sâmbătă, 23 februarie 2013

Moștenire





Orice om care a ajuns măcar în adolescența intelectuală începe să suspecteze că viața nu-i o farsă, că nu e nici măcar o comedie stilată; că, dimpotrivă, înflorește și dă roade din adâncurile tragice cele mai profunde ale sărăciei fundamentale în care sunt înfipte rădăcinile subiectului. Moștenirea firească a oricărui om capabil de viață spirituală este o pădure sălbatică, în care lupul urlă și pasărea obscenă a nopții piuie.”

(Dintr-o scrisoare a lui Henry James Sr. către fiii săi Henry și William)


vineri, 22 februarie 2013

Un roman oniric: ”Luiza Textoris” de Corin Braga




„Cîtă vreme visez, nu mă simt amenințată. Indiferent cît de îngrozitoare sînt visele“.
Luiza Textoris




Luiza Textoris, romanul lui Corin Braga apărut la Polirom în 2012, vine în continuarea unor scrieri mai vechi ale autorului, și mă refer aici în special la tetralogia Noctambulii (Dacia, Cluj-Napoca, 1992) – din care face parte și proaspătul Luiza Textoris –, scrieri care au la bază o preocupare, în felul ei – aș zice eu – ontologică, prin care este pusă la îndoială unicitatea realității vieții noastre de zi cu zi. Adică, altfel spus, este realitatea noastră chiar unica sau, așa cum se postulează deja de foarte mult timp în fizică, mai există și alte universuri, fiecare dintre ele dotat cu o realitate proprie, la fel de reală ca aceasta a lumii noastre diurne? Corin Braga, fidel unei alegeri mai vechi, alegere mărturisită la modul concret prin Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (Paralela 45, 1999), explorează, iată, în scrierile sale realitatea onirică, realitatea visului. Asta se întîmplă și în Luiza Textoris, un roman aparte, un roman oniric, unic în felul său în peisajul literar românesc actual.
Autorul mărturisea, într-un interviu din 2012, în legătură cu lumile alternative, următoarele: „Lumile visului şi universurile virtuale pun sub semnul întrebării un mecanism sau instrument psihologic pe care nici filozofii clasici, nici neuroştiinţele moderne nu au reuşit să-l elucideze: criteriul de certificare a realităţii. Ce anume ne face să avem certitudinea că ceea ce trăim este adevărat? [...] Visul, în schimb, pare să suspende nemijlocit criteriul de certificare, încît nu mai simţim nevoia (sau nu mai avem posibilitatea) să înlăturăm întîmplările fantastice sau pur şi simplu neclare, lichide; în interiorul lui, toate lucrurile sînt egal îndreptăţite. Deoarece sînt fragmentare, izolate unele de altele, visele obişnuite nu au nimic ameninţător, nu ne tulbură certitudinea vieţii reale; atunci însă cînd sînt puse cap la cap şi capătă o continuitate, chiar un fel de coerenţă (deşi nu una logică), ele construiesc o viziune totală, care tinde să se substituie celei reale. Astfel pot lua naştere universuri onirice paralele, suprapuse sau întrepătrunse cu lumea noastră“ (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/corin-braga-imi-plac-speculatiile-intelectuale-am-o-adevarata-bucurie-sa-descopar-lucruri-noi-si-sa-elaborez-teorii-despre-ele-de-stelian-turlea-10057707).
Romanul din 2012 al lui Corin Braga pare a fi fost conceput tocmai pentru a confirma cele de mai sus. Protagonista, Luiza Textoris, „o fată cu nasul cîrn și ochi exoftalmici“, o adevărată onirofilă, este inițiată în arta visului de Fulviu, un student care, în experiența Luizei, joacă rolul maestrului, al inițiatorului. El este cel care o învață pe Luiza să-și controleze trupul din vis, el o învață, de asemenea, să-și facă „un dublu de vis“ care să explo­reze locurile de care Luiza se temea în visele ei. De fapt, din acest punct începe trage­dia fetei, căci „dublul din vis“ capătă consistență și tinde să preia controlul. Atît Fulviu, cît și Luiza, așadar, au cîte un „dublu de vis“, adică pe Adela Vlaia și Anir Margus. Există cîteva reguli în privința acestor „personaje de vis“, iar cea mai importantă este aceea că dublul nu trebuie lăsat să devină conștient că e într-un vis. Adică visătorul nu trebuie să-și deconspire prezența, căci dublul poate, la rîndu-i, să pătrundă în lumea celui care visează.
