În România, opera lui I.P. Culianu a devenit cunoscută abia după moartea acestuia, adică după 1991. Până în acel moment, se cunoşteau destul de puţine lucruri despre acest savant român care trăia în SUA. Interviul din 1984, luat de Andreri Oişteanu lui I.P. Culianu, este, probabil, singurul material în limba română care ar fi putut da socoteală, într-o oarecare măsură, în perioada comunistă, despre autorul lui Eros şi magie în Renaştere. 1484. Saga publicării interviului este povestită de Andrei Oişteanu într-un scurt text apărut în 1991 în Cotidianul, reluat apoi în volumul Ioan Petru Culianu: omul şi opera. Nici după 1991, în ciuda unei scurte perioade de interes din partea cititorilor români – interes stârnit mai degrabă de titulatura lui Culianu de „discipol al lui Mircea Eliade” -, opera acestuia nu a suscitat, în România, un interes deosebit, aşa după cum ar fi meritat. Un lucru, însă, e cert: I.P. Culianu şi-a format un public aparte de cititori, un public dacă nu numeros, măcar constant. Cea care a depus şi depune în continuare cele mai mari eforturi în a menţine viu interesul pentru opera lui Culianu este sora acestuia, Tereza Culianu-Petrescu. Din 1991 încoace, sub tutela Terezei-Culianu Petrescu, au apărut, mai întâi la Nemira, apoi la Polirom, numeroase volume, multe dintre ele inedite, din opera lui I.P. Culianu. De asemenea, despre cărțile și activitatea lui Culianu au apărut în colecţia „Biblioteca Ioan Petru Culianu”, colecţie iniţiată de Editura Polirom şi îngrijită de Tereza Culianu-Petrescu, câteva studii şi evocări. De remarcat că multe dintre studiile şi evocările respective aparţin unor autori români, cu toate că I.P. Culianu şi-a construit şi consolidat cariera în afara graniţelor României. Deşi cu o oarecare notorietate în timpul vieţii, Culianu a fost, după asasinat, dat uitării destul de repede de către colegii şi prietenii săi europeni sau americani. De ce? Greu de răspuns. Inteligent, provocator, incisiv, contestatar, Culianu, ce e drept, a incomodat prin căutările sale prea puţin convenţionale. Ocultismul, de exemplu, a fost unul dintre domeniile des frecventate de către Culianu, amănunt care nu a scăpat amatorilor de senzaţional. Nici metoda sa, dezvoltată de-a lungul mai multor ani, nu era în măsură să-l avantajeze în branşa istoricilor religiei, din moment ce metoda cu pricina propunea drept unică origine a tuturor credinţelor religioase mintea omenească, ceea ce limita un întreg domeniu la un singur teritoriu, cel cognitiv.
Toate aceste tribulaţii – intelectuale şi nu numai - ale unui destin defel comod au fost foarte bine surprinse în texte mai mult sau mai puţin ample, mai mult sau mai puţin aplicate la opera lui Culianu, de către diverse nume, printre care Matei Călinescu, Andrei Oişteanu sau Horia-Roman Patapievici.
1. 1996. O investigaţie jurnalistică
În 1994, Elémire Zolla publica, în Italia, volumul Ioan Petru Culianu. Era prima apariţie editorială dedicată savantului român. În octombrie 1996, în SUA, Ted Anton publica volumul de investigaţie jurnalistică Eros, Magic, and the Murder of Professor Culianu (Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu), un volum care, în ciuda unei literaturizări evidente, propunea o viziune pertinentă - şi prima, de altfel - asupra vieţii lui I.P. Culianu. Ted Anton a reuşit să creeze un portret heteroclit, derutant pe-alocuri, portret bazat, după cum mărturiseşte uşor stângaci autorul, pe o metodă recomandată de însuşi Culianu studenţilor săi: „În alcătuirea acestui portret compozit, poate plin de ambiguităţi şi contradicţii am recurs la o teorie a ştiinţei sau a istoriei care se numeşte complexitate şi pe care Culianu o recomanda noilor savanţi. Astfel, în timp ce un tradiţionalist se întoarce în timp şi, ştiind finalul, potriveşte fiecare piesă ca într-un puzzle care îi o oferă o explicaţie, savantul care adoptă metoda complexităţii ia în considerare diferite versiuni, din unghiurile de vedere ale mai multor jucători, şi acţionează înainte, privind fiecare acţiune ca pe un produs al şansei şi al mereu schimbătoarelor posibilităţi de a opta”.
