luni, 17 decembrie 2012

Rugăciunea lui Jake

 

Am zărit catedrala la capătul străzii și m-am îndreptat spre ea. Prima dată când o văzusem mi se păruse că fațada e urâtă, dar acum mi-a plăcut. Am intrat înăuntru. Înăuntru era întuneric și sumbru, coloanele păreau nesfârșit de înalte, oamenii stăteau cufundați în rugăciune, și mirosea a tămâie, iar pe laturi se aflau câteva ferestre minunate. Am îngenuncheat și am început să mă rog și m-am rugat pentru toți cei către care mi se îndreptau gândurile, Brett și Mike și Bill și Robert Cohn, și eu însumi, și toți cei ce se luptau cu taurii, în parte pentru fiecare dintre cei ce-mi plăcuseră mai mult iar pentru ceilalți laolaltă, apoi din nou pentru mine însumi, și în vreme ce mă rugam pentru mine însumi, mi-am dat seama că mă cuprinde somnul, așa că am pornit să mă rog ca lupta cu taurii să fie izbutită și fiesta să aibă mare succes și să ne meargă bine la pescuit. Nu mai știam pentru ce să mă mai rog, și atunci mi-a venit în gând că ar fi bine să am ceva bani, așa încât m-am rugat să câștig bani cât mai mulți, apoi m-am gândit cum aș putea face să-i câștig, iar gândul la câștig mi l-a reamintit pe conte și am început să mă întreb unde s-o fi aflând acum, și îmi părea rău că nu-l mai văzusem din acea noapte petrecută la Montmartre, și-mi aminteam de ceva hazliu ce-mi spusese Brett despre el, iar cum ședeam așa în genunchi, mereu cu fruntea sprijinită de lemnul băncii din fața mea, conștient că mă rog, parcă mă simțeam puțin rușinat și îmi părea rău că sunt un catolic așa de prăpădit, dar totodată știam că în privința asta nu aveam nimic de făcut, cel puțin încă o vreme sau poate că niciodată, însă oricum catolicismul e o religie mare și nu doream decât să pot fi credincios și poate că rândul viitor aveam să fiu; după o vreme eram afară în arșița soarelui, pe treptele catedralei, cu degetul mare și arătătorul mâinii drepte încă umede și le simțeam cum se zvântă la soare. Lumina soarelui era fierbinte și orbitoare; am trecut pe lângă niște clădiri și am pornit pe străzi lăturalnice înspre hotel.



Ernest Hemingway, Fiesta, trad. D. Mazilu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968


vineri, 14 decembrie 2012

Un top din 1971




Pentru a afla care sunt cărțile cu cea mai mare priză la public, editura Minerva a organizat în 1971 o anchetă la care au participat 296 de cititori ”de profesii diferite și din toate județele țării”. Cititorii cu pricina au avut ales dintre 600 de volume publicate în populara colecție B.P.T. până în acel an. Din literatura română, au fost preferați, ni se spune, autori ca G.M.-Zamfirescu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, M. Sadoveanu, N. Labiș, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat- Bengescu. Din literatura universală, au fost solicitate romanele unor Th. Dreiser, Jókai Mór, Th. Hardy, A. Maurois, L. Feuchtwagner, Marcel Proust etc. Ba chiar, pentru a nu exista dubii, Minerva a publicat un top al primelor cinci titluri solicitate din literatura universală. Iată titlurile respective:
  1. Th. Dreiser, O tragedie americană (49 solicitări)
  2. Jókai Mór, Omul de aur (41 solicitări)
  3. Th. Hardy, Tess d Urberville (38 solicitări)
  4. A. Maurois, Climate (31 solicitări)
  5. L. Feuchtwanger, Vulpile în vie (28 solicitări).
După 1989, romanul lui Th. Dreiser a beneficiat de foarte puține reeditări – și acelea la edituri obscure-, autorul însuși fiind dat uitării de noile generații de cititori. A. Maurois încă mai supraviețuiește prin biografiile și istoriile sale, dar i-au cam apus și lui vremurile de glorie. L. Feuchtwanger? Who the fuck is Feuchtwanger? Really! :) 


Ancheta B.P.T. în Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, vol. 2, Minerva, București, 1971

sâmbătă, 8 decembrie 2012

După moartea lui Dracula...





La o primă vizionare, Nadja pare un fel de conglomerat de elemente mai mult sau mai puțin stranii, recognoscibile, ce e drept, în numeroase filme cu vampiri, dar care aici dau destul bine. Pentru că deseori personajele și acțiunea sunt tratate în notă ironică, putem spune -așa, școlărește- că avem de-a face mai degrabă cu o pastișă a genului. Semnată de un regizor obscur (poate doar Hamlet-ul din 2000 cu Ethan Hawke să-i mai vină în ajutor la Judecata de Apoi), e vorba de Michael Almereyda, pelicula Nadja nu i-a dat pe spate pe amatorii de horror, dar a prins la puținii amatori de indie. În orice caz, avem de-a face cu un film aparte care, într-un fel, se detașează de creațiile genului căruia îi aparține tocmai prin tendința pomenită mai de sus de a pastișa. Deși a pornit de la pelicula Dracula's Daughter (1932), Almereyda s-a îndepărtat de povestea inițială. Nadja, protagonista poveștii, o tânără dintr-o familie bogată, recunoaște de la bun început că nu se pricepe la nimic și că familia sa a făcut avere exploatându-i pe cei săraci. De o prețiozitate aristocrată, ea epatează prin exprimarea tendențios aforistică dar și prin pasiunea pentru vodcă. Vestea că tatăl ei, contele Dracula, a fost omorât o determină pe Nadja să renunțe la periplul său prin America, decizie nu tocmai ușoară, căci în State îi mergea bine-mersi, având la discreție atât sânge proaspăt, cât și vodcă. Ați ghicit, Nadja, întocmai celebrului său tată, este vampir. Deși luată prin surprindere, nu pierde timpul și, secondată de Renfield, un tânăr aghiotant îndrăgostit de cruda sa stăpână, merge la morgă pentru a recupera trupul lui Dracula (așa, ca fapt divers, recepționistul de la morgă este interpretat de David Lynch, producătorul filmului), după care pornește în căutarea fratelui ei geamăn, Edgar. Scena de la morgă devine de un burlesc incredibil, mai ales pentru spectatorii români, în momentul în care Nadja rostește numele întreg al contelui, dar vă las să aflați singuri numele cu pricina. Pe urmele vampiriței se află, în buna tradiție a poveștii lui Stoker, Van Helsing (Peter Fonda) secondat de Jim, soțul lui Lucy, o tânără mușcată de Nadja într-un moment de pasiune adulterină. De remarcat că Peter Fonda s-a descurcat onorabil în pielea în pielea bătrânului vânător de vampiri, un personaj savuros, dominat de dese crize de paranoia (în câteva cadre, unde apare cu spatele, zelosul Peter Fonda îl încarnează pe însuși Dracula; chestie de buget, v-ați dat seama!). În cele din urmă, Nadja își găsește fratele. Acesta, însă, surpriză!, și-a reprimat natura de vampir și își urăște sora tocmai pentru că a urmat căile sângeroase ale tatălui – un tată urât, în aceeași măsură, de amândoi. Iată-ne pe deplin introduși în mediul unei familii disfuncționale (asta pe lângă faptul că Jim și Lucy formează, la rândul lor, un cuplu la fel de disfuncțional). Și ar mai fi de povestit, dar nu o voi face. Vă las să vedeți filmul lui Alemereyda și să vă faceți singuri o părere despre stranietățile acestuia.


