joi, 5 mai 2016

Despre feminism în Le Magazine Littéraire




Dacă Observator cultural, în numărul 819, din 21 aprilie 2016, a găzduit un dosar de­spre rolul femeilor în spaţiul public românesc, iată că, la rîndu-i, numărul 566 din aprilie 2016 al cunoscutei reviste franceze Le Magazine Littéraire are un dosar special dedicat feminismului:Où en sont les féministes. Dossier: de Christine de Pizan et Olympe de Gouges à Hélène Cixous et les Femen, dovadă că problema emancipării femeii nu este una de­suetă, ci la fel de actuală chiar şi în Occident – în speţă, în Franţa. Dosarul francez face referire, în principiu, la cîteva momente din istoria feminismului francez: feminismul de dinainte de Simone de Beauvoir (sfîrşit de secol XIX, început de secol XX), primul val al feminismului modern (care a debutat în 1949, odată cu apariţia volumului Al doilea sex, semnat de Simone de Beauvoir) şi feminismul de după Simone de Beauvoir. Nu sînt uitate nici cele cîteva momente din istoria ceva mai îndepărtată, cînd unele femei, precum Christine de Pizan (1365-1430), autoarea celebrei scrieri Le livre de la cité des dames, apărută de curînd şi la noi, la Editura Polirom, în traducerea Reghinei Dascăl, au încercat să problematizeze condiţia femeii într-o societate care, într‑o bună măsură, îi era ostilă. Michelle Perrot, în articolul „Olympe de Gouges, Flora Tristan et George Sand: trois pionnières“, reaminteşte contribuţiile celor trei personaje din titlu în lupta lor pentru emanciparea femeii. Astfel, Olympe de Gouges a pledat pentru dreptul femeii de a se implica în politică (fără succes, căci a fost decapitată în 1793). La început de secol XIX, Flora Tristan a pus problema divorţului la dorinţa femeii şi a criticat condiţia socială a acesteia, care o făcea dependentă de soţ. George Sand, adeptă a libertăţii amoroase, dar şi de creaţie, a fost, poate, cel mai rebel personaj feminin al secolului al XIX-lea.
Tot în secolul al XIX-lea, între 1870-1880, după cum aflăm din articolul lui Alban Jacquemart, se conturează o mişcare feministă adevărată, al cărei scop principal a fost acela de a obţine, printre altele, şi dreptul la vot pentru femei – o luptă destul de dificilă şi de lungă durată, dacă ţinem cont de faptul că acest drept le-a fost respins femeilor de şase ori între 1919 şi 1936, fiindu-le acordat, în cele din urmă, în 1944.
În 1949, Simone de Beauvoir publică Al doilea sex, o carte controversată, devenită în scurt timp de la apariţie Biblia feminismului francez. Geneviève Fraisse, în articolul „Comme un Discours de la méthode en préambule“, observă analogia dintre metoda lui Simone de Beauvoir şi cea a lui Descartes din Discours de la méthode, în măsura în care autoarea cărţii Al doilea sex îşi conştientizează şi îşi asumă condiţia de femeie („je suis une femme“). Despre Hélène Cixous, cea care a impus termenul de „scriitură feminină“ – textul ei din 1975, „Le rire de la Méduse“, a făcut-o cunoscută atît în Franţa, cît şi în afară – şi Monique Witting scrie Audrey Lasserre. Deşi mare admiratoare a lui Beauvoir, Cixous se delimitează de ea, considerînd că feminismul (sau femininul) poate aduce o notă aparte în literatură. „Scriitura feminină“, din acest punct de vedere, nu este în mod neapărat acea literatură scrisă numai de femei, sintagma evocînd mai degrabă o transformare radicală viitoare a comportamentelor, a rolurilor în societate, dar şi a economiei politice. Monique Witting, la fel ca Beauvoir, crede că femeia îşi asumă în societate un rol care este, în fapt, un produs ideologic. Dacă, pentru Beauvoir, a deveni femeie ţine de educaţie şi societate, pentru Witting, a deveni femeie nu este un scop necesar, aceasta din urmă fiind de părere că atît „femeia“, cît şi „bărbatul“ sînt nişte categorii politice care trebuie să dispară.
Foarte interesant este şi interviul cu filozoful şi sociologul alegerian Marieme Helie Lucas, în care aceasta vorbeşte despre evenimentele de la Cologne din 31 decembrie 2015, evenimente atribuite exclusiv, în mod eronat, refugiaţilor sirieni. Vocea dominantă, crede Marieme Helie Lucas, a islamului de astăzi este monopolizată de extrema dreap­tă musulmană. Pentru a combate acest curent, este nevoie, susţine aceeaşi Marieme Helie Lucas, de apariţia unui front antifascist transnaţional al musulmanilor moderaţi, care să combată această dreaptă religioasă fără, însă, a face jocurile extremei drepte din Europa. Ce au în comun nazismul şi fascismul cu extrema dreaptă islamică? La fel cum Germania nazistă glorifica rasa ariană, iar Italia fascistă, trecutul glorios al Romei antice, şi extrema dreaptă islamică îţi justifică supremaţia în numele unei „epoci de aur a islamului“ (altfel spus, în numele unui trecut mitizat).
Dens, interesant, provocator, dosarul de­spre feminism din Le Magazine Littéraire merită citit cu atenţie, mai ales că, din păcate, multe dintre problemele puse în discuţie în acest dosar sînt încă actuale, în special în ţările Europei de Est.

Apărut în "Observator cultural", nr. 820/ 28 aprilie 2016