Un roman oniric: ”Luiza Textoris” de Corin Braga

„Cîtă vreme visez, nu mă simt amenințată. Indiferent cît de îngrozitoare sînt visele“.
Luiza Textoris

Luiza Textoris, romanul lui Corin Braga apărut la Polirom în 2012, vine în continuarea unor scrieri mai vechi ale autorului, și mă refer aici în special la tetralogia Noctambulii (Dacia, Cluj-Napoca, 1992) – din care face parte și proaspătul Luiza Textoris –, scrieri care au la bază o preocupare, în felul ei – aș zice eu – ontologică, prin care este pusă la îndoială unicitatea realității vieții noastre de zi cu zi. Adică, altfel spus, este realitatea noastră chiar unica sau, așa cum se postulează deja de foarte mult timp în fizică, mai există și alte universuri, fiecare dintre ele dotat cu o realitate proprie, la fel de reală ca aceasta a lumii noastre diurne? Corin Braga, fidel unei alegeri mai vechi, alegere mărturisită la modul concret prin Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (Paralela 45, 1999), explorează, iată, în scrierile sale realitatea onirică, realitatea visului. Asta se întîmplă și în Luiza Textoris, un roman aparte, un roman oniric, unic în felul său în peisajul literar românesc actual.

Autorul mărturisea, într-un interviu din 2012, în legătură cu lumile alternative, următoarele: „Lumile visului şi universurile virtuale pun sub semnul întrebării un mecanism sau instrument psihologic pe care nici filozofii clasici, nici neuroştiinţele moderne nu au reuşit să-l elucideze: criteriul de certificare a realităţii. Ce anume ne face să avem certitudinea că ceea ce trăim este adevărat? [...] Visul, în schimb, pare să suspende nemijlocit criteriul de certificare, încît nu mai simţim nevoia (sau nu mai avem posibilitatea) să înlăturăm întîmplările fantastice sau pur şi simplu neclare, lichide; în interiorul lui, toate lucrurile sînt egal îndreptăţite. Deoarece sînt fragmentare, izolate unele de altele, visele obişnuite nu au nimic ameninţător, nu ne tulbură certitudinea vieţii reale; atunci însă cînd sînt puse cap la cap şi capătă o continuitate, chiar un fel de coerenţă (deşi nu una logică), ele construiesc o viziune totală, care tinde să se substituie celei reale. Astfel pot lua naştere universuri onirice paralele, suprapuse sau întrepătrunse cu lumea noastră“ (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/corin-braga-imi-plac-speculatiile-intelectuale-am-o-adevarata-bucurie-sa-descopar-lucruri-noi-si-sa-elaborez-teorii-despre-ele-de-stelian-turlea-10057707).

Romanul din 2012 al lui Corin Braga pare a fi fost conceput tocmai pentru a confirma cele de mai sus. Protagonista, Luiza Textoris, „o fată cu nasul cîrn și ochi exoftalmici“, o adevărată onirofilă, este inițiată în arta visului de Fulviu, un student care, în experiența Luizei, joacă rolul maestrului, al inițiatorului. El este cel care o învață pe Luiza să-și controleze trupul din vis, el o învață, de asemenea, să-și facă „un dublu de vis“ care să explo­reze locurile de care Luiza se temea în visele ei. De fapt, din acest punct începe trage­dia fetei, căci „dublul din vis“ capătă consistență și tinde să preia controlul. Atît Fulviu, cît și Luiza, așadar, au cîte un „dublu de vis“, adică pe Adela Vlaia și Anir Margus. Există cîteva reguli în privința acestor „personaje de vis“, iar cea mai importantă este aceea că dublul nu trebuie lăsat să devină conștient că e într-un vis. Adică visătorul nu trebuie să-și deconspire prezența, căci dublul poate, la rîndu-i, să pătrundă în lumea celui care visează.

„... Dublul tău ești tot tu, încît ceea ce pățește el se reflectă și asupra ta. Dacă tu i te arăți ca o ființă supranaturală, poate să înnebunească. Și atunci s-ar putea ca și ea să ți se arate ca o făptură supranaturală“, o avertizează, la un moment dat, Fulviu pe Luiza. Aceasta va ignora sfatul mai experimentatului visător, lucru care va duce la un adevărat haos, granița dintre lumea visului și cea reală estompîndu-se pînă la dispariția ei totală. Roman cu tentă psihanalitică, Luiza Textoris propune, totuși, un proces invers celui psihanalitic, acela de adîncire continuă în lumea plină de fantasme a visului, după cum recunoaște și Fulviu: „Într-adevăr, ceea ce facem mi se pare și mie a fi complet opus psihanalizei. În loc să interpretăm, visăm. În loc să aducem la lumină fantasmele, intrăm adînc în noaptea care le dă naștere. Sîntem complet nebuni“.