Dincolo, însă, de aceste elemente, Ted Anton ia în considerare - deseori la modul amatoristic – şi opera celui despre care scrie. Se poate afirma că, din acest punct de vedere, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu este, într-o oarecare măsură, şi un op teoretic, de analiză, din perspectivă biografică, a operei lui I.P. Culianu. Încă din primele pagini sunt dezvăluite – la modul senzaţional, însă, aşa cum stă bine unei investigaţii jurnalistice – bazele metodei lui Culianu, totul asezonat cu citate bine alese din operele savantului român. Iată un exemplu, cu un citat din The Tree of Gnosis, volum apărut în 1992, la HarperCollins, în care este promovată ideea unui destin prestabilit, destin de care Culianu ar fi fost conştient, lucru care reiese, de altfel, şi din semnele mai mult sau mai puţin evidente pe care acesta le-a strecurat în opera sa: „Aidoma mentorului său (Mircea Eliade, n. m.), misticilor sau poeţilor romantici, Culianu simţea că detaliile existenţei noastre, precum şi coincidenţele care o punctează, oferă un răspuns celor mai profunde întrebări referitoare la propria noastră identitate. Iar vizionarismul scrierilor şi comentariilor sale politice a imprimat cazului o dimensiune în plus dintre cele mai stranii. Căci, într-adevăr, Culianu a scris despre evenimente politice care au avut loc peste luni sau ani, despre secte secrete, şi despre crime extraordinar de asemănătoare cu cea căreia el însuşi i-a căzut victimă. Această moştenire oferă indicii tuturor celor care se ostenesc să le caute – referitoare lan logica universului nostru, la procesele noastre psihice, şi poate la identitatea ucigaşilor săi... Considera (I.P. Culianu, n.m.) că fascinaţia secolului XX pentru «arhetipuri, formalism şi structuralism» demonstrează că în momentele de criză, cum ar fi o revoluţie, putem vedea cu mare claritate procesele care operează în straturile profunde ale istoriei. El scria că asemenea convulsii revelează sisteme de gândire care funcţionează, fiecare, aproape ca «un obiect ce ar veni dinafară şi ar intersecta propriul nostru spaţiu într-un mod aparent la întâmplare, ascunzând însî o logică pe care o putem revela doar dacă suntem în stare să ieşim din spaţiul nostru»”.
2. O nouă paradigmă epistemică – pro şi contra
Despre opera lui I.P. Culianu, cu excepţia unor prefeţe sau postfeţe, nu s-a scris prea mult în România până pe la începutul anilor 2000. Volumul lui Nicu Gavriluţă, Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale, apărut în 2000, este primul în care opera savantului român are parte de o prezentare integrală. Considerat de Sorin Antohi „cel mai prolific autor român inspirat de ideile lui Ioan Petru Culianu”, profesorul universitar ieşean Nicu Gavriluţă, în cele douăsprezece capitole ale lucrării sale, propune scurte prezentări ale principalelor teme din textele teoretice şi literare ale lui I.P. Culianu. Nu exhaustivitatea este atuul cărţii lui Nicu Gavriluţă, ci, dimpotrivă, caracterul sintetizator al prezentării temelor care străbat opera savantului român – deşi s-ar putea susţine şi contrariul, şi anume că, în acest caz, ar fi vorba mai degrabă de un inconvenient decât de un atuu. Nu importă, cred eu, cel puţin în cazul acestui volum din 2000 - care a fost, de altfel, urmat, în 2003, de un altul, Fractalii şi timpul social – stufoşenia teoretică, bibliografică, cât punctarea unor teme