vineri, 9 decembrie 2016

Romanul lui 1968




Prozatorul, eseistul şi poetul chilian Roberto Bolaño a impresionat deja o lume întreagă. Numele său nu mai este, de ani buni, o necunoscută, iar cărţile sale au avut şi au în continuare parte de recenzii dintre cele mai entuziasmate. Cum se explică, însă, succesul scriitorului chilian? Opera lui Bolaño nu este una tocmai lejeră, iar stilul acestui scriitor nu pare destinat să‑i cucerească pe cititorii comozi. Dimpotrivă, povestirile şi romanele sale sînt asemenea unor curse cu obstacole, obositoare şi, nu de puţine ori, frustrante prin aparenta lipsă a unei coerenţe narative.

Intermezzo biografic

Născut în 1953, Roberto Bolaño a copilărit în Chile, iar în 1968 se mută cu familia în Mexico City, unde se implică în acţiunile mişcărilor de stînga ale vremii. În 1973, se reîntoarce în Chile pentru a-l sprijini pe socialistul Salvador Allende. După preluarea puterii de către Augusto Pinochet, Bolaño a fost arestat. Nu a stat mai mult de opt zile în arest, destul însă pentru a rămîne marcat de strigătele celor torturaţi. Cu toate acestea, episodul chilian din biografia lui Bolaño este, pare-se, contestat de către apropiaţii acestuia din perioada anilor ’70. Total irelevantă contestarea cu pricina, căci, real sau nu, episodul chilian se regăseşte şi în biografia personajelor lui Bolaño, unde este înzestrat cu valenţe iniţiatice. Arturo (sau Arturito) Belano este unul dintre aceste personaje.
În Chile, Roberto Bolaño nu era prea îndrăgit de confrați, asta și pentru că i-a criticat dur, de cîte ori a avut ocazia, pe scriitorii chilieni, inclusiv pe Isabel Allende. În atare condiţii, în 1974, se reîntoarce în Mexic, iar în 1977, se mută în Spania, unde, de altfel, a şi murit, în 2003.

Bolaño şi realismul magic

Revenind la întrebarea legată de succesul lui Bolaño, propun un răspuns destul de simplu: acest succes de public era, cumva, inevitabil. Realismul magic latino-american a fost un curent literar foarte apreciat, mai mult decît îndrăgit de către cititorii din lumea întreagă, iar autorii asociaţi cu realismul-magic, Jorge Luis Borges (considerat un precursor), Gabriel García Márquez, Alejo Carpentier, Julio Cortázar, Jorge Amado etc., sînt nume cunoscute chiar şi unui cititor mai puţin exersat. Şi da, Bolaño se înscrie în siajul acestui curent. Simplificînd, s-ar putea spune că succesul lui are de-a face şi cu prezenţa, în cărţile sale, a atmosferei tipice realismului magic sud-american, un curent literar deloc facil, dar familiar deja de mult timp cititorului obişnuit (fie el european, american sau chiar asiatic). Cu toate acestea, Roberto Bolaño însuși ar fi primul care ar dezaproba o astfel de asociere, fiind vorba despre curentul literar căruia i s-a opus cu tenacitate o viață întreagă, criticîndu-l cu fiecare ocazie ivită. Pe de altă parte, influenţele din afara realismului magic, însă, sînt destule în cazul lui Roberto Bolaño, ele mergînd de la Mark Twain pînă la Franz Kafka, William Faulkner, Raymond Chandler, Philip K. Dick ş.a.m.d.
Nici pentru cititorul român numele lui Roberto Bolaño nu mai este unul necunoscut. I-au apărut la noi O stea îndepărtată (Curtea Veche, 2008), Nocturnă în Chile (Curtea Veche, 2008), Convorbiri telefonice (Leda, 2011), Anvers (Leda, 2011), Detectivii sălbatici (Leda, 2013), iar în 2016, romanul postum 2666 şi Amuleta, ambele la Editura Univers.



marți, 6 decembrie 2016

Johnny Hollow






"There is a creative famine in the current state of our popular culture. We are living in a world of plastic pop songs that are lip synched by an army of synthetic faces. Our homes are consumed by a flickering blue light that brings us absent entertainment. For the most part, our cathode ray tubes have been force feeding us images and sounds of zombified pop icons. Their dead eyes are fashioned with wide smiles. And yet we watch them, entranced by those soulless grins, hypnotized by their massive success. We just can't help but feel pinned against a sonic wall by this new wave of starlit mannequins. And to this we say: Fuck that. Johnny Hollow won't have it."


 Manifesto Johnny Hollow




vineri, 18 noiembrie 2016

Evadaţii – tricksteri, proscrişi sau eroi?



Cercetător asiduu al fenomenului concentraţionar cu substrat politic, Ruxandra Cesereanu încheie prin volumul Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX (Polirom, Iaşi, 2016) ciclul dedicat acestui fenomen, ciclu din care fac parte şi studiile Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (Fundaţia Culturală Română, 1998) şi Panopticum. Tortura politică în secolul XX (Institutul European, 2001) – ambele apărute, pînă în prezent, în cîte două ediţii. Fugarii…, studiul care încheie ciclul, este o carte a ieşirii, a evadării, acţiune care, mai ales în secolul al XX-lea, a stat sub semnul sfidării unor sisteme politice aberante, criminale. Se poate spune, aşadar, că eseul despre evadare al Ruxandrei Cesereanu constituie un episod optimist în serialul ororilor concentraţionare surprinse în volumele anterioare.
Cînd vine vorba despre evadare, ca un novice al acestui subiect, nu pot să mă gîndesc decît la trei lucruri: la personajul Contele de Monte Cristo, la Şapte ani în Tibet – cartea alpinistului austriac Heinrich Harrer, şi la The Way Back, filmul din 2010 al regizorului Peter Weir, bazat pe memoriile ofiţerului polonez Sławomir Rawicz (de altfel, Ruxandra Cesereanu, în studiul său, prinde şi aventurile grupului de evadaţi condus de Rawicz).
Bineînţeles, cazuistica evadărilor celebre este cu mult mai vastă. În primul capitol al volumului Fugarii…, autoarea trece în revistă cîteva dintre acestea: cea a apostolului Petru din închisoarea lui Irod, cea a lui Benvenuto Cellini din Castelul Sant’Angelo, cea a lui Napoleon I din Insula Elba etc. Dar studiul Ruxandrei Cesereanu nu vizează decît un singur tip de evadare, acela al deţinuţilor politici şi al prizonierilor de război, şi o singură perioadă, aşa cum ne avertizează şi titlul cărţii: secolul al XX-lea.
Semnificaţia terapeutică a evadării
În Fugarii…, autoarea, deloc intimidată de taxonomii, enumeră diverse tipuri de evadări şi evadaţi, cu nuanţări şi paranteze, ceea ce face lectura şi mai atractivă. Evadarea este definită, într-o primă fază, prin ideea de ieşire, de ieşire nu numai dintr-un spaţiu închis, ci şi din sine: „Ieşirea are uneori şi o componentă metafizică; evadatul (este vorba de­spre evadat ca structură mentală) iese dintr-o piele veche pentru a se înnoi, pentru a-şi căuta o nouă identitate, pentru a se împrospăta sau, alteori, pentru a regăsi ceva pierdut odinioară“. De fapt, cele două tipuri de ieşiri, dintr-un spaţiu închis şi din sine, merg mînă‑n mînă. O evadare dintr-un lagăr sau dintr-o închisoare nu înseamnă doar escaladarea unor ziduri sau săparea unor galerii subterane, ci şi întoarcerea la vechea identitate, cea anulată prin prizonierat. Sau, de ce nu, asumarea unei noi identităţi, diferite de cea de dinainte de încarcerare (deşi, atunci cînd se întîmplă astfel, la baza deciziei stau prudenţa, teama de a nu fi prins din nou, lucru care diminuează din bucuria libertăţii; cazul lui Jean Valjean, personajul din romanul Mizerabilii de Victor Hugo, este, poate, din acest punct de vedere, cel mai cunoscut exemplu). Evadarea are, prin această caracteristică de recuperare a identităţii, un rol terapeutic: „Una dintre scenele-cheie ale unei evadări este finalul acesteia, atunci cînd, ajungînd în libertate şi în siguranţă, fostul fugar se spală, îşi curăţă chipul (îşi rade, de obicei, barba crescută în timpul fugii clandestine) şi se priveşte în oglindă, recunoscîndu-se, redevenind stăpîn asupra personalităţii şi identităţii sale, după ce a participat la un chinuitor şi îndelungat bal mascat“. Toate aceste gesturi ale evadatului au, aşadar, un rol terapeutic, iar semnificaţia lor depăşeşte registrul banalului: „Scena îmbăierii – ne avertizează autoarea – este esenţială şi simbolică: pielea murdară, epiderma veche, a evadatului se descuamează şi în locul ei apare de dedesubt o piele nouă, subţire, mai sensibilă, dar care ţine, inclusiv fizico-psihic, de un alt statut, de o altă identitate“.



vineri, 11 noiembrie 2016

Leonard Cohen - Owning Everything









                          You worry that I will leave you.
                 I will not leave you.
                 Only strangers travel.
                 Owning everything,
                 I have nowhere to go.


luni, 7 noiembrie 2016

Peter Sloterdijk - Interviu




Penseur contemporain majeur, allemand Peter Sloterdijk sera à Genève vendredi 11 novembre pour évoquer la recherche génétique et ses enjeux philosophiques lors du 17e Colloque Wright pour la science. Pour «Le Temps», il évoque le «super-homme» du futur et l’utopie dont est porteuse la recherche génétique.

