miercuri, 27 iulie 2016

„Religia e remediul care ucide“



Apărut în 2015, la Gallimard, iar la noi în 2016, în colecţia „Raftul Denisei“ de la Humanitas Fiction, în traducerea lui Doru Mareş, romanul 2084 – Sfîrşitul lumii al scriitorului algerian Boualem Sansal, roman onorat cu Marele Premiu al Academiei Franceze, se înscrie, fără doar şi poate, în linia marilor distopii imaginate în agitatul secol al XX-lea. Chiar titlul romanului trimite, într-un mod mai mult decît evident, la una dintre aceste distopii, este vorba despre 1984 de George Orwell. Mai mult, un concurent redutabil pentru Boualem Sansal pe terenul distopiilor care au în centru islamul este scriitorul francez Michel Houellebecq, cu romanul  Soumission (Supunere), din 2015. Dar însuşi Michel Houellebecq, într-o scurtă prezentare a cărţii 2084 – Sfîrşitul lumii, recunoaşte, mai mult sau mai puţin din condescendenţă, că „2084e mai dur decît Supunere, descriind un adevărat totalitarism religios“.

Supunere şi revoltă


Distopia imaginată de Boualem Sansal este plasată într-un viitor incert, într-un spaţiu al terorii, al controlului religios absolut, numit Abistan. Aici, în Abistan, într-un sanatoriu din munţi, Ati, un tînăr de 30 şi ceva de ani, este trimis să se vindece de tuberculoză – ceea ce ne duce imediat cu gîndul la Hans Castrop, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit, care, internat în sanatoriul pentru tuberculoşi Berghof, îşi aşteaptă vindecarea, o vindecare tot mai amînată. Asemenea lui Hans Castrop, şi Ati, în izolarea din sanatoriu, are timp să îşi asculte şi cele mai tainice gînduri, gînduri care sfidează o religie căreia i se supune, fără drept de apel, întregul popor abistanez, gînduri pentru care Ati ar putea fi ucis pe unul dintre stadioanele unde, la fiecare sfîrşit de săptămînă, sînt executaţi ereticii (sau cei care sînt denunţaţi ca eretici). Pentru Ati, în acest sanatoriu începe drumul spre „pierzanie“, un drum al îndoielilor şi al contestării. În acest punct începe ceea ce am putea numi o questa, o căutare a unui Adevăr care nu poate fi găsit decît dincolo de Frontiera Abistanului, o Frontieră, însă, a cărei existenţă este negată atît de conducătorii abistanezi, cît şi de oamenii simpli. Nu există Frontieră, nu există o altă lume în afara Abistanului!

Lumea din 2084… este una postapocaliptică, plină de ruine, apărută după un lung război, numit „sfînt“, război dus împotriva unor duşmani despre care nu se cunosc prea multe, nişte duşmani obscuri şi, asta se ştie prea bine, contestatari ai dreptei credinţe: „Cîteva războaie, cîteva bătălii, cîteva victorii împotriva cui, cum, cînd şi de ce? erau întrebări care nu existau, nu se puneau şi, prin urmare, nu se aştepta nici răspuns. «Războiul Sfînt, ştim, este miezul doctrinei, dar nici el nu este decît o teorie printre alte teorii! Dacă speculaţiile s-ar împlini atît de simplu şi încă în timpul vieţii, nici că ar mai exista credinţă, vis, dragoste sinceră, iar lumea ar fi condamnată», astfel îşi ziceau oamenii, pe cînd pămîntul le fugea de sub picioare. Atunci, chiar aşa, de ce altceva să te mai agăţi dacă nu de incredibil? Căci el e singurul lucru credibil“. Din punct de vedere politic şi religios, nu există libertate, nu există alternative. Abistanul este controlat de cîţiva lideri religioşi (Onorabilii şi Sectarii Dreptei Frăţii), iar poporul abistanez, victimă a unui aparat represiv nemilos, pare a fi format din nişte fiinţe total lipsite de personalitate, asemănătoare mankurţilor imaginaţi de Cinghiz Aitmatov. Există un singur Dumnezeu adevărat, Yölah, iar Abi este profetul său. Miliţiile religioase, Credincioşii Justiţiari Benevoli şi regşii – fiinţe legendare, „reputaţi maeştri ai invizibilităţii, ubicuităţii şi telepatiei“ – au grijă ca gîndurile drept-credincioşilor să nu derapeze, să nu uite nici un moment de Yölah şi de profetul său, Abi. Pentru asta, în afara timpului de rugăciune, minţile lor trebuie să fie ocupate cu rumegarea unor maxime de tipul „Supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr“ sau „Îi aparţinem lui Yölah şi ascultăm de Abi“.