„... Dublul tău ești tot tu, încît ceea ce pățește el se reflectă și asupra ta. Dacă tu i te arăți ca o ființă supranaturală, poate să înnebunească. Și atunci s-ar putea ca și ea să ți se arate ca o făptură supranaturală“, o avertizează, la un moment dat, Fulviu pe Luiza. Aceasta va ignora sfatul mai experimentatului visător, lucru care va duce la un adevărat haos, granița dintre lumea visului și cea reală estompîndu-se pînă la dispariția ei totală. Roman cu tentă psihanalitică, Luiza Textoris propune, totuși, un proces invers celui psihanalitic, acela de adîncire continuă în lumea plină de fantasme a visului, după cum recunoaște și Fulviu: „Într-adevăr, ceea ce facem mi se pare și mie a fi complet opus psihanalizei. În loc să interpretăm, visăm. În loc să aducem la lumină fantasmele, intrăm adînc în noaptea care le dă naștere. Sîntem complet nebuni“.
Pentru un lector versat, dar și pentru un cinefil așijderea, cartea lui Corin Braga va constitui un adevărat festin. Intertextual pînă la ultima literă, romanul însuși narînd povestea unei confuze intertextualități instituite între vis și lumea reală, Luiza Textoris abundă în referințe literare și filmice. Voi începe cu cele literare și voi face referire strict la două texte: Peripeţiile Alisei în lumea oglinzii, romanul lui Lewis Caroll, și Maestrul și Margareta, năstruș­nica poveste a lui Bulgakov, deși este evident și faptul că actul inițiatic din romanul lui Corin Braga este unul inspirat de scrierile lui Carlos Castaneda, dar, din lipsă de spațiu, renunț la a mai puncta numeroasele legături cu romanele inițiatice ale așa-zisului antropolog peruvian. Aşa cum spuneam, Fulviu este pentru Luiza un maestru, un inițiator, reiterată fiind astfel povestea dintre Maestru și Margareta, reiterare realizată și prin povestea de iubire dintre cei doi, consumată – cum se putea altfel? – tot în plan oniric. De altfel, Luiza reia, în diferite etape ale aventurii ei, lectura romanului lui Bulgakov. Și Fulviu, citind la rîndu-i romanul lui Bulga­kov, „se pomeni că, în locul maestrului și al Margaretei, se gîndește la Anir și Adela“. De reținut minunata replică din visul lui Fulviu, care, parafrazînd replica șugubățului Wo­land, sună astfel: „Ma­nuscrisele sînt cele care nu ard. Însă visele, da“. Dar care e treaba cu Alice și peripețiile ei în Țara Oglinzilor? Legătura cu scrierile lui Lewis Carroll, căci există trimiteri și la celălalat roman al lui Carroll, în care Alice rătăcește uimită prin Wonderland, sînt evidente. Luiza este, de fapt, o Alice care călătorește, la fel de uimită ca personajul lui Carroll, printr-o lume a minunilor, lumea visului. Ba chiar, la un moment dat, Luiza îi povestește lui Fulviu ce i s-a întîmplat în vis folosindu-se de povestea lui Alice, repovestind-o cu ea, Luiza, ca personaj principal. Nu în ultimul rînd, jurnalul de vise al Luizei poartă titlul Peripețiile Adelei în lumea oglinzii, titlu anticipativ, căci, mai tîrziu, Luiza va învăța să se folosească de oglindă pentru a călători în cele două lumi, în cea de vis și în cea reală. Cam atît despre influențele literare.
Să aruncăm o privire si asupra influențelor venite dinspre lumea cinematografului. Una dintre trimiterile evidente și recunoscute de autor este aceea la pelicula din 2010 a lui Cristopher Nolan, Inception. Astfel, Luiza și Fulviu hotărăsc, la un moment dat, să construiască un oraș de vis, Clusium, pentru „dublurile lor de vis“, iar Luiza se poate transporta, prin intermediul oglinzilor, pentru asta reconstituind din amintire, în oglindă, în mod minuțios, spațiul în care dorește să ajungă. O altă trimitere ar fi la El labirinto del fauno, filmul lui Guillermo del Torro, evocat, de exemplu, în secvențele în care Luiza își desenează trape pentru a intra în diferite încăperi. Apoi dedublarea Luizei și qui pro quo-ul dintre ea și dublul său, Adela, amintesc de The Ward, film semnat de John Carpenter. Să nu uităm însă de unul dintre regizorii preferați ai lui Corin Braga – este vorba despre David Lynch. Citatele din filmele acestui regizor sînt numeroase, dar las cititorului plăcerea să le descopere. Încă o dată, cu cele de mai sus nu am epuizat, după cum ar putea părea, lista conexiunilor din romanul lui Corin Braga, evidente pentru un lector avizat.
Corin Braga reușește, în Luiza Textoris, un adevărat tur de forță printre meandrele lumii visului, o lume explorată de autor și în Claustrofobul și Hidra, lume care, demonstrează Corin Braga, se poate institui cu ușurință drept una reală, mintea omenească putînd cădea astfel pradă unei fatale psihoze – o telescopare a perspectivelor măiestrit surprinsă în Luiza Textoris.



