vineri, 30 octombrie 2015

Enigma lui Eliade







Dacă prima ediţie, apărută în 2001 la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, a volumului Zeul absent. Literatură şi iniţiere la Mircea Eliade de Marius Lazurca a avut parte de cîteva semnalări – mai mult sau mai puţin consistente – în presa vremii, iată că, în 2015, cea de a doua ediţie a aceleiaşi cărţi, apărută de această dată la Editura Cartier, pare a fi total ignorată (ce-i drept, a apărut la o editură din Chişinău, editură care, totuşi, are difuzare în România). În schimb, Mircea Eliade a rămas, cred eu, un subiect la fel de controversat, dovadă că autori ca Moshe Idel sau Andrei Oişteanu au adus recent cîteva nuanţări – esenţiale – legate de opera şi biografia acestuia. Prin volumul său, aflat, iată, la o a doua ediţie, Marius Lazurca, deşi mai puţin incisiv şi mai puţin, ba chiar deloc, concentrat pe derapajele politice de tinereţe ale lui Eliade, are rolul său, nu mic, în acest proces, necesar, de altfel, şi care a început cu ani în urmă, de repoziţionare a lui Mircea Eliade pe harta culturală românească. „E greu de imaginat – remarcă Marius Lazurca în «Preliminariile» volumului său – un autor care să fi stîrnit reacţii mai energice şi, în timp, mai polarizate decît Eliade. Perioada în care ne-am început studiile universitare, în anii ’90, coincidea cu febra recuperărilor autorilor interzişi sau publicaţi în momentele de liberalism interesat al cenzurii politice. Exista, aşadar, în abandonul cu care ne încredinţam lui Eliade ceva artificial şi, pînă la urmă, impur, ceva alcătuit mai curînd din frustrări satisfăcute decît din efortul critic şi selectiv al receptării.“

În afară, în Occident adică, o receptare critică a lui Eliade s-a conturat încă din anii ’70 ai secolului trecut, cînd, de exemplu, I.P. Culianu publica, în Italia, monografia sa Mircea Eliade, în care nu s-a ferit să-l considere pe Eliade un simplu mistagog. Altfel spus, creator de mituri în spatele cărora nu se află altceva decît... nimicul. De altfel, Marius Lazurca vede în I.P. Culianu, în discipolul recunoscut al lui Mircea Eliade, „adevăratul opus magnus“ al acestuia din urmă: „Culianu prelua toate meritele maestrului – poliglosia, enciclopedismul, fecunditatea intelectuală – şi le adăuga, mi se părea, calităţi noi: o ştiinţă a interpretării mai spectaculoasă prin trimiteri şi consecinţe, o sporită mobilitate a intereselor ştiinţifice, o prezenţă publică mai vie. Entuziasmul, după o vreme declinant, pe care mi-l stîrnise Eliade, era perpetuat de mai tînărul său coleg de la Divinity School de la Chicago. Efectele influenţei amîndurora au fost, pentru generaţia noastră, identice: aceeaşi nevoie a unui destin singular şi precoce, aceeaşi poftă de a deveni, peste noapte, erudiţi, acelaşi interes pentru istoria religiilor şi pentru proiecte exotice“.