Dans un français parfait, Peter Sloterdijk nous reçoit chez lui, à Karlsruhe, et revient sur une interrogation qui parcourt, en filigrane, toute son œuvre: la «fabrication de l’homme». A la fin des années 1990, il en avait déjà dressé les enjeux philosophiques dans «La Domestication de l’être». Ses ouvrages (une trentaine à ce jour) n’ont rien de sec. Erudits, ils offrent à la fois une vision philosophique et une mise en perspective historique. Surtout, leur souffle prophétique fait de Peter Sloterdijk un écrivain-poète. En témoigne, cet automne, la publication en Allemagne de son second roman, «Das Schelling-Projekt», «une méditation sur la nature de l’orgasme féminin, qui biologiquement ne «sert» à rien», ou comment l’orgasme devient le signe d’une poétisation de la nature. Les lecteurs francophones peuvent découvrir quant à eux son dernier essai traduit, «Après nous le déluge», qui analyse l’incapacité de nos sociétés à se projeter dans l’avenir. Deux œuvres qui continuent d’interroger, à leur manière, l’homme et son devenir.
- A quoi se rattache idéologiquement l’idée que l’on puisse biologiquement «améliorer» l’homme?
- Cette une idée qui remonte aux Lumières du XVIIIe siècle, dans la lignée plus ou moins directe de l’optimisme pédagogique, qui se prolonge dans l’optimisme social, puis médical, et se traduit aujourd’hui par l’idée que l’on puisse optimiser génétiquement l’être humain. Je ne parle pas de l’eugénisme de droite, toujours grossier et maladroit, mais de l’eugénisme de gauche. Pensez par exemple à Léon Trotski. Il espérait voir advenir, à travers une coopération entre biologie et pédagogie, une société où des génies comme Léonard de Vinci ou Goethe représenteraient la moyenne des individus.
C’était le programme du socialisme réel: la «génialisation» du genre humain dans sa totalité. Le problème aujourd’hui c’est que ceux qui font la critique de l’eugénisme ont oublié qu’il remonte globalement à un progressisme de gauche, et non de droite. Et qu’il s’est notamment développé dans la Suède des années 20, en Russie, ou aux Etats-Unis.
- Après les dérives du XXe siècle, comme l’eugénisme nazi, cette utopie n’est-elle pas devenue simplement irrecevable?
- Le dernier état de l’utopie, aujourd’hui, à vivre encore, c’est l’utopie de guérison: pouvoir se prémunir des maladies par la génétique. C’est le noyau dur du méliorisme classique des Lumières et il sera difficile d’y porter atteinte. Le pire des pessimismes ne peut pas décourager cet espoir. Cela n’a pas nécessairement à voir avec les rêves d’immortalité qui sont typiques de la côte Ouest des Etats-Unis… Il ne faut pas nécessairement «californiser» notre pensée pour pouvoir espérer améliorer la condition humaine d’un point de vue médical!
- D’où vient notre peur de modifier l’homme génétiquement?
- Elle remonte à un romantisme métaphysique de l’être humain. Si vraiment l’être humain est une créature telle que la Bible nous l’a expliqué, c’est-à-dire l’œuvre de Dieu, alors il vaut mieux ne pas chercher à l’améliorer. Si, au contraire, on considère que l’être humain est issu de la fabrique de l’évolution, alors on peut coopérer avec la tendance naturelle de l’évolution.
Le clivage se produit le long de cet axe. Derrière la peur, il y a un créationnisme invétéré, émotionnel, qu’on ne peut pas éliminer, même s’il n’est pas explicite. Mais la technique s’améliore et créera plus de confiance. La génétique doit faire ses preuves et l’opinion changera. Au XIXe siècle, on se méfiait du chemin de fer. Etre transporté d’un endroit à un autre à une vitesse de plus de 40 kilomètres heure paraissait dangereux… On pensait que le train menait tout droit à la folie et à l’apoplexie.
C’est l’analogie qui devrait guider notre réflexion sur le sujet: si les modifications génétiques deviennent aussi fiables que le voyage en train ou en avion, alors elles seront pratiquées. Mais, pour le moment, tout le monde se jette sur le moindre accident de parcours. L’échec est comme un ange gardien, qui garde la porte du nouveau continent de l’omnipotence génétique.
- Vous évoquiez les transhumanistes, qui prétendent rendre l’homme immortel. Que vous inspirent-ils?
- Le transhumanisme, je crois que c’est le lieu de rencontre entre la science la plus avancée et la superstition éternelle. Le terrain idéal, pour cette réunion, semble être depuis longtemps la Californie. La superstition est peut-être une condition nécessaire du progrès. Il y a une convergence entre l’extrémisme intellectuel, la recherche et la superstition. Plus quelqu’un est superstitieux, plus il profite de l’élan que procure l’illusion pour avancer dans ses recherches et faire des découvertes.
Les transhumanistes de la Silicon Valley sont des technologues. Ils veulent modifier l’homme non par le biais de la pédagogie, mais, littéralement, dans son dos. Ils veulent court-circuiter la conscience de soi. C’est là qu’une naïveté s’exprime… Si un être humain pouvait être manipulé, ou produit, moyennant des techniques qui agissent sur le génome, il restera toujours la nécessité de l’élever. Il ne peut pas y avoir d’expression directe du génétique dans la subjectivité humaine sans passer par le filtre du symbolique et de la pédagogie. Sans recours au symbolique, la modification génétique ne sert à rien. Sauf peut-être au niveau de l’espérance de vie, que la science pourrait allonger. Là, tout est possible…
- Les promesses de la science, dans ce domaine, paraissent relever de la «magie»…
- Pour comprendre la technique en tant que telle, il est nécessaire de se rendre compte de deux énoncés majeurs: il n’y a rien dans la technique qui n’ait appartenu auparavant au champ de la métaphysique. Et il n’y a rien dans la métaphysique qui n'ait relevé auparavant du domaine de la magie. Ce sont les deux étapes de l’évolution de la pensée humaine. La technologie est une sorte de magie rationnelle.
Dans la Renaissance, les savants ont introduit la différence entre magie noire et magie blanche. Le courant de la magie blanche, à travers l’alchimie, nous a amenés à la chimie moderne. Il y a un fil rouge qui nous renoue avec les atomistes de l’Antiquité grecque. Eux-mêmes à leur tour étaient reliés, d’une certaine façon, avec les rhapsodes et le chamanisme méditerranéen et oriental…
- L’écriture traditionnelle est vouée à l’obsolescence, remplacée par les codes numériques et les transcriptions génétiques?
- On a l’impression que l’on se rapproche aujourd’hui des intuitions des kabbalistes du XIIIe siècle, qui pensaient que Dieu écrivait le monde. L’alphabet dont il se sert ne serait pas humain, mais génomique. Chez les généticiens, il y a une intuition spontanée, presque irrésistible, à parler du travail sur le génome comme d’une «écriture». D’ailleurs, ils ont recours aux métaphores de l’écriture classique pour qualifier leur activité: «écrire», «réécrire», «corriger», «déchiffrer le livre de la vie»…
- Seules un très petit nombre de personnes maîtrisent ces nouvelles formes d’écriture aujourd’hui…
- C’est le véritable problème. L’alphabétisation a introduit une fissure profonde dans l’humanité. Imaginez ce que cela représentait, d’être capable de lire et d’écrire il y a 2000 ans. C’était une séparation très violente, par rapport à ceux qui ne maîtrisaient pas ce savoir! Plus violente que la plus grossière division des classes. Dans l’avenir, ce sera la même chose: il y aura ceux qui seront capables d’écrire des algorithmes ou de manipuler un code génétique, et la masse de ceux qui en resteront incapables. On imagine très mal une humanité globalement alphabétisée à ces nouvelles écritures. Nous n’avons rien à craindre des nouveaux super-hommes, mais tout à craindre de l’écart entre ceux qui savent reformer les chaînes génétiques et ceux qui ne le savent pas.
- Croyez-vous à la naissance de ces surhommes?
- Ils sont déjà là, sous la forme de surdoués. Pour ces prodiges, le temps nécessaire pour acquérir un savoir est mystérieusement raccourci. Si l’on considère qu’il faut normalement 10000 heures pour acquérir la maîtrise d’un instrument de musique, un enfant prodige n’aura besoin que de 500 ou 1000 heures. Aujourd’hui, un peu partout sur la planète, il y a au moins 500 enfants qui remplissent cette définition. Une nouvelle branche des sciences humaines aux Etats-Unis se consacre à l’étude des génies.
- Que ferons-nous des super-hommes génétiquement modifiés, si nous les «produisons» un jour?
- Le surhomme, si vraiment un jour il arrive, sera tué. On a toujours éliminé les surhommes. C’est la règle. Aujourd’hui, tout dans notre société pointe dans la direction de l’égalité. On cherche à absorber l’extraordinaire dans le quotidien. On veut l’extraordinaire, mais il doit être à notre image. S’il est trop différent de nous, cela devient insupportable. On fera travailler les grands talents dans les entreprises. Ils seront exploités, pour le bien de l’humanité. Normalement, ce sont ceux qui détiennent le savoir qui maîtrisent le pouvoir, mais il y aura une inversion des rapports de force. Dans l’avenir, ce sont les impuissants qui exerceront le pouvoir. Ils veilleront sur ceux qui maîtrisent le savoir, par le biais de la législation. Mais la majorité restera sera nulle en génomique. On reviendra, si l’on veut, au temps des plantations. Les surhommes seront les nouveaux esclaves.

