Ioan Petru Culianu – dincolo de
modernitate
de Dorica BOLTAŞU NICOLAE
Prima carte a lui Raul Popescu, rezultată din teza lui de doctorat, este o
exegeză asupra operei lui Ioan Petru Culianu, din perspectivă hermeneutică şi
urmărind un demers interdisciplinar, care oferă o analiză profundă asupra celor
mai importante aspecte ale gîndirii, imaginarului şi personalităţii celebrului
ucenic al lui Mircea Eliade.
Structura acestei introduceri critice în opera lui Culianu cuprinde
capitole separate dedicate istoriei religiilor, eseisticii şi prozei,
dezvăluind cu claritate evoluţia şi mecanismele gîndirii acestui autor încă
destul de controversat, privit adesea doar dinspre destinul său tragic şi
oarecum spectaculos, senzaţional. Există, de asemenea, o parte referitoare la
receptarea în „lumini şi umbre“ a operei lui Culianu, fiindcă acesta are deja
exegeţi şi memorialişti care l-au suprins în diferite ipostaze, aşa cum sînt
Matei Călinescu, Gabriela Adameşteanu, publicistul american Ted Anton şi Andrei
Oişteanu sau Moshe Idel şi Horia-Roman Patapievici.
În viziunea lui Raul Popescu, Ioan Petru Culianu este un gînditor
neconvenţional, „eretic“ sau, preluînd o expresie a istoricului religiilor, un
intelectual care „îndrăzneşte să producă o idee“, să răstoarne metode şi
paradigme de cercetare, avansînd opinii aflate în răspăr cu dominantele epocii
sale. Ambiţia de a propune „o perspectivă sistemică asupra istoriei religiei“,
chiar dacă de inspiraţie structuralistă, evoluează către o nouă accepţie
cognitivistă: în mintea noastră se produc transformări asemănătoarea unei
maşinării de tip computaţional, „coexistă toate formele de manifestare ale
oricărui fenomen din această lume, fie el istoric, religios, social sau
economic“. Scopul savantului a fost, aşadar, acela de a crea o „teorie
cognitivistă integrală“, în care mai vechiul spaţiu al „fantasmelor“ să fie
înlocuit cu „mintea omenească, loc originar al tuturor credinţelor şi ideilor
religioase“. Autorul consideră că, pentru Culianu, „singura realitate este cea
interioară, fie ea pneumatică sau mentală, cognitivă“, iar spaţiul nostru
mental este multidimensional. De aici se defăşoară o nouă paradigmă de
cunoaştere, o nouă epistemologie, conform căreia toate viziunile asupra lumii
sînt adevărate (pentru că au existat oameni care au crezut în ele), deci şi
speculaţiile magice, care, de altfel, au anticipat anumite tehnici moderne de
manipulare prin imagini. Culianu polemizează implicit şi cu psihanaliza, în
momentul în care propune conceptul de „transmitere cognitivă“ prin care
„fiecare individ gîndeşte în cadrul unei tradiţii şi, ca urmare, este «gîndit»
de ea“, ceea ce se poate substitui inconştientului colectiv jungian, observă
Raul Popescu.
Cred că Ioan Petru Culianu ocupă un loc aparte nu doar în descendenţa lui
Mircea Eliade şi a lui Ugo Bianchi (maestrul său din perioada italiană), ci
chiar şi în apropierea reprezentanţilor aşa-numitelor „antropologii ale
imaginarului“ – Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Northrop Frye –, care au
elaborat hărţile imaginarului colectiv. În apropierea filozofiei lui
Jean-Jacques Wunenburger, de asemenea, prin încercarea de a găsi punţi de
comunicare şi de conciliere între raţiune şi imaginar. Universurile pe care
„mintea“ omului le construieşte sau în care se adînceşte sînt prea numeroase şi
prea complicate pentru ca filozofia să-şi mai permită ignorarea sau
marginalizarea încărcăturii simbolice. Teoreticieni români precum Ionel Buşe –
prin accentul plasat pe „coincidentia oppositorum“ – şi Corin Braga – prin
noile sale cercetări care argumentează dinspre neuroştiinţe şi cognitivism
existenţa unor „scheme-imagini“ şi a unor hărţi mentale moştenite – se situează
în aceeaşi dimensiune a cunoaşterii.