Pentru un lector versat, dar și pentru un cinefil așijderea, cartea lui Corin Braga va constitui un adevărat festin. Intertextual pînă la ultima literă, romanul însuși narînd povestea unei confuze intertextualități instituite între vis și lumea reală, Luiza Textoris abundă în referințe literare și filmice. Voi începe cu cele literare și voi face referire strict la două texte: Peripeţiile Alisei în lumea oglinzii, romanul lui Lewis Caroll, și Maestrul și Margareta, năstruș­nica poveste a lui Bulgakov, deși este evident și faptul că actul inițiatic din romanul lui Corin Braga este unul inspirat de scrierile lui Carlos Castaneda, dar, din lipsă de spațiu, renunț la a mai puncta numeroasele legături cu romanele inițiatice ale așa-zisului antropolog peruvian. Aşa cum spuneam, Fulviu este pentru Luiza un maestru, un inițiator, reiterată fiind astfel povestea dintre Maestru și Margareta, reiterare realizată și prin povestea de iubire dintre cei doi, consumată – cum se putea altfel? – tot în plan oniric. De altfel, Luiza reia, în diferite etape ale aventurii ei, lectura romanului lui Bulgakov. Și Fulviu, citind la rîndu-i romanul lui Bulga­kov, „se pomeni că, în locul maestrului și al Margaretei, se gîndește la Anir și Adela“. De reținut minunata replică din visul lui Fulviu, care, parafrazînd replica șugubățului Wo­land, sună astfel: „Ma­nuscrisele sînt cele care nu ard. Însă visele, da“. Dar care e treaba cu Alice și peripețiile ei în Țara Oglinzilor? Legătura cu scrierile lui Lewis Carroll, căci există trimiteri și la celălalat roman al lui Carroll, în care Alice rătăcește uimită prin Wonderland, sînt evidente. Luiza este, de fapt, o Alice care călătorește, la fel de uimită ca personajul lui Carroll, printr-o lume a minunilor, lumea visului. Ba chiar, la un moment dat, Luiza îi povestește lui Fulviu ce i s-a întîmplat în vis folosindu-se de povestea lui Alice, repovestind-o cu ea, Luiza, ca personaj principal. Nu în ultimul rînd, jurnalul de vise al Luizei poartă titlul Peripețiile Adelei în lumea oglinzii, titlu anticipativ, căci, mai tîrziu, Luiza va învăța să se folosească de oglindă pentru a călători în cele două lumi, în cea de vis și în cea reală. Cam atît despre influențele literare.

Să aruncăm o privire si asupra influențelor venite dinspre lumea cinematografului. Una dintre trimiterile evidente și recunoscute de autor este aceea la pelicula din 2010 a lui Cristopher Nolan, Inception. Astfel, Luiza și Fulviu hotărăsc, la un moment dat, să construiască un oraș de vis, Clusium, pentru „dublurile lor de vis“, iar Luiza se poate transporta, prin intermediul oglinzilor, pentru asta reconstituind din amintire, în oglindă, în mod minuțios, spațiul în care dorește să ajungă. O altă trimitere ar fi la El labirinto del fauno, filmul lui Guillermo del Torro, evocat, de exemplu, în secvențele în care Luiza își desenează trape pentru a intra în diferite încăperi. Apoi dedublarea Luizei și qui pro quo-ul dintre ea și dublul său, Adela, amintesc de The Ward, film semnat de John Carpenter. Să nu uităm însă de unul dintre regizorii preferați ai lui Corin Braga – este vorba despre David Lynch. Citatele din filmele acestui regizor sînt numeroase, dar las cititorului plăcerea să le descopere. Încă o dată, cu cele de mai sus nu am epuizat, după cum ar putea părea, lista conexiunilor din romanul lui Corin Braga, evidente pentru un lector avizat.

Corin Braga reușește, în Luiza Textoris, un adevărat tur de forță printre meandrele lumii visului, o lume explorată de autor și în Claustrofobul și Hidra, lume care, demonstrează Corin Braga, se poate institui cu ușurință drept una reală, mintea omenească putînd cădea astfel pradă unei fatale psihoze – o telescopare a perspectivelor măiestrit surprinsă în Luiza Textoris.

Apărut în „Observator cultural”, nr. 662/ 22.02.2013