Apărut în „Observator cultural”, nr. 662/ 22.02.2013



joi, 21 februarie 2013

Visul Luizei




Pentru Luiza Textoris, protagonista romanului semnat de Corin Braga, visul este o realitate incontestabilă. În atare situație, nu e de mirare că lucrurile devin, pe parcurs, confuze. Visul, în cele din urmă, o acaparează cu totul pe Luiza, deși fusese avertizată că aventurarea în acea lume nu-i lucru de șagă, că există consecințe pentru fiecare gest de-acolo, din vis. Dar Luiza se simte în mod fatal atrasă de spațiul oniric, un spațiu fascinant prin posibilitățile pe care i le pune la dispoziție. Visele Luizei sunt colorate, vii, iuți, amăgitoare. Iată, spre exemplificare, unul dintre aceste vise, un vis acvatic:

Ultimul vis pe care îl avu înainte de a se trezi începea cu o excursie la mare. Părinții parcaseră mașina deasupra unui golf cu apă de cleștar. „Nu are plajă de nisip!”, protestă Luiza, dar Regine Textoris începuse deja să coboare pe o potecă accidentată, în timp ce Michael, cu o sacoșă în mână, închidea portbagajul și se pregătea să o urmeze. Luiza privi coastele arse de soare, acoperite de tufe rotunde de spini uscați, apoi porni și ea în jos printre bolovani. La jumătatea drumului descoperi o țestoasă care pipăia cu labele ei greoaie praful roșiatic. O privi fascinată în ochii imobili, peste care broasca sfârși prin a trage o pieliță oarbă, apoi o luă în brațe și îi contemplă capul cu piele caroiată hieroglific, cu profil de înțelept egiptean. Văzând-o cum lopăta inutil prin aer cu picioarele solzoase, îl întrebă pe tatăl ei dacă nu ar trebui să o ducă la mare și să o arunce în apă, dar Michael negă, spunând că trebuie lăsată să-și caute singură drumul.
Era pentru prima oară când Luiza vedea o apă atât de transparentă. Stâncile albe care pavau golful întretăindu-se în toate direcțiile, ca fețele unui uriaș cristal, dădeau străfundului nuanțe verzi de topaz. Marea era caldă și sărată, se prelingea pe piele ca un jeleu de miere verzuie. Luiza străbătu înot golful, tăind o dungă de spumă și clăbuci, apoi se întoarse sub stânca unde se instalaseră părinții ei. Regine Textoris îi întinse labele de înot, ochelarii subacvatici și tubul de respirat. Michael îi aruncă și el o frânghie, pe care îi ceru să și-o lege în jurul brâului.

- Ca să te putem trage afară dacă te îneci, explică el, la privirea întrebătoare a fetei.