Plusuri:
  • opțiunea pentru varianta alb-negru, evocând atmosfera vechilor pelicule horror (de altfel, într-un cadru-flashback apare însuși Bela Lugosi în rolul Dracula din White Zombi); avem multe cadre de o frumusețe stranie;
  • Lucy este transformată în vampir de o femeie (adică avem de-a face cu un ”vampire lesbian movie"!);
  • soundtrack-ul beton: My Bloody Valentine, Portishead;
  • Peter Fonda în rolul unui Van Helsing hippie.
Minusuri:
  • artificialitatea mult prea vizibilă pe-alocuri a jocului actoricesc;
  • limba română pocită (coincidență sau nu, actrița Elina Löwenshon este născută în București);
  • clișeul Dracula-Ceaușescu;
  • plot telenovelistic.


    Nadja, r. Michael Almereyda, SUA, 1994

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Keitel, Clooney si Tarantino împotriva vampirilor de la ”Twsited Tits”





În From Dusk till Down totul degenerează într-o nebunie tipică unui film de categoria B sau C și nu-i de mirare, căci pelicula e regizată de Roberto Rodriguez și produsă de Tarantino. Nedezmințind modelul Tarantino/ Rodriguez, acțiunea începe în trombă și te înșfacă al dracului de bine timp de 108 minute. Apoi, nu mai puțin te prinde în mreje și foarte trăznitul cuplu Clooney-Tarantino, un Clooney proaspăt ieșit din ER și un Tarantino dornic mai mult ca niciodată să se joace de-a actorul. Acțiunea este și nu este simplă (atenție! urmează spoilere cât cuprinde! :)). Personajele lui Tarantino și Clooney, frații Gecko, niște tipi certați cu legea și cam duși cu pluta, fug de poliție lăsând în urma lor mormane de cadavre. Pe parcurs, un preot (Harvey Keitel) și cei doi copii ai săi cad în mâinile fraților Gecko și îi ”ajută” pe aceștia din urmă să treacă granița în Mexic. Până aici avem de-a face cu un film foarte tare de acțiune gen Desperado. În paranteză fie spus, avem chiar și doi actori din seria Desperado: Selma Hayek, foarte, foarte hot, și Danny Trejo – probabil tot în rolul nemuritorului Machete, un Machete, de data asta, vampir; dintre bunăciunile filmului, aș mai numi-o și pe Juliette Lewis, picată aici după ce a prestat în pelicule ca Whats Eating Gilbert Grape și Natural Born Killers. Lucrurile se complică însă (și mai mult) după ce personajele ajung în Mexic și se opresc la un local cu nume kinky, Twisted Tits, un paradis în mijlocul deșertului, un loc plin de băutură și femei topless (ooooo, da!). Paradisul însă, după lăsarea serii, se transformă într-un iad plin de vampiri (îți vine să-ți spui că nu degeaba aceste locuri ale pierzaniei sunt anatemizate cu atâta râvnă! Cââââââh!). În fine, Clooney, Tarantino și Keitel, neavând de ales, fac echipă împotriva monștrilor sangvinari. Unele dintre armele cu care vampirii sunt ținuți la distanță surprind prin originalitate; de exemplu, câteva prezervative sunt umplute cu apă, apă sfințită apoi de părintele Keitel, prezervativele cu pricina dovedindu-se niște arme eficiente în lupta cu hoarda de vampiri. Of, să vă mai povestesc? Nu, gata cu spoilerele!
Pelicula din 1996 a lui Rodriguez, pe lângă setul de artificii caracteristic cuplului Tarantino/ Rodriguez, propune ceva nou: vampirii (ei bine, mai e și ciudatul cuplu Tarantino- Clooney, poate prea puțin exploatat în economia poveștii). În 2007, Rodriguez se va mai juca cu genul horror și în Planet Terror, unde lumea, de data asta, va fi amenințată de zombi. Dar despre Planet Terror cu altă ocazie, când probabil voi scrie câte ceva și despre The Walking Dead, serial foarte bine controlat din culise de către iscusitul Frank Darabont. Până atunci, (re)vedeți From Dusk till Down! Zău că merită. Pe bune!


  From Dusk Till Dawn, r. Roberto Rodriguez, SUA, 1996