centrale, precum gnosticismul, fantasmele nihiliste, fractalii, arta memoriei, magia. În fond, cartea lui Nicu Gavriluţă îşi propune o prezentare accesibilă a operei lui Culianu, constituind, astfel, o bună introducere în subteranele acesteia. Sau, după cum mărturiseşte însuşi autorul în Cuvânt înainte: „Distribuite generos în cuprinsul celor 15 volume de ştiinţă şi ficţiune pe care Culianu a avut răgazul să le scrie în cei 41 de ani, ideile şi teoriile sale se cer ordonate tematic, interpretate convingător şi explicate într-un limbaj accesibil publicului larg cultivat”. Demersul lui Nicu Gavriluţă a fost urmat – trebuie menţionat - de un altul asemănător, şi aici mă refer la cartea din 2010 a lui Dorin David, De la Eliade la Culianu care propune, de asemenea, o prezentare succintă a temelor din opera lui I.P. Culianu. Interesante sunt şi addendele 1 şi 2, care conţin un interviu cu Moshe Idel şi câteva intervenţii din dezbaterea de la Iaşi din 1998 „Ioan Petru Culianu. Omul, viaţa şi opera”. Moshe Idel sesizează, pe bună dreptate, în interviul acordat lui Nicu Gavriluţă, că sistemul lui I.P. Culianu presupune credinţa într-o plenitudine ontologică, ceea ce înseamnă că „toate variantele acestui sistem se vor împlini” – credinţă cu valoare de axiomă, cel puţin pentru Culianu. Mai departe, Moshe Idel îşi exprimă, în termeni deloc evazivi, reţinerile vizavi de această metodă pe care „ultimul” Culianu mizase enorm: „Propunând această nouă metodologie, Culianu o face din pespectiva istoriei religiilor. Or el este cu adevărat un istoric numai dacă toate variantele sistemului se vor împlini. Altfel teoria este problematică, fiindcă jocul variantelor nu este în totalitate întrupat. În acest caz, istoria ar fi mai importantă decât sistemul. În ultima sa carte, el îşi prezintă teoria ca fiind una istorică. Este greu de crezut, pentru că nimeni nu poate să ştie dacă toate variantele vor fi întrupate”. Argumentul lui Moshe Idel este unul, de ce să nu o recunoaştem?, de bun simţ şi semnalează un punct slab în care metoda dezvoltată de Culianu în ultimele sale volume ar putea fi atacată.
În cadrul conferinţei din 1998, „Ioan Petru Culianu. Omul, viaţa şi opera”, metoda lui Culianu este discutată de pe poziţii mai puţin critice. Plasat printre gânditorii care, începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, au avut un rol major în conturarea unei noi paradigme epistemice –ca Thomas Kuhn, Alexandre Koyré, Max Scheller şi „epistemiologii anarhişti” Lakatos şi Feyerabend -, I.P. Culianu este perceput ca un „explorator de frontieră” – aşa cum îl numeşte, într-o intervenţie, Ştefan Afloroaei. Dezbaterea de la Iaşi din 1998 a pornit, practic, de la această premiză, justificată de atfel. Florin Platon, de exemplu, consideră metodologia lui Culianu, prin care evoluţia este concepută „ca o succesiune de paradigme incomensurabile”, una fertilă „pentru că ne obligă să fim mai prudenţi faţă de propriul nostru trecut”. Ştefan Afloroaei remarcă, la rându-i, că, în cazul lui Culianu „nici metafizica şi nici hermeneutica nu-şi mai păstrează graniţele lor tradiţionale”, iar prin metoda sa, savantul român a impus un nou mod de a percepe istoria religiilor - şi nu numai -, prin aceea că nu se mai poate vorbi „de o singură cultură originară, de un singur loc privilegiat în lume sub aspect spiritual”. Altfel spus, „fiecare tradiţie rămâne în definitiv ireductibilă”.
Volumul lui Nicu Garviluţă, Culianu, jocul minţii şi lumile multidimensionale, are meritul – nu mic - de a contura – ce-i drept, prea puţin critic – profilul unei metodologii originale, ale cărui efecte sunt încă prea puţin conştientizate, chiar şi acum, după mai bine de 20 de ani de la asasinarea lui I.P. Culianu.
3. Eliade versus Culianu
Micile eseuri ale lui Matei Călinescu propun un personaj cu nimic diferit de acel Culianu din textele unor Claudio Gatti sau Ted Anton, şi anume „un fin expert în istoria teoriilor şi practicilor magice, pe care încerca să le explice prin teorii ştiinţifice moderne sau post-moderne (paradoxuri logice şi enigme fizico-matematice, anumite aspecte ale ştiinţei cognitive), fiind el însuşi un autor de povestiri în maniera lui Borges”. Culianu era, altfel spus, un „sceptic credul”: „Ca savant, îndoiala îi stimula dorinţa de cercetare, îl ghida în labirintul tot mai vast al propriei erudiţii. Ca vizionar, în anumite momente de deschidere faţă de prieteni sau de studenţi apropiaţi, abandona îndoiala ca din senin, arătându-şi faţa ascunsă de om în fond superstiţios. (Superstiţia la intelectualii creatori e un semn de prospeţime şi de vitalitate). Oricum, mi se părea amuzant şi bizar să aflu că practica, de pildă, divinaţia şi că-şi ghicea viitorul în cărţile de tarot. Pe de altă parte, în discuţiile despre religiile constituite, şi în primul rând despre creştinism, putea fi de o luciditate negativă care se apropia de cinism. Citea disputele teologice ca pe nişte confruntări tactice, mascate şi calculate, înscrise într-o luptă pentru putere – dar o putere care niciodată nu începea, deşi sfârşea, prin a fi politică. Preferinţele lui mergeau spre misticisme sau erezii (gnozele şi dualismele au fost o preocupare majoră), în opoziţie cu bisericile creştine, dintre care judeca sever, către sfârşitul scurtei sale vieţi (a murit înainte de a împlini 42 de ani), mai ales ortodoxia răsăriteană, cu reflexele ei ideologice antimoderne («ortodoxismul)»”. Portretul realizat de Matei Călinescu propune un personaj, iată, incitant, provocator – personaj regăsibil ca atare, repet, şi în câteva texte de ficţiune scrise după asasinarea savantului român. Nu scapă evocării nici perioada în care Culianu se afla într-o situaţie dilematică, destul de delicată, după ce aflase despre trecutul cu iz legionar al lui Mircea Eliade. Fidel maestrului său, Culianu l-a apărat o perioadă destul de lungă, deşi se simţea prins oarecum la mijloc, între datorie şi dorinţa de a cunoaşte adevărul despre „derapajul” politic al lui Eliade din anii ̕30. A aflat despre cele câteva articole din Buna Vestire semnate de tânărul Mircea Eliade, însă, credea în continuare în nevinovăția acestuia, dând vina pe contextul unor vremuri tulburi. Mai mult, a plănuit, împreună cu Matei Călinescu, să publice articolele cu pricina într-un volum cu o prefaţă scrisă de Culianu însuşi: „Este evident – precizează Matei Călinescu – că poziţia în care se afla Culianu era foarte delicată. El voia, desigur, să-l disculpe pe maestrul său de bănuieli de «antisemitism»...”
Deloc densă, cartea lui Matei Călinescu poate constitui, în schimb, prin evocările ei, un bun punct de plecare pentru un mai amplu studiu comparatist Eliade- Culianu.
