sâmbătă, 27 februarie 2016

Chipurile lui Umberto Eco




Data de 19 februarie 2016 a fost una funestă pentru literatură. Doi mari prozatori s-au stins din viaţă în acea zi: Umberto Eco şi Harper Lee. Dacă Harper Lee este cazul scriitorului care s-a impus cu un singur roman, Să ucizi o pasăre cîntătoare – cel de al doilea roman al ei, Du-te şi pune un străjer, a fost publicat de-abia în 2015 –, Umberto Eco, deşi, la rîndu-i, probabil că ar fi rămas în istoria literaturii cu primul său roman, Numele trandafirului, asta dacă nu ar mai fi scris nimic după, a fost un autor prolific, în ciuda lentorii cu care scria. Mai mult, Eco a fost şi un redutabil teoretician literar, un semiotician scrupulos, dar care nu evita momentele de jovialitate, de ironie, chiar şi în volumele sale ştiinţifice.

Mare amator de foiletoane, devorator de romane poliţiste, Umberto Eco se amuza pe seama autorilor de bestseller; cu toate acestea, mai toate romanele sale, construite, trebuie spus, după reţeta foiletoanelor de secol XIX şi a romanelor poliţiste, au devenit, în scurt timp de la apariţie, bestsellere. A dovedit, cu asupra de măsură, că şi anoştii teoreticieni literari sînt capabili să scrie ficţiune, ba chiar să exceleze în acest tip de activitate, ca s-o numesc aşa.

Teoreticianul Umberto Eco s-a format în climatul milanez eteroclit, efervescent, de la sfîrşitul anilor ’50 ai secolului trecut. Nu de puţine ori, în diverse interviuri şi texte, a evocat acest început, marcat de articolele din publicaţia Verri, de întîlnirile zgomotoase din localul Blue Bar, un fel de Gubbe Rosse, vestitul bar din Florenţa, frecventat, la începutul secolului al XX-lea, de Papini, Montale, Marinetti. A urmat, apoi, momentul Grupului 63, iniţiat, de această dată, la Palermo, mişcare inspirată de Grupul 47 german. Nu se poate spune că intenţiile membrilor erau unele cu iz revoluţionar, deşi voiau cu orice preţ să deranjeze, să se facă auziţi, protestînd împotriva unei puteri politice care îi ignora total pe scriitorii neînregimentaţi pe baricadele realismului socialist. Strategiile Grupului 63 nu urmăreau o contestare politică, dimpotrivă. Acţiunile sale vizau mai degrabă experimentul literar, o formă de a se detaşa de literatura angajată a vremii. Iată ce mărturiseşte Eco într-un text (Grupul 63, după patruzeci de ani) despre această mişcare italiană, printre ai cărei iniţiatori s-a numărat: „N-a fost o polemică împotriva establishment-ului, un fenomen cu siguranţă nou faţă de avangardele istorice. Dacă e adevărat că avangardiştii istorici erau incendiari care mureau  apoi ca pompieri, Grupul 63 era o mişcare născută în cazarma pompierilor, unde mai apoi unii au sfîrşit ca incendiari. Grupul exprima o formă de bucurie, iar aceasta îl făcea să sufere pe scriitorul care prin definiţie se voia suferind… Gestul revoluţionar se cerea înlocuit cu experimentul lent, revolta cu filologia“. De altfel, Eco a rămas fidel acestui crez întreaga sa viaţă.