Vendredi 11 novembre 2016, conférence de Peter Sloterdijk à Uni Dufour, auditoire Piaget, rue Général-Dufour 24, Genève, à 18h30. Entrée libre.
Dernier livre de Peter Sloterdijk traduit en français: «Après nous le déluge», Payot, 502 p.

Interviu preluat din Le Temps5 noiembrie 2016



vineri, 9 septembrie 2016

Fernando Pessoa şi literatura poliţistă




Atras de literatura poliţistă încă din adolescenţă, Fernando Pessoa a imaginat un autor de romane poliţiste, Horace James Faber, şi un comentator al prozelor lui Faber, Charles Robert Anon. În texte precum The Case of the Science Master, Stories of Imagination şi Histoires d’un raisonneur, influenţa unor maeştri ai prozei poliţiste, mă refer aici în special la Sir Arthur Conan Doyle şi Edgar Alan Poe, este evidentă. De altfel, Pessoa, de-a lungul timpului, în tentativele sale de a scrie proză poliţistă, nu se va îndepărta de aceste modele, creând, în cele din urmă, un personaj care, prin tipul de raţionament, dar şi prin atracţia pentru cele mai stranii întâmplări, aminteşte atât de Sherlock Holmes, cât şi de C. Auguste Dupin. Este vorba despre Abílio Fernandes Quaresma, „descifrator de şarade”, după cum el însuşi se caracterizează.

Proza poliţistă a lui Fernando Pessoa este una, însă, oarecum atipică, observaţie confirmată pe deplin şi de povestirile din volumul Quaresma, descifrator (traducere de Dinu Flămând, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015), povestiri al căror protagonist este Abílio Fernandes Quaresma. Dacă Sherlock Holmes, personajul lui Sir Arthur Conan Doyle, nu reuşeşte, în ciuda agerimii sale intelectuale, să rezolve un caz fără a cerceta locul faptei/ crimei şi fără a evita confruntările, uneori violente, cu făptaşii, Quaresma, în schimb, descifrează misterul din spatele celor mai stranii cazuri fără a avea nevoie să se deplaseze din cămăruţa sa modestă din Lisabona de început de secol XX. Orice infracţiune este, pentru el, o problemă matematică – sau o şaradă – a cărei rezolvare este conţinută în ea însăşi. În fapt, povestirile din Quaresma, descifrator confirmă modul în care Pessoa definea calităţile unei bune proze poliţiste: „Povestirea poliţistă ideală este cea în care faptele îi sunt expuse cititorului şi în care detectivul rezolvă problemele fărăr să utilizez nimic altceva decât aceste fapte, adică fără măcar să se mişte din fotoliu”. Într-adevăr, Quresma, în demersurile lui de descifrare, face apel în mod special la fapte, fapte trecute prin filtrul unui „raţionament rece şi fluid”, evitând total „interpretările de fapte”. „La el, claritatea mentală a atins delirul”, mărturiseşte, într-un preambul, cronicarul cazurilor descifrate de Quaresma, cronicar ce deţine rolul unui doctor Watson. Iată cum, acelaşi cronicar, îl descrie, în rândurile de început ale volumului, pe straniul descifrator: „Şarade, probleme de şah, tot felul de încâlceli matematice şi geometrice, el din toate acestea se hrănea şi trăia cu ele cum trăieşti cu o femeie. Plăcerea lui abstractă o constituia raţionamentul aplicat. Camera de pe Rua dos Fanqueiros, căreia îi devenise la fel de fidel pe cât de fidel era renunţării  sale la viaţă a cunoscut orgii de pătrundere şi înţelegere a soluţiilor pe care nici un împătimit al cărnii nu le-ar putea egala în propria lui experienţă”.

