătă, 26 august 2017

Ioan Petru Culianu – dincolo de modernitate






Ioan Petru Culianu – dincolo de modernitate


de  Dorica BOLTAŞU NICOLAE


Prima carte a lui Raul Popescu, rezultată din teza lui de doctorat, este o exegeză asupra operei lui Ioan Petru Culianu, din perspectivă hermeneutică şi urmărind un demers interdisciplinar, care oferă o analiză profundă asupra celor mai importante aspecte ale gîndirii, imaginarului şi personalităţii celebrului ucenic al lui Mircea Eliade.

Structura acestei introduceri critice în opera lui Culianu cuprinde capitole separate dedicate istoriei religiilor, eseisticii şi prozei, dezvăluind cu claritate evoluţia şi mecanismele gîndirii acestui autor încă destul de controversat, privit adesea doar dinspre destinul său tragic şi oarecum spectaculos, senzaţional. Există, de asemenea, o parte referitoare la receptarea în „lumini şi umbre“ a operei lui Culianu, fiindcă acesta are deja exegeţi şi memorialişti care l-au suprins în diferite ipostaze, aşa cum sînt Matei Călinescu, Gabriela Adameşteanu, publicistul american Ted Anton şi Andrei Oişteanu sau Moshe Idel şi Horia-Roman Patapievici.

În viziunea lui Raul Popescu, Ioan Petru Culianu este un gînditor neconvenţional, „eretic“ sau, preluînd o expresie a istoricului religiilor, un intelectual care „îndrăzneşte să producă o idee“, să răstoarne metode şi paradigme de cercetare, avansînd opinii aflate în răspăr cu dominantele epocii sale. Ambiţia de a propune „o perspectivă sistemică asupra istoriei religiei“, chiar dacă de inspiraţie structuralistă, evoluează către o nouă accepţie cognitivistă: în mintea noastră se produc transformări asemănătoarea unei maşinării de tip computaţional, „coexistă toate formele de manifestare ale oricărui fenomen din această lume, fie el istoric, religios, social sau economic“. Scopul savantului a fost, aşadar, acela de a crea o „teorie cognitivistă integrală“, în care mai vechiul spaţiu al „fantasmelor“ să fie înlocuit cu „mintea omenească, loc originar al tuturor credinţelor şi ideilor religioase“. Autorul consideră că, pentru Culianu, „singura realitate este cea interioară, fie ea pneumatică sau mentală, cognitivă“, iar spaţiul nostru mental este multidimensional. De aici se defăşoară o nouă paradigmă de cunoaştere, o nouă epistemologie, conform căreia toate viziunile asupra lumii sînt adevărate (pentru că au existat oameni care au crezut în ele), deci şi speculaţiile magice, care, de altfel, au anticipat anumite tehnici moderne de manipulare prin imagini. Culianu polemizează implicit şi cu psihanaliza, în momentul în care propune conceptul de „transmitere cognitivă“ prin care „fiecare individ gîndeşte în cadrul unei tradiţii şi, ca urmare, este «gîndit» de ea“, ceea ce se poate substitui inconştientului colectiv jungian, observă Raul Popescu.

Cred că Ioan Petru Culianu ocupă un loc aparte nu doar în descendenţa lui Mircea Eliade şi a lui Ugo Bianchi (maestrul său din perioada italiană), ci chiar şi în apropierea reprezentanţilor aşa-numitelor „antropologii ale imaginarului“ – Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Northrop Frye –, care au elaborat hărţile imaginarului colectiv. În apropierea filozofiei lui Jean-Jacques Wunenburger, de asemenea, prin încercarea de a găsi punţi de comunicare şi de conciliere între raţiune şi imaginar. Universurile pe care „mintea“ omului le construieşte sau în care se adînceşte sînt prea numeroase şi prea complicate pentru ca filozofia să-şi mai permită ignorarea sau marginalizarea încărcăturii simbolice. Teoreticieni români precum Ionel Buşe – prin accentul plasat pe „coincidentia oppositorum“ – şi Corin Braga – prin noile sale cercetări care argumentează din­spre neuroştiinţe şi cognitivism existenţa unor „scheme-imagini“ şi a unor hărţi mentale moştenite – se situează în aceeaşi dimensiune a cunoaşterii.

Ceea ce a adus însă în plus Culianu se referă la depăşirea paradigmei cumulative, specifice modernităţii, într-una a simultaneităţii, a sincroncităţii, a jocurilor serioase ale minţii, a sistemelor infinite şi fractalice care explorează continuu posibilităţi şi produc soluţii ad infinitum. Ierarhiile sînt flexibile şi permit sistemelor să interacţioneze, în lumea continuum-ului spaţio-temporal de după Einstein. De altfel, poate cea mai cunoscută carte a lui Culianu, Eros şi magie în Renaştere rediscută perioada respectivă afirmînd că Reforma religioasă a impus o „mare cenzură a fantasticului“, fiindcă nu admitea nici erosul şi nici magia, ceea ce a dus apoi la de­sacralizarea naturii, la începutul atitudinii nihiliste, la anihilarea emancipării feminine. După ce Magia şi Arta memoriei şi-au pierdut caracterul de „ştiinţe“ pe care îl aveau la vremea lor, a apărut, cumva „prin accident“, ştiinţa modernă.

Interesul pentru şamanism – care fusese, înainte, şi al lui Mircea Eliade – şi pentru „călătoriile în lumea de dincolo“, pentru „psihanodia“ a dus, în timp, la concluzia că, aşa cum afirmă Raul Popescu, spaţiul mental, „deşi descris ca un «univers complet, existînd în paralel cu lumea percepută ca fiind în afara noastră», este dependent de lumea exterioară, de unde îşi împrumută imaginile, la fel cum lumea exterioară este dependentă de spaţiul mental. Lumea exterioară în sine este un construct al percepţiei noastre, o «convenţie creată de mecanismele umane de percepţie». De multe ori, graniţele dintre cele două lumi se contopesc, se diluează, interferează şi nu mai ştim exact unde începe una şi unde se termină cealaltă“. Culianu susţine că interesul pentru stările modificate ale conştiinţei se datorează fizicii şi matematicii: „Ele au deschis noi perspective, afirmînd că universul vizibil este numai o convenţie bazată pe percepţia noastră şi că lumile minunate şi inimaginabile sînt ascunse în particule minuscule şi poate chiar în spaţiul familiar din jurul nostru“.

Cartea lui Raul Popescu prezintă, de asemenea, şi relaţia complexă maestru-discipol dintre Eliade şi Culianu, pe care o pune în oglindă cu cea dintre Heidegger şi Hans Jonas, dar şi dintre Ugo Bianchi şi Culianu. Prezintă proza acestuia, în care, ca şi la Mircea Eliade, transpar ideile şi intuiţiile savantului. De asemenea, readuce în discuţie articolele şi eseurile cercetătorului, cu „premoniţiile“ sale legate de evoluţia societăţii româneşti înainte şi imediat după 1989. Care, probabil, i-au cauzat sfîrşitul dramatic.

Ioan Petru Culianu – ipostazele unui eretic este, aşadar, o carte ce recontruieşte atent şi convingător liniile de forţă ale acestei filozofii integrate prin care savantul depăşeşte modernitatea şi propune o epistemă curajoasă. Mă întreb şi eu, asemenea lui Culianu, dacă nu cumva „totul e în mintea noastră“ sau, cum spunea un (alt) geniu, dacă nu cumva „lumea-i visul sufletului nostru“.



Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, Editura Eikon, București, 2017