Ceea ce a adus însă în plus Culianu se referă la depăşirea paradigmei
cumulative, specifice modernităţii, într-una a simultaneităţii, a
sincroncităţii, a jocurilor serioase ale minţii, a sistemelor infinite şi
fractalice care explorează continuu posibilităţi şi produc soluţii ad
infinitum. Ierarhiile sînt flexibile şi permit sistemelor să interacţioneze, în
lumea continuum-ului spaţio-temporal de după Einstein. De altfel, poate cea mai
cunoscută carte a lui Culianu, Eros şi
magie în Renaştere rediscută perioada respectivă afirmînd că Reforma
religioasă a impus o „mare cenzură a fantasticului“, fiindcă nu admitea nici
erosul şi nici magia, ceea ce a dus apoi la desacralizarea naturii, la
începutul atitudinii nihiliste, la anihilarea emancipării feminine. După ce
Magia şi Arta memoriei şi-au pierdut caracterul de „ştiinţe“ pe care îl aveau
la vremea lor, a apărut, cumva „prin accident“, ştiinţa modernă.
Interesul pentru şamanism – care fusese, înainte, şi al lui Mircea Eliade –
şi pentru „călătoriile în lumea de dincolo“, pentru „psihanodia“ a dus, în
timp, la concluzia că, aşa cum afirmă Raul Popescu, spaţiul mental, „deşi
descris ca un «univers complet, existînd în paralel cu lumea percepută ca fiind
în afara noastră», este dependent de lumea exterioară, de unde îşi împrumută
imaginile, la fel cum lumea exterioară este dependentă de spaţiul mental. Lumea
exterioară în sine este un construct al percepţiei noastre, o «convenţie creată
de mecanismele umane de percepţie». De multe ori, graniţele dintre cele două
lumi se contopesc, se diluează, interferează şi nu mai ştim exact unde începe
una şi unde se termină cealaltă“. Culianu susţine că interesul pentru stările
modificate ale conştiinţei se datorează fizicii şi matematicii: „Ele au deschis
noi perspective, afirmînd că universul vizibil este numai o convenţie bazată pe
percepţia noastră şi că lumile minunate şi inimaginabile sînt ascunse în
particule minuscule şi poate chiar în spaţiul familiar din jurul nostru“.
Cartea lui Raul Popescu prezintă, de asemenea, şi relaţia complexă
maestru-discipol dintre Eliade şi Culianu, pe care o pune în oglindă cu cea
dintre Heidegger şi Hans Jonas, dar şi dintre Ugo Bianchi şi Culianu. Prezintă
proza acestuia, în care, ca şi la Mircea Eliade, transpar ideile şi intuiţiile
savantului. De asemenea, readuce în discuţie articolele şi eseurile
cercetătorului, cu „premoniţiile“ sale legate de evoluţia societăţii româneşti
înainte şi imediat după 1989. Care, probabil, i-au cauzat sfîrşitul dramatic.
Ioan Petru Culianu – ipostazele unui eretic este, aşadar, o carte ce recontruieşte atent şi
convingător liniile de forţă ale acestei filozofii integrate prin care savantul
depăşeşte modernitatea şi propune o epistemă curajoasă. Mă întreb şi eu,
asemenea lui Culianu, dacă nu cumva „totul e în mintea noastră“ sau, cum spunea
un (alt) geniu, dacă nu cumva „lumea-i visul sufletului nostru“.
Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic,
Editura Eikon, București, 2017
0 Comentarii