Luiza își instală toate accesoriile de înot și plonjă sub apă. Lumina își schimbă culoarea, galbenul ars al tufelor ce tiveau golful fu înlocuit de verdele crud și transparent al adâncului. Pe fundalul apei, pielea fetei avea o strălucire portocalie, de caramel. Sub ea se deschise o prăpastie de zeci de metri adâncime, prin care trecea un banc de pești colorați. Întinse mâna să-i atingă, dar înțelese că distanțele sunt altele, că peștii înoată mult mai departe decât îi sugera privirea. Fundul ravenei era acoperit cu mâl, avea contururi topite și moi, așa că Luiza reveni spre mal, unde stâncile erau acoperite de alge maronii și roșii, corali portocalii, stele-de-mare galbene, arici negri ca niște flori cu țepi.
Înotând pe sub apă, ajunse în dreptul unui perete vertical, cu incrustații de cristal care aruncau sclipiri fulgerătoare în pânzele apei. Curioasă, Luiza se apropie și descoperi că stânca semăna cu zidul unui bloc de locuințe, în care intarsiile de cuarț erau de fapt ferestre. „Ce e asta, un oraș în miniatură?” Împrejurul ei, blocurile de rocă arătau ca niște zgârie-nori sfârtecați de căderea unui val uriaș care acoperise un întreg oraș. Aricii-de-mare se dovedeau a fi coroanele de spini ale unor copaci rămași fără frunze. Pe fundul apei, o stâncă acoperită doar în parte de nămol avea forma unei biserici. Pe vârful cel mai înalt sclipea o cruce aurită. ”Dar asta e biserica Sfântul Mihail”, descoperi Luiza. Tot mai intrigată, se apropie de pereții de stâncă cu ferestre de cuarț, în spatele cărora se mișcau făpturi colorate. Nu erau pești, cum crezuse la început, ci oameni în miniatură, închiși în camerele de cristal ca în niște acvarii. „Oare nu se sufocă? Sau aici lucrurile s-au inversat, ei stau în borcane de aer, așa cum ținem noi peștii în borcane cu apă... Poate că eu mă sufoc.”
La acest gând, Luiza începu să se zbată, precum un uriaș zepelin deasupra micului oraș scufundat...


Corin Braga, Luiza Textoris, Polirom, 2012



duminică, 10 februarie 2013

Elogiul libertății






După primul an al izolării sale, o izolare mutilantă, tracasantă, în care a încercat să reziste condiției de apostat, Salman Rushdie a scris, prin 1990, un eseu în care perorează pe marginea subiectului atât de drag lui, libertatea și formele ei de manifestare. În Memoriile sale, autorul Versetelor satanice rezumă ideea acestui eseu, idee care merită reținută, căci ne atenționează în legătură cu pericolul reprezentat de acea umbră hidoasă a limitării libertății de exprimare, o umbră care, vrem sau nu s-o recunoaștem, planează de ceva timp deasupra lumii civilizate, lucru dovedit cu prisosință și de pățania lui Rushdie însuși:

A știut imediat că voia să scrie despre iconoclasm, să spună că într-o societate deschisă nicio idee sau convingere nu putea fi izolată sau scutită de contestările de tot felul – filosofice, satirice, profunde, superficiale, vesele, impertinente sau deștepte. Libertatea nu cerea decât ca spațiul necesar exprimării să fie protejat. Libertatea consta în discuția în sine, nu în deznodământul ei, în capacitatea de a intra într-o polemică, chiar și cu convingerile cele mai profunde ale altora. O societate liberă era turbulentă, nu blajină. Bazarul opiniilor în contradictoriu era locul unde răsuna libertatea.



Salman Rushdie, Joseph Anton: Memorii, trad. Dana Crăciun, Polirom, 2012



 

marți, 5 februarie 2013

Femeia de azi




În Nepotul lui Dracula, romanul lui Alexandru Mușina din 2012, instanța auctorială își face simțită din plin prezența prin numeroase observații/ critici/ cârteli, savuroase producte ale hâtrului spirit mușinian. Iată o mostră:

Dar femeile? Oricâte creme și arome ar folosi, oricât de experte ar fi în utilizarea limbii și a diverselor extremități, ceva esențial lipsește. Noroc cu vibratorul, care, împreună cu pilula anticoncepțională și cu fertilizarea în vitro, a eliberat cu adevărat femeia postmodernă de multimilenara ”servitute voluntară”, vorba lui Raymond Aaron, a sexului live, cu o brută masculină, și a maternității tradiționale. Pentru prima dată în istoria speciei, femeia nu mai are nevoie imperioasă de bărbat. Abia acum femeia încetează să mai fie o biată ”maimuță goală”, oribila, dar adevărata sintagmă a lui Desmond Morris, pentru a deveni acea zeiță, cântată de milenii de poeți, acești vizionari ai umanității. Mai mult, femeia de azi, scăpată, în sfârșit, din lanțurile sexualității și ale maternității, poate să se dedice în întregime edificării de sine și, totodată, educării, mai exact formatării cum se cuvine a soțului sau prietenului, deveniți ceea ce ar fi trebuit să fie dintru început: cel mai inteligent animal de companie.


Alexandru Mușina, Nepotul lui Dracula, Aula, 2012