Proiectul lui Matei Călinescu, acela de a-i evoca în paralel, cu evidente tendinţe comparatiste, pe Mircea Eliade şi I.P. Culianu a fost reluat şi de Andrei Oişteanu în volumul din 2007 Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. În cartea lui Andrei Oişteanu, difereneţele dintre cei doi istorici ai religiilor sunt şi mai evidente. În capitolul „Un călător în lumea de dincolo” ele sunt bine punctate. Astfel, observă Andrei Oişteanu, „Mircea Eliade s-a ocupat de «istoria generală a religiilor» (era un «generalist», cum l-ar fi numit Culianu), avându-l ca «maestru» şi «model» pe savantul italian Raffaele Pettazzoni”. Viziunea lui Eliade a fost, aşadar, una de sinteză, macroscopică. În schimb, „I.P. Culianu s-a remarcat mai mult prin lucrări analitice, de microscopie, specializându-se în câteva teme majore (gnosticismul, religiile şi mitologiile dualiste, extazul şi ascensiunea sufletului, magia şi filozofia renascentistă), pe care le-a sondat în profunzime”. Distanţarea lui I.P. Culianu de Mircea Eliade era, în atare situaţie, de neevitat. A. Oişteanu dă şi un exemplu – în afara prefeţei lui Culianu la Dicţionarul religiilor, dicţionar scris în colaborare cu Mircea Eliade –, care ilustrează foarte bine detaşarea de „maestru”. În paranteză fie spus, Culianu, de la bun început, în ciuda admiraţiei pentru Eliade, a privit cu circumspecție opera acestuia. Mai mult, ca să revin la exemplul lui A. Oişteanu, I.P. Culianu ezită să-l menţioneze în cărţile sale pe Eliade, aşa cum s-a întâmplat în Călătorii în lumea de dincolo, unde ideologiile şi practicile şamanice ocupă un loc important. Volumul despre şamanism al lui Mircea Eliade nu este deloc menţionat, deşi, după cum bine observă şi A. Oişteanu, Culianu consideră viziunile extatice şi călătoriile extramundane ca aparţinând categoriei fenomenelor şamanice – ceea ce nu exclude abordarea lui Eliade, dimpotrivă. Interesant se dovedeşte, la rându-i, ca şi în cazul cărţii lui Nicu Gavriluţă, dosarul de la finalul volumului care conţine intervenţii din cadrul unei dezbateri cu tema Eliade versus Culianu, dezbatere din 2002, organizată sub egida Grupului pentru Dialog Social. Interesantă şi la obiect este, cred eu, referitor la această temă, intervenţia lui Moshe Idel. În privinţa lui Mircea Eliade, Moshe Idel consideră că – nici mai mult, nici mai puţin – istoricul român al religiilor, deşi a scris despre toate religiile, s-a referit mereu doar la una singură: acea religie apărută la sfârşitul anilor ̕ 20 ai secolului trecut , „ca un efort de a unifica România Mare prin religia satului”: „Eliade este omul unei misiuni care a rămas singura lui misiune de bază, de a arăta, de fapt, marea lumină care vine dinspre Carpaţii de Est. N-aş vrea să fiu reducţionist, dar cred că e foarte uşor de argumentat acest punct, chiar dacă avem un scriitor care a fost extraordinar de prolific şi a scris despre toate religiile din lume. A scris, dar, de fapt, centru de gravitaţie a rămas unul. Cred că Eliade nu s-a schimbat din punctul acesta de vedere de la începutul anilor ̕30. Mai clar, cred că s-a format la mijlocul anilor ̕ 30 şi, de fapt, din eseurile pe care le-a scris despre Meşterul Manole şi Mioriţa puteţi vedea toate ideile de bază, care au devenit universale în câţiva ani”.
