joi, 5 mai 2016

Vampiroteca. Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în prezent




Lord Byron, Sheridan Le Fanu şi Bram Stoker au impus în literatură un personaj straniu şi controversat: vampirul. Demonic, fermecător şi înspăimântător în acelaşi timp, vampirul, care prin romanul Dracula al lui Bram Stoker a intrat definitiv în galeria personajelor literare de neuitat, va deveni, de asemenea, prin pelicula Nosferatu din 1922, aparţinând lui F.W. Murnau, o prezenţă obişnuită a lumii de celuloid. De-a lungul timpului, acest personaj a suferit numeroase avataruri, lucru evident şi în filmele care îl au ca protagonist. Dacă în secolul XX, clişeele legate de latura demonică a vampirului au fost aproape imposibil de eludat, în secolul XXI aceste clişee au fost, în sfârşit, forţate, cu rezultate mai mult sau mai puţin spectaculoase.

Probabil că Francis Ford Coppola a fost primul care, prin ecranizarea din 1992 a romanului semnat de Bram Stoker, a adus pe ecrane un altfel de Dracula, un soi de danddy îndrăgostit care rătăceşte pe străzile Londrei în căutarea iubitei sale eterne. În 1994, Interview with the Vampire, ecranizare a unui roman dintr-o serie aparţinând lui Anne Rice, a propus, la rându-i, un vampir romantic, justiţiar, măcinat de dileme morale. Imaginea vampirului romantic, dar cu evidente note ironice, în curat stil postmodernist, este de regăsit şi în serialul True Blood, un fenomen al anilor 2000. Ultimele episoade din True Blood au fost difuzate în 2014,  iar de atunci, cu unele excepţii, nu s-a mai întâmplat mare lucru cu acest personaj al vampirului. Nu trebuie uitat, de asemenea, Let The Right One In, film din 2008 al regizorului Tomas Alfredson, care mizează pe motivul copilului-vampir, prezent şi în Interview with the Vampire.

În ultimii doi ani, filmele cu vampiri au devenit o raritate. Probabil că, după boom-ul True Blood, vampirul are nevoie şi el de o binemeritată odihnă. În plus, moda fantasy, impusă de un alt serial, Game of Thrones, a atras atenţia din plin, marginalizând moda vampirilor (fie ei şi romantici). Totuși, așa cum am spus deja, există excepţii, câteva filme din 2014 şi 2015 care au plusat pe acest personaj. Înainte de a vorbi despre aceste filme, se mai impune o precizare. Într-un stil ironic, buf, The Fearless Vampire Killers, or Pardon Me, But Your Teeth Are in My Neck, pelicula din 1967 a lui Roman Polanski, a demontat o întreagă mitologie a vampirului, trend care, peste ani, a fost reluat, din păcate, de filmele hollywoodiene, şi aici mă refer în special la Vampire in Brooklyn, o peliculă dezamăgitoare, marca Wes Craven, şi Dracula: Dead and Loving It, al lui Mel Brooks. Nota ironică, à la Polanski, s-a păstrat, însă, şi în cazul unor pelicule destul de reuşite, apărute în ultimul timp, ca Dark Shadows, filmul din 2012 al lui Tim Burton, sau What We Do in the Shadows, film din 2014 care a trecut neobservat de amatorii de gen, în ciuda calităţilor sale.

Cele de mai sus fiind spuse, iată o foarte scurtă retrospectivă 2014-2015 a filmelor cu vampiri. Poate va surprinde - sau poate că nu -, una dintre cele mai interesante pelicule cu vampiri din ultimii ani îi aparţine lui Jim Jarmusch. Only Lovers Left Alive, film lansat la începutul lui 2014, un film straniu care evocă un alt titlu din palmaresul lui Jarmusch, Dead Man (1995).

Incipitul filmului este un adevărat vertij muzical şi coregrafic, hipnotic, care te atrage vizual şi auditiv în lumea poveştii. Protagoniştii sunt Adam (interpretat de Tom Hiddleston, actor mai cunoscut deocamdată doar pentru rolul lui Loki din franciza Marvel The Avengers,) şi Eve (o Tilda Swinton surprinzătoare, ca întodeauna), un cuplu de vampiri, secondaţi de discretul Kit (uitatul John Hurt, care, din păcate, nu a mai avut în ultimii ani decât roluri mici, secundare), nimeni altul decât faimosul dramaturg Christopher Marlowe. Adam este un muzician de tip underground, discret, deloc doritor de faimă, dar care, ni se sugerează, ar fi fost, în alte vremuri, însuşi Paganini, sau, cel puţin, a compus unele dintre Capriciile acestuia. Mai mult, tot el s-ar afla şi în spatele unui cvartet de coarde semnat de Schubert. Din discuţiile sale cu Eve, reiese că nici lumea literară nu i-a fost străină. Prieten apropiat cu Shelley şi Byron, pe acesta din urmă numindu-l „măgar sclifosit”, dar şi cu decadenţii francezi de sfârşit de secol XIX, l-ar fi cunoscut pe însuşi William Shakespeare.