Pessoa încearcă, iată, să-i confere o consistenţă personajului său. I se dă o adresă, nu lipseşte din proze nici descrierea sa fizică, îi sunt surprinse ticurile (de gândire, verbale, de comportament), este dezvăluită marca de tutun pe care îl fumează în cantităţi deloc mici – tutunul Peralta. De asemenea, Sherlock Holmes, modelul evident, cred eu, după care a fost creat Quaresma – deşi s-ar putea spune, pe de altă parte, la fel de îndreptăţit, că modelul principal a fost Pessoa însuşi –, are o adresă deja celebră, 221B Baker Street, unde fanii i-au trimis numeroase scrisori încă din timpul vieţii lui Conan Doyle, este consumator de opiu şi un fumător înrăit de pipă. Mai mult, este şi un bun boxer, având o condiţie fizică de invidiat, ceea ce îl face un adversar redutabil pentru orice infractor. Şi da, Sherlock Holmes, asemenea lui Quaresma, este un adept al raţionamentului pur. Totuşi, Abílio Fernandes Quaresma nu reuşeşte să se impună ca personaj literar. Lipsesc, în primul rând, datele biografice, scăpare explicabilă probabil prin faptul că povestirile ce îl au ca protagonist pe Quaresma sunt nişte schiţe, eboşe la care Pessoa, pare-se, încă mai lucra. În al doilea rând, prozele din Quaresma, descifrator par a fi nu de puţine ori nişte simple pretexte pentru ca autorul, prin glasul personajului său, să peroreze pe diverse teme, proza poliţistă luând astfel aspectul unui adevărat eseu. Fenomenul tocmai descris este foarte bine surprins şi de Dinu Flămând, traducătorul lui Pessoa în română: „Dar Quaresma nici nu prea există, deşi ştim ce marcă de ţigări de foi fuma, cum se mişca şi mai cu seamă la ce ticuri şi tertipuri verbale recurgea, lăsându-se insistent rugat să dezlege nişte enigme care îi blocaseră pe toţi oamenii ordinii publice şi ai legii. Metafizicianul nostru «descifrator» e înainte de toate un fel de loc geometric al intelectului, pus să funcţioneze, degrevat de imprevizibile impulsuri umane sau de idei preconcepute, şi tocmai prin asta devenit un fel de beţie autoreferenţială a gândirii speculative. S-ar zice că ne aflăm în faţa unei divinizări, sau că acest detectiv este epistemologia inalienabilă a cogitaţiei”. Se poate spune, prin urmare, că Abílio Fernandes Quaresma este un personaj care sfidează umanul, că este mai degrabă o întrupare literară a intelectului pur. Este preocupat, adică, strict de rezolvarea cazurilor şi nu este măcinat de nici un fel de dilemă morală. Deşi descoperă de fiecare dată criminalul şi ajută autorităţile în diverse anchete, el nu pare a fi preocupat de pedepsirea făptaşilor. De multe ori nici nu-i denunţă poliţiei, pentru simplu motiv că aprobă motivele din spatele crimelor comise de aceştia, ceea ce, în aparenţă, l-ar face pe detectivul lui Pessoa ceva mai uman, mai sensibil la problemele semenilor săi. Dar capcana pe care autorul o întinde cititorului este una destul de evidentă, căci motivele sunt, de fapt, întemeiate pe nişte ideologii, ca să le spun aşa, care nu au nimic de-a face cu vreun sentiment, de orice natură ar fi acesta.

De exemplu, în povestirea Complici sau Tribunal, Marcos Alvez, un avocat abil, inteligent, îl ucide pe amantul soţiei sale, înscenând apoi un proces în urma căruia va fi condamnat altcineva pentru crima comisă de el. Quaresma îl confruntă pe criminal, povestindu-i etapele raţionamentului prin care a reuşit să-l descopere pe adevăratul ucigaş şi motivele sale. Pentru a nu-l denunţa, îi cere o favoare: să nu o ucidă şi pe soţia adulteră. De unde ştie Quaresma că va mai urma o crimă? Pur şi simplu, intuind profilul psihologic al avocatului Marcos Alvez, de „bărbat puternic”, tenace, crede că, în mod fatal, acesta nu renunţa până ce răzbunarea sa nu va fi una completă. Pasajul în care „descifratorul de şarade” îi explică lui Marcos Alvez că tot ce s-a întâmplat era inevitabil, că e vorba, pur şi simplu, de destin, de soartă, este rescris de mai multe ori, ceea ce ar sublinia importanţa ideii enunţate de Quaresma. Psihologia masculină şi cea feminină sunt, în pasajul cu pricina, conturate dintr-o perspectivă destul de reducţionistă, foarte populară, totuşi, la început de secol XX. „ –...Femeia, care prin firea ei este slabă – afirmă Quaresma –, acceptă totul, dar nu şi forţa deplină. Nu a fost vina ei; a fost destinul dumneavoastră. Trecutul nu poate fi distrus...” Iată şi o a doua variantă, ceva mai amplă, a pasajului de mai sus: „Fiindcă dumneavoastră sunteţi un om puternic, maestre, iar femeile îngăduie orice, nu şi forţa... Forţa ostentativă încă mai trece, forţa întreruptă de momente de slăbiciune trece şi ea; forţa impulsivă şi prost coordonată este şi ea admisă. Însă forţa autentică, cea senină şi rece, forţa forte – slăbiciunea congenitală a femeii nu poate suporta aşa ceva. Ea o pedepseşte, totdeauna cât îi stă ei în putinţă: fie prin trădare directă, ca în cazul dumneavoastră, fie prin trădare indirectă, ca în cazul surorilor lui Napoleon, care nu au făcut altceva decât să-şi trădeze fratele”. Iată, în fine, şi o a treia variantă: „ – Le plac bărbaţii care par puternici, ceea ce este altceva. Femeia îl preferă pe bărbatul pe care toată lumea îl consideră un erou, chiar dacă el nu e aşa ceva, în locul unui adevărat erou... Bărbatul cu adevărat puternic e cel care nu depinde de nimeni, şi nici nu simte nevoia să depindă. Pe când în fiecare femeie, indiferent de cât de dezvoltat este în ea simţul matern, se menţine mereu acel element matern care pretinde că bărbatul ei trebuie să aibă nevoie de ea, şi să depindă de ea într-o anumită măsură – senzual, sentimental, sau în alt chip, nu are importanţă. Iar bărbatul absolut puternic este ca o ofensă pentru toate instinctele feminine”.

La începutul secolului al douăzecelea, însă, peste Ocean, în America, lua naştere un nou tip de literatură poliţistă, cea numită hard-boiled, continuată prin literatura policier noir. Dashiell Hammett, tatăl detectivului Sam Spade –protagonistul din Şoimul maltez, roman publicat în 1930, cu cinci ani, aşadar, înainte de moartea lui Pessoa –, a fost unul dintre pionerii acestui tip de proză. Pe urme i-a călcat un alt romancier de talent, Raymond Chandler. În romanele acestora, personajul feminin capătă noi nuanţe, în pas cu dorinţa de emancipare a femeilor într-o societate dură, care nu le oferea prea multe şanse. Psihologia feminină şi cea masculină nu mai sunt reduse la simple reflexe psihologice izvorâte din prejudecăţi ancestrale. Atât Sam Spade, cât şi Philip Marlowe, creaţia lui Raymond Chandler, sunt, ce-i drept, nişte tipi duri, care se confruntă cu alţi tipi duri, însă psihologiile lor sunt mult mai complexe decât cele ale personajelor din romanele poliţiste europene. În cele mai multe povestiri şi romane poliţiste americane, confruntarea finală, însă, are loc între un personaj masculin şi unul feminin. Femeia, iată, era, în sfârşit, privită ca un adversar demn de un tip dur, hârşit într-ale vieţii. Faptul că personajul feminin este, deseori, trickster-ul reflectă realitatea unei perioade în care şansele unei femei de a se realiza pe cont propriu erau minime, ba chiar nule. Singura ei şansă de a-şi câştiga independenţa era aceea de a pune mâna pe nişte bani, fie asociindu-se cu bărbaţi rău famaţi, fie înşelând sau ucigând vreun bogătaş. Detectivii lui Hammett sau Chandler, deşi ei înşişi cad pradă diverselor trucuri feminine, nu dau semne că ar desconsidera femeia şi nu o încadrează în tipologii psihologice învechite. Totuşi, atât literatura hard-boiled, cât şi cea noir aparţin unui realism străin romanului poliţist european, căruia Pessoa îi era, cel puţin în aparenţă, cu asupra de măsură îndatorat.

Pe de altă parte, însă, povestirile poliţiste din Quaresma, descifrator sunt jucate, mimează, altfel zis, stilul poliţist, ceea ce era de aşteptat din partea lui Fernando Pessoa. Ele sunt, după cum am mai spus, nişte simple pretexte pentru autor de a crea eseuri despre psihicul uman, despre diverse tipuri psihologice, motiv pentru care ele au, deseori, forma unui adevărat compendiu de criminalistică. Prin fondul lor dilematic, pesimist, dar şi prin ludicul lor, aceste proze se înrudesc cu poemele şi eseurile lui Pessoa, transgresând astfel genul poliţist. Dinu Flâmând are dreptate, aşadar, când afirmă, în finalul Prefeţei sale, următoarele: „Cercetările criminalisticile ale lui Quaresma, care se lipsesc de «romanul crimei», propun în aparenţă doar exerciţiile de gimnastică ale logicii. Dar fondul lor dilematic este acelaşi din poemele, din eseurile şi din proza lui profundă: totul e relativ, viaţa poate fi doar un vis sau o serie de preparative pentru sinucidere, sau cu totul altceva, dacă ceva poate fi reţinut la modul concret de pe traseul ei; de nu cumva totul se rezumă la o iluzie speculativă a sufletului, a întâmplării?”.



Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator. Proză poliţistă, traducere din portugheză de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015, 340 p.




miercuri, 27 iulie 2016

„Religia e remediul care ucide“



Apărut în 2015, la Gallimard, iar la noi în 2016, în colecţia „Raftul Denisei“ de la Humanitas Fiction, în traducerea lui Doru Mareş, romanul 2084 – Sfîrşitul lumii al scriitorului algerian Boualem Sansal, roman onorat cu Marele Premiu al Academiei Franceze, se înscrie, fără doar şi poate, în linia marilor distopii imaginate în agitatul secol al XX-lea. Chiar titlul romanului trimite, într-un mod mai mult decît evident, la una dintre aceste distopii, este vorba despre 1984 de George Orwell. Mai mult, un concurent redutabil pentru Boualem Sansal pe terenul distopiilor care au în centru islamul este scriitorul francez Michel Houellebecq, cu romanul  Soumission (Supunere), din 2015. Dar însuşi Michel Houellebecq, într-o scurtă prezentare a cărţii 2084 – Sfîrşitul lumii, recunoaşte, mai mult sau mai puţin din condescendenţă, că „2084e mai dur decît Supunere, descriind un adevărat totalitarism religios“.

Supunere şi revoltă


Distopia imaginată de Boualem Sansal este plasată într-un viitor incert, într-un spaţiu al terorii, al controlului religios absolut, numit Abistan. Aici, în Abistan, într-un sanatoriu din munţi, Ati, un tînăr de 30 şi ceva de ani, este trimis să se vindece de tuberculoză – ceea ce ne duce imediat cu gîndul la Hans Castrop, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit, care, internat în sanatoriul pentru tuberculoşi Berghof, îşi aşteaptă vindecarea, o vindecare tot mai amînată. Asemenea lui Hans Castrop, şi Ati, în izolarea din sanatoriu, are timp să îşi asculte şi cele mai tainice gînduri, gînduri care sfidează o religie căreia i se supune, fără drept de apel, întregul popor abistanez, gînduri pentru care Ati ar putea fi ucis pe unul dintre stadioanele unde, la fiecare sfîrşit de săptămînă, sînt executaţi ereticii (sau cei care sînt denunţaţi ca eretici). Pentru Ati, în acest sanatoriu începe drumul spre „pierzanie“, un drum al îndoielilor şi al contestării. În acest punct începe ceea ce am putea numi o questa, o căutare a unui Adevăr care nu poate fi găsit decît dincolo de Frontiera Abistanului, o Frontieră, însă, a cărei existenţă este negată atît de conducătorii abistanezi, cît şi de oamenii simpli. Nu există Frontieră, nu există o altă lume în afara Abistanului!