Literatura mitică


La rîndu-i, Marius Lazurca nu ezită să-l numească pe Eliade mist şi mistagog. Autorul porneşte, în demersul său, de la raportul dintre mitologie şi literatură în opera lui Mircea Eliade, lucru, de altfel, deloc inedit. Însă, în acest caz, analiza acestui tip de raport este una aplicată, lentă, iar concluziile, prin urmare, se impun cu o evidenţă aproape de necontestat. Raportul, aşadar, dintre opera savantă şi cea literară a lui Eliade este analizat din perspectiva interacţiunii dintre mit şi literatură. Literatura, dar şi actul scrierii au, în cazul lui Mircea Eliade, o miză enormă, moştenită de la mit, şi anume de a revela sensul existenţei. Astfel, Marius Lazurca foloseşte, pentru a denumi literatura eliadescă, termenul de literatură mitică. Dacă omul modern a pierdut exerciţiul ritului, al reactualizării miturilor fondatoare şi iniţiatice, al căror rol era unul soteriologic, are, în schimb, posibilitatea de a accesa prin actul lecturii (dar şi al scrisului) sensul existenţei sale în lume, sens pe care, în societăţile tradiţionale, riturile îl actualizau periodic. Altfel spus, citîndu-l pe autor, „omul modern continuă să aibă o viaţă religioasă, însă disimulată, inconştientă, şi susţinută de alte texte decît cele sacre“. Întrebarea inerentă demersului de faţă, o întrebare destul de uzitată în studiile despre Eliade, s-ar formula astfel: a existat o contaminare voită a textului literar eliadesc cu elemente care ţin de istoria religiilor? În ce măsură erudiţia istoricului religiilor este vizibilă în prozele sale? Răspunsul este dat de însuşi Eliade în Fragment autobiografic, text publicat iniţial în 1953 în Caiete de dor şi reluat în „Anexele“ volumului II alMemoriilor. Recoltele solstiţiului (1937-1960): „...scriitorul din mine a refuzat orice colaborare conştientă cu eruditul şi interpretul simbolurilor; a ţinut să rămînă liber, să aleagă ceea ce-i place şi să refuze simbolurile şi interpretările pe care i le oferea, de-a gata, eruditul şi filozoful“. Fragmentul de mai sus îi oferă lui Marius Lazurca cheia de interpretare a prozei eliadeşti: există, bineînţeles, o contaminare a textului literar cu elemente care ţin de istoria religiilor, dar este vorba despre o contaminare inconştientă, „reziduală“. De altfel, cele mai puţin reuşite proze ale lui Eliade, subliniază acelaşi Marius Lazurca, sînt cele în care explicaţiile unor fenomene stranii sînt livrate în mod explicit, intervenţia auctorială în text fiind mai mult ca evidentă şi, din care motiv, supărătoare (cum se întîmplă, de exemplu, în Secretul doctorului Honigberger sau în Nopţi la Serampore). Concluzia capitolului al II-lea al volumului trimite, voit sau nu, la textele lui I.P. Culianu despre Eliade: „În opinia noastră, Eliade întrupează în cultura modernă profilul, surprinzător şi inactual, al unui mistagog, iar exerciţiul său filozofic şi literar este acela al unui hermeneut şi al unui producător de mituri“.

Literatura, aşadar, în viziunea lui Mircea Eliade, are un rol soteriologic, „denunţă“, cu alte cuvinte, sacrul camuflat în profan, îl denunţă, însă, fără a-l explicita, fără intervenţia, adică, a specialistului în istoria credinţelor şi ideilor religioase. Dimpotrivă, scriitorul, în momentul scrierii, este dominat numai şi numai de inspiraţie. Care sînt efectele acestui mod de a percepe şi de a practica literatura sub semnul exclusiv al inspiraţiei? Răspunsul dat de Marius Lazurca este unul, zic, plauzibil, de bun-simţ, intuit şi formulat, de asemenea, şi de alţi exegeţi ai operei eliadeşti: „Importanţa covîrşitoare pe care aceasta [inspiraţia, n.m.] o deţine în metabolismul creativităţii literare a lui Mircea Eliade face din textul literar o realitate autonomă, pre - existentă în datele esenţiale însuşi actului de a-l scrie. Acest fapt, repetat sistematic în memorialistică, dă scriitorului contururi aproape profetice, iar textului literar îi conferă exemplaritatea unei revelaţii“. Moshe Idel, în Mircea Eliade. De la magie la mit, numeşte, de asemenea, trei situaţii în care credinţa că sacrul nu a dispărut, ci a supravieţuit camuflat în profan este esenţială în devenirea lui Eliade aşa cum îl cunoaştem în prezent. Iată şi cele trei situaţii, ipostaze: personală, literară şi academică. Moshe Idel, de asemenea, afirmă, fără urmă de îndoială, întrepătrunderea celor trei, contaminarea lor iremediabilă: „...principiul pe care îl deţine pentru înţelegerea literaturii sale se remarcă şi pentru înţelegerea «istoriei şi filozofiei » sale în domeniul ştiinţific al religiei, precum şi pentru aprofundarea sensului cel puţin al unora dintre evenimentele vieţii sale“.

