Visul Luizei

Pentru Luiza Textoris, protagonista romanului semnat de Corin Braga, visul este o realitate incontestabilă. În atare situație, nu e de mirare că lucrurile devin, pe parcurs, confuze. Visul, în cele din urmă, o acaparează cu totul pe Luiza, deși fusese avertizată că aventurarea în acea lume nu-i lucru de șagă, că există consecințe pentru fiecare gest de-acolo, din vis. Dar Luiza se simte în mod fatal atrasă de spațiul oniric, un spațiu fascinant prin posibilitățile pe care i le pune la dispoziție. Visele Luizei sunt colorate, vii, iuți, amăgitoare. Iată, spre exemplificare, unul dintre aceste vise, un vis acvatic:

Ultimul vis pe care îl avu înainte de a se trezi începea cu o excursie la mare. Părinții parcaseră mașina deasupra unui golf cu apă de cleștar. „Nu are plajă de nisip!”, protestă Luiza, dar Regine Textoris începuse deja să coboare pe o potecă accidentată, în timp ce Michael, cu o sacoșă în mână, închidea portbagajul și se pregătea să o urmeze. Luiza privi coastele arse de soare, acoperite de tufe rotunde de spini uscați, apoi porni și ea în jos printre bolovani. La jumătatea drumului descoperi o țestoasă care pipăia cu labele ei greoaie praful roșiatic. O privi fascinată în ochii imobili, peste care broasca sfârși prin a trage o pieliță oarbă, apoi o luă în brațe și îi contemplă capul cu piele caroiată hieroglific, cu profil de înțelept egiptean. Văzând-o cum lopăta inutil prin aer cu picioarele solzoase, îl întrebă pe tatăl ei dacă nu ar trebui să o ducă la mare și să o arunce în apă, dar Michael negă, spunând că trebuie lăsată să-și caute singură drumul.

Era pentru prima oară când Luiza vedea o apă atât de transparentă. Stâncile albe care pavau golful întretăindu-se în toate direcțiile, ca fețele unui uriaș cristal, dădeau străfundului nuanțe verzi de topaz. Marea era caldă și sărată, se prelingea pe piele ca un jeleu de miere verzuie. Luiza străbătu înot golful, tăind o dungă de spumă și clăbuci, apoi se întoarse sub stânca unde se instalaseră părinții ei. Regine Textoris îi întinse labele de înot, ochelarii subacvatici și tubul de respirat. Michael îi aruncă și el o frânghie, pe care îi ceru să și-o lege în jurul brâului.

- Ca să te putem trage afară dacă te îneci, explică el, la privirea întrebătoare a fetei.

Luiza își instală toate accesoriile de înot și plonjă sub apă. Lumina își schimbă culoarea, galbenul ars al tufelor ce tiveau golful fu înlocuit de verdele crud și transparent al adâncului. Pe fundalul apei, pielea fetei avea o strălucire portocalie, de caramel. Sub ea se deschise o prăpastie de zeci de metri adâncime, prin care trecea un banc de pești colorați. Întinse mâna să-i atingă, dar înțelese că distanțele sunt altele, că peștii înoată mult mai departe decât îi sugera privirea. Fundul ravenei era acoperit cu mâl, avea contururi topite și moi, așa că Luiza reveni spre mal, unde stâncile erau acoperite de alge maronii și roșii, corali portocalii, stele-de-mare galbene, arici negri ca niște flori cu țepi.

Înotând pe sub apă, ajunse în dreptul unui perete vertical, cu incrustații de cristal care aruncau sclipiri fulgerătoare în pânzele apei. Curioasă, Luiza se apropie și descoperi că stânca semăna cu zidul unui bloc de locuințe, în care intarsiile de cuarț erau de fapt ferestre. „Ce e asta, un oraș în miniatură?” Împrejurul ei, blocurile de rocă arătau ca niște zgârie-nori sfârtecați de căderea unui val uriaș care acoperise un întreg oraș. Aricii-de-mare se dovedeau a fi coroanele de spini ale unor copaci rămași fără frunze. Pe fundul apei, o stâncă acoperită doar în parte de nămol avea forma unei biserici. Pe vârful cel mai înalt sclipea o cruce aurită. ”Dar asta e biserica Sfântul Mihail”, descoperi Luiza. Tot mai intrigată, se apropie de pereții de stâncă cu ferestre de cuarț, în spatele cărora se mișcau făpturi colorate. Nu erau pești, cum crezuse la început, ci oameni în miniatură, închiși în camerele de cristal ca în niște acvarii. „Oare nu se sufocă? Sau aici lucrurile s-au inversat, ei stau în borcane de aer, așa cum ținem noi peștii în borcane cu apă... Poate că eu mă sufoc.”
La acest gând, Luiza începu să se zbată, precum un uriaș zepelin deasupra micului oraș scufundat...

Corin Braga, Luiza Textoris, Polirom, 2012