Lumea din 2084… este una postapocaliptică, plină de ruine, apărută după un lung război, numit „sfînt“, război dus împotriva unor duşmani despre care nu se cunosc prea multe, nişte duşmani obscuri şi, asta se ştie prea bine, contestatari ai dreptei credinţe: „Cîteva războaie, cîteva bătălii, cîteva victorii împotriva cui, cum, cînd şi de ce? erau întrebări care nu existau, nu se puneau şi, prin urmare, nu se aştepta nici răspuns. «Războiul Sfînt, ştim, este miezul doctrinei, dar nici el nu este decît o teorie printre alte teorii! Dacă speculaţiile s-ar împlini atît de simplu şi încă în timpul vieţii, nici că ar mai exista credinţă, vis, dragoste sinceră, iar lumea ar fi condamnată», astfel îşi ziceau oamenii, pe cînd pămîntul le fugea de sub picioare. Atunci, chiar aşa, de ce altceva să te mai agăţi dacă nu de incredibil? Căci el e singurul lucru credibil“. Din punct de vedere politic şi religios, nu există libertate, nu există alternative. Abistanul este controlat de cîţiva lideri religioşi (Onorabilii şi Sectarii Dreptei Frăţii), iar poporul abistanez, victimă a unui aparat represiv nemilos, pare a fi format din nişte fiinţe total lipsite de personalitate, asemănătoare mankurţilor imaginaţi de Cinghiz Aitmatov. Există un singur Dumnezeu adevărat, Yölah, iar Abi este profetul său. Miliţiile religioase, Credincioşii Justiţiari Benevoli şi regşii – fiinţe legendare, „reputaţi maeştri ai invizibilităţii, ubicuităţii şi telepatiei“ – au grijă ca gîndurile drept-credincioşilor să nu derapeze, să nu uite nici un moment de Yölah şi de profetul său, Abi. Pentru asta, în afara timpului de rugăciune, minţile lor trebuie să fie ocupate cu rumegarea unor maxime de tipul „Supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr“ sau „Îi aparţinem lui Yölah şi ascultăm de Abi“.





vineri, 1 iulie 2016

„Convalescenţa în incurabil“ a lui Matei Călinescu



Jurnalul, crede Matei Călinescu, este un gen minor, marginal. În acelaşi timp, jurnalul – scris, în primul rînd, pentru un singur cititor, autorul – este un dialog cu tine însuţi, un dialog iniţiat într-o situaţie incomodă, extremă, care îţi solicită fiecare fibră a fiinţei. Probabil acest amănunt face diferenţa dintre jurnal şi memorii. Jurnalul este crud, proaspăt, concentrat, dominat de o voce auctorială ale cărei tonalităţi diferă de multe ori de la o zi la alta, de la o oră la alta. Jurnalul, cu toate acestea, nu stă doar sub semnul prezentului, ci, asemenea memoriilor, se fixează deseori în momentele trecute ale unei vieţi, luptînd astfel împotriva uitării. Nu altul este cazul lui Matei Călinescu, cu al său Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp (Editura Humanitas, 2016), ediţie îngrijită de Raluca Dună şi apărută într-o frumoasă colecţie de autor la Editura Humanitas. Scrise din perspectiva unei morţi anunţate – în 2008, lui Matei Călinescu i se descoperă o tumoră la plămîn, şansele sale de supravieţuire, din acel moment, devenind incerte, de la şase luni pînă la cel mult doi ani –, însemnările diaristice capătă o altă alură, devin, ca să preiau cuvîntul din titlu, altfel. Ideea de postumitate a însemnărilor diaristice devine, prin această întorsătură crudă a sorţii, din ce în ce mai stringentă, deşi, aşa cum se întreabă autorul însuşi – „nu e orice jurnal prin definiţie postum?“. „Răspunsul e da şi nu – spune el. Da, istoric vorbind, pentru că, fiind o scriere din principiu adresată doar sieşi, total sinceră şi înregistrînd secrete intime şi neintime, precum şi gînduri ascunse, potenţial ilicite, publicarea antumă ar contrazice însăşi logica internă a jurnalului. Dar nu, dacă ne referim la ultima sută de ani, în care jurnalul a devenit un gen literar între celelalte genuri literare, o formă a autobiografiei.“

Lupta cu uitarea


Conceput în două părţi, jurnalul stă, trebuie spus, sub umbra nefastă a morţii – fie că e vorba despre moartea prin uitare sau de­spre cea prin neantizarea fizică („spulberarea în lumină“, după cum o numeşte la un moment dat autorul). Însemnările din prima parte, adunate sub titlul „Problema memoriei“ şi datînd din perioada 2004-2008, au o nuanţă premonitorie, pregătind terenul pentru ceea ce am putea numi antrenamentul pentru moarte din partea a doua a jurnalului. Imaginea fiului, a lui M, căruia tatăl i-a dedicat o carte tulburătoare, Portretul lui M, revine obsesiv, mai ales în notaţiile din 2004-2006. Amintiri, imagini, întrebări în legătură cu M, cu felul lui aparte de a fi, de a percepe lumea şi oamenii, plutesc prin memoria afectivă a supravieţuitorului ca bucăţile unei nave spulberate într-o furtună necruţătoare. S-ar putea spune chiar că M, pentru părinţii lui cel puţin, nu a dispărut din această lume, prezenţa lui aici, pentru ei, fiind, în anumite momente, de necontestat. Sugestivă şi emoţionantă este scena descrisă în însemnarea din 24 august 2006: „Bunăoară, azi-dimineaţă, cînd Uca mă aştepta cu micul dejun pregătit – ceaiul, fructele, cerealele – şi eu coboram treptele scării de lemn în papuci (papucii de piele care fuseseră ai lui M), Uca a strigat: «Fii atent să nu cazi!» Cînd am ajuns jos, am întrebat-o: «Ce te-a făcut să te temi că aş putea cădea?» Mi-a spus că sunetul paşilor mei pe scară era identic cu sunetul paşilor lui M. Dar el nu a căzut pe scară decît o singură dată, cînd avea trei ani. Mai tîrziu era foarte atent, cobora scara atent, ţinîndu-se de balustradă, dar Uca, auzindu-i paşii şi ştiind cît era el de stîngaci în mişcări, era întotdeauna puţin speriată. Îmbătrînind, am devenit şi eu mai lent şi mai greoi în mişcări şi, într-un fel, zgomotul făcut azi de paşii mei l-a înviat pentru o fracţiune de secundă pe M, sau m-a transformat pe mine în el, redeşteptînd în ea o veche spaimă: «Fii atent să nu cazi!»“. 