Filmul lui Jim Jamrusch este un omagiu dedicat estetismului şi decadentismului, intenţie care îşi găseşte pe deplin împlinirea în imaginile superbe, dar şi în fermecătorul soundtrack (muzica aparţine formaţiei lui Jarmusch, SQÜRL, şi compozitorului olandez Jozef van Wissem).
   
        
A Girl Walks Home Alone at Night (2014), al regizoarei iraniene Ana Lily Amirpour, este un experiment demn de un David Lynch. Alb-negru; filmul impresionează în primul rând prin atmosferă. Despre scenariu nu se pot spune însă prea multe. Pe scurt, în oraşul Bad-City îşi face de cap o vampiriţă (interpretată de Sheila Vand, actriţă cunoscută din Argo), un soi de justiţiar singuratic. Vampiriţa întâlneşte un băiat, iar acesta se va îndrăgosti de personajul misterios. Este o poveste despre singurătate, despre viaţa pe care o trăim inerţial, fără a încerca să-i dăm un sens. Fiind în primul rând un film experimental, A Girl Walks Home Alone at Night testează flexibilitatea genului horror, aşa că merită cu prisosinţă văzut nu numai de amatorii de gen.

Ca o paranteză, nici în Only Lovers Left Alive, nici în A Girl Walks Home Alone at Night, nu apare menţionat cuvântul „vampir”.

 Şi, nu în ultimul rând, merită menţionat în această retrospectivă What We Do In The Shadows (2015), al regizorilor Jemaine Clement şi Taika Waititi, un film care deconstruieşte, în stilul lui Roman Polanski, mitul vampirului demonic. Personajele, Viago, Vladislav, Deacon şi Petyr, nişte vampiri sadea, încearcă să se adapteze ritmului modern de viaţă. Situaţiile sunt amuzante, mai ales atunci când personajele se dovedesc destul de intimidate de evoluţia socială şi tehnologică a umanităţii. Pelicula nu îşi propune să depăşească stadiul de comedie neagră, să transgreseze genul prin ceva anume, ceea ce nu o discreditează. Problemele vampireşti sunt, în fond, tot nişte probleme omeneşti (sau cel puţin nu diferă prea mult de acestea din urmă) - cam acesta ar fi mesajul filmului.

Sfârşitul de secol XX şi începutul de secol XXI s-au dovedit destul de fertile pentru personajul de celuloid al vampirului, care şi-a dezvăluit, în acest răstimp, atât latura sa romantică, cât şi latura sa stângace, de inadaptat. Demonismul personajului, de cele mai multe ori, a fost lăsat deoparte. Am omis din această retrospectivă filme ca Twilight sau Dracula. Untold Story din motive evidente: ori sunt și au fost excesiv analizate, aşa că o prezentare a lor ar fi inutilă, ori nu aduc nimic nou în ceea ce priveşte personajul vampirului.