Cât despre I.P. Culianu, părerea lui Moshe Idel este, de asemenea, mai mult decât pertinentă. Tendinţa deconstructivistă – remarcă acesta – este evidentă, în cazul lui Culianu, încă din primele lui studii, nu doar în ultima sa fază. Moshe Idel vorbeşte despre un Culianu aplicat, textualist, adept, spre deosebire de Eliade, al fenomenologiilor multiple: „Din primele studii pe care le-a publicat, deşi sunt orientate spre probleme care l-au preocupat şi pe Eliade – psihanodia şi lucruri foarte asemănătoare şamanismului –, tânărul Culianu începe cu o viziune care este foarte tipologică..., dar este şi foarte textuală. Din acest punct de vedere, el face un fel de tipologie care este de fapt un fel de deconstrucţie a atitudinii cercetătorilor religioase de dinainte. Acesta este primul Culianu, care este deja foarte diferit de monoliticul Eliade. Este textualist, este, cel puţin la început, foarte istoric şi aici aproape n-am găsit influenţa lui Eliade”. O altă observaţie interesantă este şi aceea că, spre deosebire de Mircea Eliade, Culianu s-a aflat într-un continuu proces de schimbare, de evoluţie: „După moartea lui Eliade, şi eu l-am cunoscut pe el atunci, s-a schimbat, iar asta nu i s-a întâmplat lui Eliade. Pentru că diferenţa mare este că I.P. Culianu, care a murit la 41 de ani, s-a schimbat infinit mai mult decât Eliade, care amurit la 79 de ani. Culianu s-a schimbat într-o direcţie care cred că nu are nimic de a face cu pro ori contra lui Eliade... În ultimele studii el a evoluat spre o viziune care este viziunea contemporană lui Culianu, nu pentru că el a încercat să se debaraseze de Eliade, pentru că Eliade nu mai era aşa de mult în structura lui... Culianu a fost, de fapt, un cosmopolit clasic... Culianu cred că a încercat, şi cred că a şi reuşit, să devină o figură cosmopolită, care înseamnă postmodernă, care înseamnă joc mental, care nu crede, poate, în structuri profunde ale realităţii...”
Volumul lui A. Oişteanu, prin viziunea sa comparatistă, se înscrie în siajul cărţii lui Matei Călinescu din 2002, însă, spre deosebire de aceasta din urmă, este mai aplicată, urmărind cu mai multă atenţie liniile de dezvoltare ale celor doi istorici români ai religiilor.
4. Ioan Petru Culianu: omul şi savantul. Ultimul Culianu
În 2001, la Editura Nemira, a apărut, sub coordonarea lui Sorin Antohi, o primă lucrare colectivă în două volume, Religion, Fiction and History. Essay in Memory of Ioan Petru Culianu, despre omul şi savantul I. P. Culianu. Printre autorii prezenţi în antologie s-au numărat Andrei Codrescu – cu un fragment din romanul Messiah –, Paul Richard Blum, Bruce Lincoln, Dumitru Radu Popa, Dan Alexe. În 2002, pe lângă volumul coordonat de Nicu Gavriluţă, Ioan Petru Culianu. Memorie și interpretare (Editura T, Iaşi, 2002) – cu eseuri semnate de Nicu Gavriluţă, Daniela Dumbravă, Liviu Antonesei, Adrian Porciuc, Mihaela Veronica Miron, Aurel Codoban, Petre Dumitrescu sau Ştefan Afloroaei –, a apărut la Nemira o altă antologie, Ioan Petru Culianu. Omul și opera, coordonată, de asemenea, de Sorin Antohi, antologie cu eseuri, de data asta, în limba română şi concepută pentru un public mai larg. Autorii textelor din această ultimă antologie – dintre care îi numesc pe Tereza Culianu-Petrescu, Mircea Martin, Andrei Pleşu, Gianpaolo Romanato, Giovanni Casadio, Andrei Oişteanu, Matei Călinescu, John Crowley, Moshe Idel, Dorin Tudoran, Michael Alloca, Ted Anton, Umberto Eco – propun cititorului un portret compozit al celui care a fost Ioan Petru Culianu.