Un alt episod emoţionant este cel al bileţelului găsit după moartea lui M. Cu ani în urmă, cu scrisul lui de copil stîngaci, ignorînd regulile gramaticale şi de ortografie, M a simţit nevoia să se scuze  pentru că nu-i vorbise cu o seară înainte tatălui: „Hellow! Cum a fost noaptea ta, Tată? De ce ai crezut că nu vreau să vorbesc? Ieri mi-a intrat hîrtie în maşina de ras. Am încercat să o scot cu degetul“. M a simţit nevoia să se confeseze într-un bilet pe care nu i-l va da niciodată tatălui, într-o încercare probabil de a nu uita ce s-a întîmplat, căci M „uita, într-adevăr, mult şi, mai ales, repede“.




vineri, 17 iunie 2016

Noul Moise şi noul exod



Creştinismul, prin diversele sale metamorfoze şi schisme interioare, este un fenomen religios complex, cu o istorie fascinantă, motiv pentru care deseori uităm un fapt esenţial: religia creştină nu ar fi existat, cel puţin nu în forma sa actuală, în afara tradiţiei ebraice, sursa sa primară şi vitală. Se vorbeşte, în context european, despre o vlăguire a creştinismului, însă, atîta timp cît iudaismul va rezista vremurilor, probabil că şi creştinismul, îndatorat tradiţiei iudaice, o va face. Brant Pitre, un tînăr teolog american, în volumul său din 2011, Jesus and the Jewish Roots of the Eucharist, apărut în 2016 la Editura Humanitas, în traducerea Monicăi Broşteanu, cu titlul Misterul Cinei de pe urmă: Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei, demonstrează, printr-o contextualizare istorică riguroasă a învăţăturilor şi a faptelor lui Isus, că o înţelegere corectă a mesajului cristic nu poate eluda tradiţia iudaică. Pitre, în demonstraţia sa, vizează în special un eveniment din scurta perioadă de propovăduire a lui Isus: Cina cea de Taină. În semnificaţia acestui eveniment, crede autorul, se regăsesc acele elemente definitorii pentru noua religie pe cale de a se naşte, creştinismul, elemente ale căror sensuri, însă, sînt profund iudaice. „După cum vom vedea – promite Brant Pitre în „Intro­ducere“ –, tocmai rădăcinile iudaice ale cuvintelor lui Isus ne vor da posibilitatea să descoperim secretul identităţii lui şi ce-a vrut să spună cînd le-a zis ucenicilor: «Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu»“.
Multe dintre învăţăturile lui Isus sînt inspirate de Scripturile ebraice, dar asta nu înseamnă că, uneori, ele nu contrazic aceste scripturi. Pitre tocmai la un astfel de moment se opreşte, căutînd un posibil răspuns care să explice ieşirea din tradiţie, încălcarea ei. Cuvintele rostite de Isus la Cina cea de Taină fac referire, într-adevăr, la cutumele tradiţiei ebraice, cutume puse, de această dată, sub semnul unui nou legămînt al lui Dumnezeu cu omenirea. Iată cum este descris, în Evanghelia după Matei, momentul în care Isus le vorbeşte ucenicilor, instituind ritualul Euharistiei: „Pe cînd mîncau, Isus, luînd pîinea, a binecuvîntat‑o, a frînt-o şi, dînd-o ucenicilor, a spus: «Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu». Şi, luînd potirul şi aducînd mulţumire, le-a dat lor spunînd: «Beţi din acesta toţi: acesta este sîngele meu al Legămîntului, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»“ (Matei 26, 26‑28). Cum ar trebui înţelese cuvintele lui Isus? La modul simbolic? Sau, pur şi simplu, ad literam, considerînd că pîinea şi vinul folosite în ritualul Eu­haristiei, al „aducerii de mulţumire“, se transformă realmente în trupul şi sîngele lui Cristos? Nu trebuie uitat faptul că Isus vorbea unui public evreu, el însuşi fiind evreu, prin urmare, un foarte bun cunoscător al tradiţiei ebraice. Ştia foarte bine că Bibliainterzice consumarea sîngelui, o interdicţie strictă din vremuri străvechi. „Cuvintele lui Isus la Cina cea de Taină – observă Brant Pitre – devin şi mai misterioase pe acest fond biblic.“ Întrebările autorului devin, printr‑o abilă strategie de captatio benevolentiae, întrebările cititorului: „Ca evreu, cum ar fi putut El să le poruncească ucenicilor să-i mănînce trupul şi să-i bea sîngele? N-ar fi însemnat aceasta o încălcare explicită a legii biblice împotriva consumării sîngelui? Într-adevăr, chiar dacă Isus a intenţionat doar o exprimare simbolică, cum a putut spune aşa ceva? Oare această poruncă n-ar fi însemnat încălcarea spiritului Legii, dacă nu a literei ei?“. În cele opt capitole ale volumului, Pitre răspunde acestor întrebări, apelînd la diverse surse, unele cunoscute (Vechiul Testament şi Noul Testament), altele mai puţin cunoscute (Manuscrisele de la Marea MoartăScrierile lui IosephusMişnaTalmudul babilonianMidra­şurile).

Deşi nu încearcă să fie neapărat original în demonstraţia sa, autorul reuşeşte, nu de puţine ori, să surprindă, să ofere o pers­pectivă asupra unor evenimente din Noul Testament – precum Cina cea de Taină – mai puţin uzuală, deloc întîlnită chiar în literatura de popularizare, de exemplu, sau în documentarele TV pe teme biblice, destul de populare astăzi. Astfel, evreii, în secolul I, nu aşteptau doar un Mesia pămîntesc, care să se implice în politica evreiască destul de complicată din acea perioadă, ci aşteptau, remarcă Pitre, un Mesia care, asemenea lui Moise, să-i conducă într-un nou exod. Ce însemna acest nou exod? În primul rînd, încheierea unui nou Legămînt, călătoria spre un nou pămînt al făgăduinţei şi construirea unui nou Templu. Prin urmare, mulţi evrei aşteptau un Mesia care să fie un nou Moise. A fost Isus un nou Moise? Răs­punsul lui Pitre este unul afirmativ, aducînd în discuţie trei elemente-cheie ale exodului condus de Moise, elemente care îşi găsesc corespondenţele în Cina de pe urmă: Paştele, Mana şi Pîinea Prezenţei.