           
Apărut în revista "Steaua", nr. 1/ 2016       

Despre feminism în Le Magazine Littéraire




Dacă Observator cultural, în numărul 819, din 21 aprilie 2016, a găzduit un dosar de­spre rolul femeilor în spaţiul public românesc, iată că, la rîndu-i, numărul 566 din aprilie 2016 al cunoscutei reviste franceze Le Magazine Littéraire are un dosar special dedicat feminismului:Où en sont les féministes. Dossier: de Christine de Pizan et Olympe de Gouges à Hélène Cixous et les Femen, dovadă că problema emancipării femeii nu este una de­suetă, ci la fel de actuală chiar şi în Occident – în speţă, în Franţa. Dosarul francez face referire, în principiu, la cîteva momente din istoria feminismului francez: feminismul de dinainte de Simone de Beauvoir (sfîrşit de secol XIX, început de secol XX), primul val al feminismului modern (care a debutat în 1949, odată cu apariţia volumului Al doilea sex, semnat de Simone de Beauvoir) şi feminismul de după Simone de Beauvoir. Nu sînt uitate nici cele cîteva momente din istoria ceva mai îndepărtată, cînd unele femei, precum Christine de Pizan (1365-1430), autoarea celebrei scrieri Le livre de la cité des dames, apărută de curînd şi la noi, la Editura Polirom, în traducerea Reghinei Dascăl, au încercat să problematizeze condiţia femeii într-o societate care, într‑o bună măsură, îi era ostilă. Michelle Perrot, în articolul „Olympe de Gouges, Flora Tristan et George Sand: trois pionnières“, reaminteşte contribuţiile celor trei personaje din titlu în lupta lor pentru emanciparea femeii. Astfel, Olympe de Gouges a pledat pentru dreptul femeii de a se implica în politică (fără succes, căci a fost decapitată în 1793). La început de secol XIX, Flora Tristan a pus problema divorţului la dorinţa femeii şi a criticat condiţia socială a acesteia, care o făcea dependentă de soţ. George Sand, adeptă a libertăţii amoroase, dar şi de creaţie, a fost, poate, cel mai rebel personaj feminin al secolului al XIX-lea.
Tot în secolul al XIX-lea, între 1870-1880, după cum aflăm din articolul lui Alban Jacquemart, se conturează o mişcare feministă adevărată, al cărei scop principal a fost acela de a obţine, printre altele, şi dreptul la vot pentru femei – o luptă destul de dificilă şi de lungă durată, dacă ţinem cont de faptul că acest drept le-a fost respins femeilor de şase ori între 1919 şi 1936, fiindu-le acordat, în cele din urmă, în 1944.
În 1949, Simone de Beauvoir publică Al doilea sex, o carte controversată, devenită în scurt timp de la apariţie Biblia feminismului francez. Geneviève Fraisse, în articolul „Comme un Discours de la méthode en préambule“, observă analogia dintre metoda lui Simone de Beauvoir şi cea a lui Descartes din Discours de la méthode, în măsura în care autoarea cărţii Al doilea sex îşi conştientizează şi îşi asumă condiţia de femeie („je suis une femme“). Despre Hélène Cixous, cea care a impus termenul de „scriitură feminină“ – textul ei din 1975, „Le rire de la Méduse“, a făcut-o cunoscută atît în Franţa, cît şi în afară – şi Monique Witting scrie Audrey Lasserre. Deşi mare admiratoare a lui Beauvoir, Cixous se delimitează de ea, considerînd că feminismul (sau femininul) poate aduce o notă aparte în literatură. „Scriitura feminină“, din acest punct de vedere, nu este în mod neapărat acea literatură scrisă numai de femei, sintagma evocînd mai degrabă o transformare radicală viitoare a comportamentelor, a rolurilor în societate, dar şi a economiei politice. Monique Witting, la fel ca Beauvoir, crede că femeia îşi asumă în societate un rol care este, în fapt, un produs ideologic. Dacă, pentru Beauvoir, a deveni femeie ţine de educaţie şi societate, pentru Witting, a deveni femeie nu este un scop necesar, aceasta din urmă fiind de părere că atît „femeia“, cît şi „bărbatul“ sînt nişte categorii politice care trebuie să dispară.
Foarte interesant este şi interviul cu filozoful şi sociologul alegerian Marieme Helie Lucas, în care aceasta vorbeşte despre evenimentele de la Cologne din 31 decembrie 2015, evenimente atribuite exclusiv, în mod eronat, refugiaţilor sirieni. Vocea dominantă, crede Marieme Helie Lucas, a islamului de astăzi este monopolizată de extrema dreap­tă musulmană. Pentru a combate acest curent, este nevoie, susţine aceeaşi Marieme Helie Lucas, de apariţia unui front antifascist transnaţional al musulmanilor moderaţi, care să combată această dreaptă religioasă fără, însă, a face jocurile extremei drepte din Europa. Ce au în comun nazismul şi fascismul cu extrema dreaptă islamică? La fel cum Germania nazistă glorifica rasa ariană, iar Italia fascistă, trecutul glorios al Romei antice, şi extrema dreaptă islamică îţi justifică supremaţia în numele unei „epoci de aur a islamului“ (altfel spus, în numele unui trecut mitizat).
Dens, interesant, provocator, dosarul de­spre feminism din Le Magazine Littéraire merită citit cu atenţie, mai ales că, din păcate, multe dintre problemele puse în discuţie în acest dosar sînt încă actuale, în special în ţările Europei de Est.

Apărut în "Observator cultural", nr. 820/ 28 aprilie 2016