În această antologie, Horia-Roman Patapievici este şi el prezent cu un text reluat apoi în Ultimul Culianu (Humanitas, Bucureşti, 2010). Volumul din 2010, Ultimul Culianu, mai conţine, de altfel, şi alte texte deja publicate, articole, postfeţe la volume de Culianu şi conferinţe ţinute între 1993 şi 2004. Opul lui Horia-Roman Patapievici, în ciuda contestărilor, este unul aplicat, care surprinde esenţialul metodologiei din ultimele texte ale savantului român. Opera lui I.P. Culianu este privită, după cum suntem avertizaţi încă din titlu, din perspectiva „ultimului Culianu”, a celui care îşi cristalizase, în 1990, după câţiva ani de tatonări, metoda. Abordarea metafizică, numită astfel de chiar H.-R. Patapievici, din această carte este una nu puţin riscantă – aşadar şi vulnerabilă – şi mizează pe ipoteza blagiană a cenzurii transcendente: când un creator se apropie de un secret teribil – legat, de obicei, de alcătuirea acestei lumi –, „ceva de dincolo de el îl amuţeşte”. Cenzura nu poate exista fără cezură, fără acea „fisură în normalitatea inofensivă a cunoaşterii”. Scenariul, în acest context, este unul simplu şi pe baza acestuia H.-R. Patapievici îşi construieşte demonstraţia din Ultimul Culianu: „Un creator talentat devine, la un moment dat, neverosimil de înzestrat. Acest eveniment îi împarte viaţa şi creaţia în două. O cezură neaşteptată îl face alt om”. În cazul lui Culianu, cezura s-a manifestat printr-o anume revelaţie, aceea a unei scheme universale de cunoaştere. În funcţie de această cezură, H.-R. Patapievici propune următoarea periodizare a evoluţiei lui I.P. Culianu: „tânărul Culianu” (cel din Iocari serio, 1979, carte neterminată, dar esenţială în evoluţia savantului român), „primul Culianu” (cel din Eros şi magie în Renaştere. 1484), un Culianu intermediar (cel din Arborele gnozei, volum în care accentul cade nu pe informaţie, ci pe metodă) şi „ultimul Culianu” (cel din Călătorii în lumea de dincolo).
Viabilitatea volumului semnat de H.-R. Patapievici ţine şi de acceptarea, de către cititor, a unei convenţii riscante, care are legătură, în cele din urmă, cu domeniul speculativ. Această convenţie propune un scenariu ce anulează normalitatea realului prin inserarea unei posibilităţi fantastice, incredibile: cea a cenzurii transcendente. I.P. Culianu apare, astfel, în postura unui privilegiat, iese din rândurile oamenilor obişnuiţi. Totuşi, este vorba, repet, doar de un simplu scenariu, ceea ce nu anulează justeţea observaţiilor legate de metoda lui Culianu. Mai mult, autorul însuşi face, la un moment dat, distincţia dintre real şi planul ideilor, cel în care acţionează, de fapt, şi ipoteza sa de lucru: „Am folosit deci ipoteza cenzurii transcendente ca pe un cifru al misterului şi al inacceptabilului. Cititorii însă nu trebuie să uite nicio clipă că Ioan Petru Culianu a fost asasinat şi că acest om excepţional a fost smuls din viaţă printr-o crimă îngrozitoare, comisă de un scelerat care nu a fost niciodată adus în faţa justiţiei”.
Receptarea critică a operei lui I.P. Culianu nu este una prea vastă, densă. Nu e de mirare. Ideile lui Culianu, cărţile sale, nu au avut încă timpul necesar pentru a prinde rădăcini într-o cultură încă neaşezată, care, după mai bine de 20 de ani de la revoluţia anticomunistă, îşi mai caută reperele. Iată, chiar şi acum, în 2013, mai apar volume inedite de I.P. Culianu cu prefeţe şi postfeţe – ce-i drept – bine scrise, bine documentate. Cu toate acestea, adevăratele cărţi despre opera lui I.P. Culianu încă nu s-au scris, încă se mai lasă aşteptate.
BIBLIOGRAFIE
1. Anton, Ted, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Nemira, Bucureşti, 1997
2. Călinescu, Matei, Ioan. P. Culianu şi Mircea Eliade- amintiri, lecturi, reflecţii, Polirom, Iaşi, 2002
3. Gavriluţă, Nicu, Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale, Polirom, Iaşi, 2000
4. Ioan Petru Culianu: omul şi opera, vol. coord. de Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2003
5. Oişteanu, Andrei, Religie, politică şi mit: texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, Polirom, Iaşi, 2007
6. Patapievici, Horia-Roman, Ultimul Culianu, Humanitas, Bucureşti, 2010
Apărut în revista „Steaua”, nr. 11-12/ 2013
0 Comentarii