miercuri, 26 octombrie 2011

[era seară]





era seară

tu te spălai pe dinți cu mișcări încete și circulare

te-ai clătit apoi zgomotos umflându-ți obrajii tineri cu apă caldă

mai târziu ne-am uitat la un film

ca întotdeauna tu ai adormit prima

sunt curios

ce vei face

da, ce vei face, când, într-o seară, eu voi adormi primul?




marți, 18 octombrie 2011

CAZUL MIRCEA CĂRTĂRESCU (I)





nu te oprești din scris pentru că nu ai timp să scrii, ci mai degrabă
îți ocupi timpul cu prostii pentru că nu mai poți scrie.

Mircea Cărtărescu, Zen (Jurnal 2004-2010)


Pentru nu se ştie cât timp, cartea pare a se mai bucura de o oarecare autoritate, motiv pentru care, crede Alberto Manguel în The Library at Night, „Volume groase de memorii încă sunt scrise de aceia care vor să pară puternici…”. Oare asta să-şi dorească și Mircea Cărtărescu prin consistentele sale consemnări diaristice, mai precis prin publicarea lor? Confirmarea unui anume prestigiu? Un lucru este cert, atestat fiind de rândurile din ultimul său volum memorialistic, Zen (Jurnal 2004-2010): mărturisitorului îi e teamă că nu mai are nimic de spus ca scriitor – în orice caz, nimic care să conteze. Publicarea unui jurnal consistent ar contribui, pare-se, la confirmarea și menținerea unui prestigiu în fapt necontestat de nimeni la modul serios, dar care nu a mai fost ratificat de ceva vreme printr-un act creator valid (dar cine este cel care-l validează: scriitorul, cititorul, criticul literar?). Așadar, în atare situație, poți alege, așa cum a făcut-o și Cărtărescu, calea cea mai simplă, dar și cea mai sinceră: scrii despre neputința de a scrie. De unde această secătuire, însă, a potenţialului creator? Răspunsul, dat de chiar împricinat, e simplu: „M-am lăsat încălecat de viaţă. Care delicat şi perseverent, cu o apăsare niciodată violentă, mi-a rupt în bucăţi şira spinării”. De altfel, Mircea Cărtărescu a devenit o marcă, lucru resimţit de acesta cu asupra de măsură: „Apar la numeroase televiziuni, simbol vid şi multiplicat la nesfârşit precum cutiile de supă Campbell… Ce mai simt cu adevărat? Ce-aş vrea cu adevărat să fac din viaţa mea? Nu mai sunt în stare să mi-o spun, deşi o ştiu prea bine”. Personajul principal al acestui jurnal numit Zen este cel de al treilea volum al seriei Orbitor, Aripa dreaptă. Miza, ambiţia lui Cărtărescu, în condiţiile enumerate mai sus, este aceea de a mai scrie o carte viabilă, una singură - o luptă aprigă cu propria-i slăbiciune sau, mai bine spus, cu propria-i putere nemaiaflată acum la zenit, ca-n vremurile bune de altădată. Când ceva mai optimist, când de un pesimism feroce, Mircea Cărtărescu încearcă să-şi ducă la bun sfârşit planul, fără a beneficia de vreun pivot statornic. Totul pare a se clătina în jurul său, afectat de o instabilitate incurabilă, ceea ce duce, uneori, în cazul personajului nostru, la penibile puseuri de panică. Martor al acestei zbateri este Zen, ale cărui pagini sunt pline de eşecuri, de depresii, de halucinaţii. Avem textul unei ratări, text care se propune, în mod paradoxal, ca unul viabil literar, neratat. Frazele sunt aproape perfect construite, aproape niciodată scăpate de sub control, meditaţiile sunt atrăgătoare prin „preaplinul” lor tâlc, un tâlc care, deseori, este parcă rupt dintr-un text de Coelho, ceea ce, culmea!, nu deranjează (iată care este şi apoftegma mea preferată: „Realitatea nu este datul cel mai simplu, ci constructul cel mai complex al minţii”). Dar asta nu înseamnă că multe rânduri nu sunt destul de vii, de convingătoare, mai ales cele din care transpare neputinţa (de-a mai scrie, de-a mai trăi etc.). Într-un final, Orbitor. Aripa dreaptă își revendică ultima frază, ceea ce ar coincide cu o mare despovărare. Eronat! Terminarea Aripii drepte nu aduce cu sine şi izbăvirea. Dimpotrivă, rămâne un gol care se cere umplut cu un alt text, neliniştile se cer potolite cu o altă poveste. Până atunci rămân doar nemulţumirile mai mult sau mai puţin simple, legate de cotidian, şi frustrările unui om dintr-o generaţie cu alte deprinderi culturale (inevitabil superioare celor de-acum!): „Când citeam o carte, primul nostru gând era s-o situăm undeva în edificiul neterminat şi totuşi mereu complet al literaturii. Când cei de azi citesc o carte, se uită la ea ca la o cărămidă izolată, sub care şi peste care nu este nimic. O privesc perplecşi un sfert de oră şi apoi ridică, aproape aleatoriu, degetul mare sau îl lasă în jos. S-a dat verdictul”. O explicaţie poate prea facilă, prea generală, ca să explice eşecul la public al ultimelor două volume din Orbitor. Sau: „Nu mai e nevoie de scriitori «cu operă», cu un proiect artistic, ci doar de cărţi mişto, pe care le uiţi citind alte cărţi mişto”. Din nou, frustrarea ia chipul unor maxime prea generale (deşi, recunosc, nu lipsite de o oarecare justețe!). Lucrurile, însă, ar fi prea simple dacă totul s-ar rezuma numai la atât, dacă nu ar mai fi vorba despre încă un ceva. Mircea Cărtărescu, pare-se, se află în căutarea unui adevăr, al unui adevăr numai al său. Însă, aflarea acestui adevăr nu garantează şi capacitatea posesorului de  a-l exprima pe de-a-ntregul, de-aici tragismul stării experimentate şi de Cărtărescu: „E vechea poveste: de când a devenit un tolstoian, contele nu a mai fost Tolstoi. El a fost Tolstoi pe când scria romane. Dar când a simţit adevărul (ceea ce credea el că este adevărul) încolţit în el, n-a mai scris, sau a scris incomparabil mai prost, fiindcă scrisul se sparge ca o pungă de hârtie dacă pui ceva prea greu în el. În acest punct mă aflu şi eu… Nu mai vreau să fiu iubit, nici să spun lucruri care să li se pară multor oameni adevărate. Vreau să mă întorc la mine însumi, chiar dacă mă voi găsi sălbăticit şi mut”. Inevitabil, viziunea asupra viitorului este una întunecată, prezentul fiind bântuit de semne apocaliptice, printre care și crepusculul cărții pe suport de hârtie: „Civilizaţia cărţii apune, a apus. Şi noi, vechii protagonişti, o dată cu ea. E unul dintre semnele cele mai teribile ale schimbării vremurilor, poate ale sfârşitului lor, alături de cutremurele tot mai dese şi de împietrirea inimilor.” Voi încheia în această notă pesimistă, tocmai pentru că ultimul jurnal cărtărescian, despre care a fost vorba în rândurile de mai sus, este unul sumbru, care nu prea lasă loc speranţei, un jurnal vădit ipohondru.

Sugestie de servire: A se viziona Melancholia lui Lars von Trier într-una dintre pauzele de lectură ale Zen-ului cărtărescian.


Mircea Cărtărescu, Zen: jurnal 2004-2010, Bucureşti: Humanitas, 2011, 632 p.


Despre Zen: jurnal 2004-2010: