miercuri, 29 mai 2013

Viciile lumii postmoderne




Viciul este abnormitatea. Iar normele fiinţării, oricât de sociale ar fi ele, sunt obligate să accepte şi postulatul unei stări existenţiale originare în care necesitatea, voinţa de a face şi libertatea de a fi se confundă. Viciul este o trebuinţă împinsă la exces. Trebuinţele pot fi normale sau fundamentale, stilistice sau substanţialiste, spectaculare sau ontologice. Lumea de azi pune semnul echivalenţei între stil şi substanţă, haină şi corp, frumuseţe şi piercing, sănătate şi alimentaţi, energie şi terapie, imagine şi obiect ş.a.m.d.

Imaginea este un adjuvant al metafizicii produsului. Interfaţa promovării consumului transformă adjuvanţii în substitute, ingredientele prezentării în consumabile, descrierea în postulat, definiţia în obiect. Noaptea devoratorilor de publicitate e, după cum se ştie, un spectacol de succes. Google a cumpărat de curând compania YouTube, specializată în web-video. Consumul de imagine în mişcare e cu mult mai spectaculos decât consumul de produse şi informaţie statică. De fapt, clipă de clipă, produsul şi promo-ul său sunt consumate împreună. Ambalajele şi mărcile sunt şi ele, produse comestibile, oricât de simbolic s-ar produce în acest caz actul consumului. Există şi îngurgitări virtuale.


(Din Viciile lumii postmoderne de Gheorghe Crăciun, Tracus Arte, Bucureşti, 2011)


marți, 28 mai 2013

The Rains of Castamere







And who are you, the proud lord said,
that I must bow so low?
Only a cat of a different coat,
that's all the truth I know.
In a coat of gold or a coat of red,
a lion still has claws,
And mine are long and sharp, my lord,
as long and sharp as yours.
And so he spoke, and so he spoke,
that lord of Castamere,
But now the rains weep o'er his hall,
with no one there to hear.
Yes now the rains weep o'er his hall,
and not a soul to hear.

(George R.R. Martin, A Storm of Swords, Chapter 39, Arya)




vineri, 24 mai 2013

Ioan Petru Culianu, misticul raţional






 În ziua de 21 mai 1991, Ioan Petru Cu­lianu, profesor la Divinity School, apreciat istoric al religiilor, discipol – dar şi contestatar – al lui Mircea Eliade, este asasinat în incinta Universităţii din Chicago. Avea 41 de ani.  Ioan Petru Culianu provine dintr-o familie de boieri ieşeni, care a dat un junimist, pe Neculai Culianu, de cinci ori rector al Universităţii din Iaşi în perioada 1880-1898. De asemenea, bunicul din partea mamei, Petru Bogdan, remarcabil fizician şi chimist, cu un doctorat la Universitatea Hum­boldt din Berlin, a fost rector al Universităţii din Iaşi în 1927. Cu o bursă de studii, I.P. Culianu pleacă din România, în 1972, în Italia, unde alege să rămînă şi după terminarea stagiului, locuind, timp de opt luni, în condiţii mizere, într-un lagăr de refugiaţi. În 1974 îl întîlneşte, la Paris, pe Mircea Eliade, care îl invită un an mai tîrziu, în calitate de cercetător, la Divinity School. Anul 1976 îl găseşte pe Culianu la Universitatea din Groningen, în Olanda. În 1978 se înscrie la Sorbona pentru obţinerea unui doctorat 3ème cycle en Sciences Religieuses. În urma tezei de doctorat, apar două cărţi: Psihanodia (1983) şi Expe­rienţe ale extazului (1984). Tot în 1978 Culianu publică monografia despre Mircea Eliade. În martie 1986, cu puţin timp înainte de moartea lui Eliade, se întoarce la Universitatea din Chicago ca invitat de onoare pentru un semestru, revenind aici şi în 1987, în calitate de visiting professor. I.P. Culianu este acceptat, în cele din urmă, la Divinity School ca profesor, urmînd să devină titular după primirea green card-ului. Fire pluridimensională, cu o personalitate aparte, I.P. Culianu, numit pe bună dreptate misticul raţional, a fost preocupat de perioada Renaşterii, de gnosticism, de magie, de artele divinatorii, de ocultism, încercînd să descopere acel sistem logic, raţional, din spatele tuturor religiilor şi mişcărilor religioase.

Acest sistem este, de fapt, o lume în sine plasată într-o altă dimensiune, cea cognitivă, în care nu există graniţe între real şi ireal, în care toate posibilităţile, variantele, opţiunile sînt la fel de adevărate – concluzie la care Culianu ajunge în ultima parte a vieţii.  I.P. Culianu este autorul unor provocatoare lucrări de istorie a credinţelor religioase, printre care se numără şi: Iocari serio. Ştiinţă şi artă în gîndirea Renaşterii, Gnozele dualiste ale Occidentului, Eros şi magie în Renaştere. 1484, Călătorii în lumea de dincolo, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie. Asemenea magistrului său, Mircea Eliade, I.P. Culianu a cochetat şi cu proza. Pînă în prezent, în lim­ba română au apărut, sub semnătura acestuia din urmă, volumele de proză: Arta fugii. Povestiri, Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Hesperus, Jocul de smarald, Tozgrec. 