Mitologizarea vieţii



În scrierea memoriilor sale, Mircea Eliade nu a mizat atît pe autenticitate, cît pe verosimil şi, mai ales, pe o mitologizare a vieţii sale. Există, astfel, un traseu existenţial, un destin care se cere împlinit. Această perspectivă marchează întreaga existenţă a lui Eliade, un Eliade obsedat de sens, de descifrarea semnelor, de găsirea sensului ascuns al vieţii sale. Marius Lazurca, pe bună dreptate, afirmă că, în cazul lui Mircea Eliade, „existenţa nu trebuie doar consemnată, transformată într-un text realist, mimetic; ea se cade să fie, într-un anumit sens, falsificată de ochiul expert al hermeneutului- mistagog, al cărui rol se dovedeşte contrar funcţiei cronicarului fidel“. Eliade nu se sfieşte să subordoneze orice întîmplare unei scheme teleologice, unui sens, autobiografia transformîndu-se astfel dintr-o specie mimetică într-una apologetică, personajul dobîndind, prin urmare, „statura glorioasă şi providenţială a unui erou“. Aş spune că Eliade nu este un caz singular, un alt caz fiind Mihail Sebastian, cu al său personaj din însemnările de jurnal. Marta Petreu a scris – şi a făcut-o convingător – despre această sciziune dintre autorul de jurnale Mihail Sebastian şi propriul său personaj, motiv pentru care nu mai insist aici pe acest subiect.

„Pentru Eliade, observă Marius Lazurca, viaţa se prezintă ca o mitologie, nu mai puţin complexă şi misterioasă decît o mitologie tradiţională.“ Moartea lui Nae Ionescu a fost tratată de către Mircea Eliade în termeni exclusiv spirituali. Decizia de a o lua de soţie pe Nina Mareş, şi nu pe actriţa Sorana Ţopa, aşa cum se aşteptau mulţi dintre apropiaţii lui, este justificată tot printr-o strategie de refugiu, mitologizantă. O lua de soţie pentru a o răsplăti pentru tot răul prin care trecuse pînă la întîlnirea lor. Mai mult, toate evenimentele vieţii lui Eliade de pînă atunci erau justificate prin acest act. Este vorba, într-adevăr, cel puţin aici, de o strategie, de un subterfugiu, căci, ne avertizează Moshe Idel, Mircea Eliade mărturiseşte în scrierile sale „că i-a cerut [Ninei Mareş, n.m.] să renunţe prin avort la două sarcini, pentru că nu dorea copii în această etapă a vieţii, şi avusese ulterior impresia că acele operaţii putuseră să fie motivul bolii ei de mai tîrziu, care i-a cauzat moartea“.

Cum observă şi Marius Lazurca, „nu e, de altfel, singurul moment în care Eliade rescrie à l’eau de rose mystique“. Cum de a reuşit – în ciuda acestor inadvertenţe – „filozofia“ de viaţă a lui Mircea Eliade să se impună, să farmece oameni mai mult sau mai puţin culţi? De ce a prins această schemă teleologică prin care este privită viaţa unui om? Care este secretul lui Eliade? Din nou, răspunsul lui Marius Lazurca este unul simplu, pertinent, a cărui validitate este, cred eu, evidentă: „Secretul lui Eliade este acela de a fi ştiut să accentueze decisiv momentele de graţie şi de a fi reuşit să le transforme în repere ale unor trasee iniţiatice“. Volumul lui Marius Lazurca are avantajul că se concentrează exclusiv pe această duplicitate a lui Eliade, pe această pendulare între latura existenţială şi intelectualism, între trăirea vieţii şi interpretarea ei. Astfel, autorul îşi permite să insiste asupra caracteristicilor acestui model existenţial, pe care le punctează foarte bine, punctate fiind şi vulnerabilităţile inerente acestuia. Dar întrebări mai rămîn, întrebări fără răspunsuri deocamdată, însă despre acestea, cu altă ocazie.



Marius LAZURCA

Zeul absent. Literatură şi iniţiere la Mircea Eliade
ediţia a II-a, Editura Cartier, Chişinău, 2015, 180 p


Apărut în "Observator cultural", nr. 795/ 23.10.2015