vineri, 1 iulie 2016

„Convalescenţa în incurabil“ a lui Matei Călinescu



Jurnalul, crede Matei Călinescu, este un gen minor, marginal. În acelaşi timp, jurnalul – scris, în primul rînd, pentru un singur cititor, autorul – este un dialog cu tine însuţi, un dialog iniţiat într-o situaţie incomodă, extremă, care îţi solicită fiecare fibră a fiinţei. Probabil acest amănunt face diferenţa dintre jurnal şi memorii. Jurnalul este crud, proaspăt, concentrat, dominat de o voce auctorială ale cărei tonalităţi diferă de multe ori de la o zi la alta, de la o oră la alta. Jurnalul, cu toate acestea, nu stă doar sub semnul prezentului, ci, asemenea memoriilor, se fixează deseori în momentele trecute ale unei vieţi, luptînd astfel împotriva uitării. Nu altul este cazul lui Matei Călinescu, cu al său Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp (Editura Humanitas, 2016), ediţie îngrijită de Raluca Dună şi apărută într-o frumoasă colecţie de autor la Editura Humanitas. Scrise din perspectiva unei morţi anunţate – în 2008, lui Matei Călinescu i se descoperă o tumoră la plămîn, şansele sale de supravieţuire, din acel moment, devenind incerte, de la şase luni pînă la cel mult doi ani –, însemnările diaristice capătă o altă alură, devin, ca să preiau cuvîntul din titlu, altfel. Ideea de postumitate a însemnărilor diaristice devine, prin această întorsătură crudă a sorţii, din ce în ce mai stringentă, deşi, aşa cum se întreabă autorul însuşi – „nu e orice jurnal prin definiţie postum?“. „Răspunsul e da şi nu – spune el. Da, istoric vorbind, pentru că, fiind o scriere din principiu adresată doar sieşi, total sinceră şi înregistrînd secrete intime şi neintime, precum şi gînduri ascunse, potenţial ilicite, publicarea antumă ar contrazice însăşi logica internă a jurnalului. Dar nu, dacă ne referim la ultima sută de ani, în care jurnalul a devenit un gen literar între celelalte genuri literare, o formă a autobiografiei.“

Lupta cu uitarea


Conceput în două părţi, jurnalul stă, trebuie spus, sub umbra nefastă a morţii – fie că e vorba despre moartea prin uitare sau de­spre cea prin neantizarea fizică („spulberarea în lumină“, după cum o numeşte la un moment dat autorul). Însemnările din prima parte, adunate sub titlul „Problema memoriei“ şi datînd din perioada 2004-2008, au o nuanţă premonitorie, pregătind terenul pentru ceea ce am putea numi antrenamentul pentru moarte din partea a doua a jurnalului. Imaginea fiului, a lui M, căruia tatăl i-a dedicat o carte tulburătoare, Portretul lui M, revine obsesiv, mai ales în notaţiile din 2004-2006. Amintiri, imagini, întrebări în legătură cu M, cu felul lui aparte de a fi, de a percepe lumea şi oamenii, plutesc prin memoria afectivă a supravieţuitorului ca bucăţile unei nave spulberate într-o furtună necruţătoare. S-ar putea spune chiar că M, pentru părinţii lui cel puţin, nu a dispărut din această lume, prezenţa lui aici, pentru ei, fiind, în anumite momente, de necontestat. Sugestivă şi emoţionantă este scena descrisă în însemnarea din 24 august 2006: „Bunăoară, azi-dimineaţă, cînd Uca mă aştepta cu micul dejun pregătit – ceaiul, fructele, cerealele – şi eu coboram treptele scării de lemn în papuci (papucii de piele care fuseseră ai lui M), Uca a strigat: «Fii atent să nu cazi!» Cînd am ajuns jos, am întrebat-o: «Ce te-a făcut să te temi că aş putea cădea?» Mi-a spus că sunetul paşilor mei pe scară era identic cu sunetul paşilor lui M. Dar el nu a căzut pe scară decît o singură dată, cînd avea trei ani. Mai tîrziu era foarte atent, cobora scara atent, ţinîndu-se de balustradă, dar Uca, auzindu-i paşii şi ştiind cît era el de stîngaci în mişcări, era întotdeauna puţin speriată. Îmbătrînind, am devenit şi eu mai lent şi mai greoi în mişcări şi, într-un fel, zgomotul făcut azi de paşii mei l-a înviat pentru o fracţiune de secundă pe M, sau m-a transformat pe mine în el, redeşteptînd în ea o veche spaimă: «Fii atent să nu cazi!»“. 

Un alt episod emoţionant este cel al bileţelului găsit după moartea lui M. Cu ani în urmă, cu scrisul lui de copil stîngaci, ignorînd regulile gramaticale şi de ortografie, M a simţit nevoia să se scuze  pentru că nu-i vorbise cu o seară înainte tatălui: „Hellow! Cum a fost noaptea ta, Tată? De ce ai crezut că nu vreau să vorbesc? Ieri mi-a intrat hîrtie în maşina de ras. Am încercat să o scot cu degetul“. M a simţit nevoia să se confeseze într-un bilet pe care nu i-l va da niciodată tatălui, într-o încercare probabil de a nu uita ce s-a întîmplat, căci M „uita, într-adevăr, mult şi, mai ales, repede“.