Apărut în 2015, la Gallimard, iar la noi în 2016, în colecţia „Raftul Denisei“ de la Humanitas Fiction, în traducerea lui Doru Mareş, romanul 2084 – Sfîrşitul lumii al scriitorului algerian Boualem Sansal, roman onorat cu Marele Premiu al Academiei Franceze, se înscrie, fără doar şi poate, în linia marilor distopii imaginate în agitatul secol al XX-lea. Chiar titlul romanului trimite, într-un mod mai mult decît evident, la una dintre aceste distopii, este vorba despre 1984 de George Orwell. Mai mult, un concurent redutabil pentru Boualem Sansal pe terenul distopiilor care au în centru islamul este scriitorul francez Michel Houellebecq, cu romanul Soumission (Supunere), din 2015. Dar însuşi Michel Houellebecq, într-o scurtă prezentare a cărţii 2084 – Sfîrşitul lumii, recunoaşte, mai mult sau mai puţin din condescendenţă, că „2084e mai dur decît Supunere, descriind un adevărat totalitarism religios“.
Supunere şi revoltă
Distopia imaginată de Boualem Sansal este plasată într-un viitor incert, într-un spaţiu al terorii, al controlului religios absolut, numit Abistan. Aici, în Abistan, într-un sanatoriu din munţi, Ati, un tînăr de 30 şi ceva de ani, este trimis să se vindece de tuberculoză – ceea ce ne duce imediat cu gîndul la Hans Castrop, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit, care, internat în sanatoriul pentru tuberculoşi Berghof, îşi aşteaptă vindecarea, o vindecare tot mai amînată. Asemenea lui Hans Castrop, şi Ati, în izolarea din sanatoriu, are timp să îşi asculte şi cele mai tainice gînduri, gînduri care sfidează o religie căreia i se supune, fără drept de apel, întregul popor abistanez, gînduri pentru care Ati ar putea fi ucis pe unul dintre stadioanele unde, la fiecare sfîrşit de săptămînă, sînt executaţi ereticii (sau cei care sînt denunţaţi ca eretici). Pentru Ati, în acest sanatoriu începe drumul spre „pierzanie“, un drum al îndoielilor şi al contestării. În acest punct începe ceea ce am putea numi o questa, o căutare a unui Adevăr care nu poate fi găsit decît dincolo de Frontiera Abistanului, o Frontieră, însă, a cărei existenţă este negată atît de conducătorii abistanezi, cît şi de oamenii simpli. Nu există Frontieră, nu există o altă lume în afara Abistanului!
Lumea din 2084… este una postapocaliptică, plină de ruine, apărută după un lung război, numit „sfînt“, război dus împotriva unor duşmani despre care nu se cunosc prea multe, nişte duşmani obscuri şi, asta se ştie prea bine, contestatari ai dreptei credinţe: „Cîteva războaie, cîteva bătălii, cîteva victorii împotriva cui, cum, cînd şi de ce? erau întrebări care nu existau, nu se puneau şi, prin urmare, nu se aştepta nici răspuns. «Războiul Sfînt, ştim, este miezul doctrinei, dar nici el nu este decît o teorie printre alte teorii! Dacă speculaţiile s-ar împlini atît de simplu şi încă în timpul vieţii, nici că ar mai exista credinţă, vis, dragoste sinceră, iar lumea ar fi condamnată», astfel îşi ziceau oamenii, pe cînd pămîntul le fugea de sub picioare. Atunci, chiar aşa, de ce altceva să te mai agăţi dacă nu de incredibil? Căci el e singurul lucru credibil“. Din punct de vedere politic şi religios, nu există libertate, nu există alternative. Abistanul este controlat de cîţiva lideri religioşi (Onorabilii şi Sectarii Dreptei Frăţii), iar poporul abistanez, victimă a unui aparat represiv nemilos, pare a fi format din nişte fiinţe total lipsite de personalitate, asemănătoare mankurţilor imaginaţi de Cinghiz Aitmatov. Există un singur Dumnezeu adevărat, Yölah, iar Abi este profetul său. Miliţiile religioase, Credincioşii Justiţiari Benevoli şi regşii – fiinţe legendare, „reputaţi maeştri ai invizibilităţii, ubicuităţii şi telepatiei“ – au grijă ca gîndurile drept-credincioşilor să nu derapeze, să nu uite nici un moment de Yölah şi de profetul său, Abi. Pentru asta, în afara timpului de rugăciune, minţile lor trebuie să fie ocupate cu rumegarea unor maxime de tipul „Supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr“ sau „Îi aparţinem lui Yölah şi ascultăm de Abi“.
0 Comentarii