Gnozele dualiste. Prezentare


Gnozele dualiste ale Occidentului (ajuns la ediţia a III-a la Editura Polirom, în 2013) este un volum pe care Ioan Petru Culianu l-a conceput de-a lungul mai multor ani. Mai exact, între 1973 şi 1986. Nu a fost publicat însă decît în 1990, la editura pariziană Plon, sub ti­tlul Les Gnoses dualistes d’ Occident. Histoire et mythes. În 1992, la o diviziune a editurii Harper Collins, apare în limba engleză, cu titlul The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, o versiune remaniată tradusă de H.S. Wiesner şi I.P. Culianu. Această ultimă ediţie s-a vrut una inedită; noutatea ei consta în metoda prin care Culianu a analizat materialul conţinut, de altfel, şi de ediţia franceză.

Să revenim la Gnozele dualiste al Occiden­tului, volumul care a stat la baza descoperirii perspectivei sistemice aplicate cu mai mult sau mai puţin succes de I.P. Culianu în viitoarele lucrări. În „Cuvîntul înainte“, autorul mărturiseşte că apariţia ediţiei italiene a prilejuit numeroase contestări: „De la critici am aflat că sînt un structuralist suspect, un pluralist fără jumătăţi de măsură, un adversar al şcolii germane de istorie a religiilor, avocatul anumitor libertăţi mentale şi sociale şi încă multe altele“. Aceste critici vor constitui, de fapt, şi în viitor fondul principal al atacurilor împotriva lui Culianu şi a operei sale. Dar să trecem la conţinutul propriu-zis al lucrării. Scopul mărturisit al cercetării este „studiul miturilor vehiculate de un grup anumit de curente religioase numite de noi «dualisme ale Occidentului»“.

Autorul recunoaşte că aspectul istoric al problemei va fi tratat minimal, accentul căzînd pe abordarea sistemică, sincronică a acestor credinţe. Originea dualismului, în viziunea lui I.P. Culianu, trebuia să fie una care să sfideze istoricismul – este vorba despre istoricismul specific Religionsgeschichtliche Schule, centrat în jurul unui model difuzionist, cu teza centrului originar iradiant şi a împrumuturilor transmise istoric –, aşa că ea este plasată în zona psihologicului, a modului acestuia bipolar de funcţionare: „…am avansat în ediţia franceză a acestei cărţi o ipoteză întemeiată pe abundenţa clasificărilor ierarhice duale şi pe bicompartimentarea creierului uman, care determină o împărţire neechilibrată a funcţiilor, ce explică şi întîietatea mîinii drepte asupra celei stîngi“.  Care sînt, însă, caracteristicile (sau, cu termenul lui Hans Jonas, invarianţii) curentelor religioase dualiste, din care face parte și gnosticismul? Iată-le pe cele mai importante: anticosmismul (ideea că lumea aceasta este rea), antisomatismul (credinţa că trupul este rău), encratismul (ascetismul), docetismul (foarte mulţi gnostici nu cred în realitatea patimilor şi a morţii lui Iisus Hristos pe cruce), antinomismul (opoziţia faţă de ordinea – nomos – comună). De asemenea, trebuie menționat că dualismul presupune opoziţia a două principii (antonimul său fiind monismul). Însă prin ce anume se diferenţiază gnosticismul de restul credinţelor dualiste? În primul rînd, vehiculează două mituri dependente unul de celălalt, cel al înţelepciunii căzute şi cel al demiurgului ignorant sau al tricksterului. În al doilea rînd, atitudinea de fond a gnosticismului este una revoluţionară, această atitudine calificîndu-l drept o contracultură în raport cu doctrinele şi religiile perioadei sale de manifestare: el neagă bunătatea Creato­rului, considerîndu-l un demiurg ignorant şi mîndru şi, de asemenea, neagă principiul antropic, potrivit căruia omul a fost făcut pentru lumea de aici, iar lumea de aici a fost făcută pentru om. Gnosticismul a fost şi un ardent apărător al individualităţii umane şi al liberului arbitru, contestînd astrologia, care presupune predestinarea, prin urmare, limitarea libertăţii umane. Cam atît despre istoria propriu-zisă a dualismului, în speță a gnosticismului. Acestea sînt, în ciuda aparen­țelor, niște pretexte pentru a ilustra un incipit de metodă în Gnozele dualiste ale Oc­cidentului, iar în Arborele Gnozei, o metodă deja bine conturată.

Sistemul. Unde malum?


În „Capitolul II (Schiţă de cronologie a dualismelor Occidentului)“, autorul recunoaşte, din nou, că studiul său vizează funcţionarea sistemului format de ideile dualiste, şi nu perpetuarea vreunui motiv oarecare, fiind vorba de o cercetare care procedează sincronic. Ceea ce ne propune Culianu în acest sens este o schemă alcătuită din mai multe posibilităţi/soluţii. În istorie s-au impus doar unele dintre aceste posibilităţi ale schemei, celelalte fiind repudiate prin jocul puterii. Gnosticii (şi dualiştii în general) nu au făcut decît să aleagă din această schemă soluţii concordante cu viziunea lor despre lume. Alegerea iniţială era între două principii sau pentru două principii: Binele, Răul, amîndouă sau nici unul. Dacă din schemă va fi preferată opţiunea cu două principii, atunci, inevitabil, unul dintre ele va fi Răul. În schimb, în cazul opţiunii cu un unic principiu, Răul trebuie să derive din Bine. Aşadar, după cum se poate constata, principala problemă care pune acest mecanism schematic în mişcare este întrebarea: Unde malum? (De unde Răul?). În problema originii Răului, a fost atacată principala sursă, Geneza din Vechiul Testament. De fapt, întregul Vechi Testament a fost atacat printr-un tip de „exegeză inversă“.

Culianu se întreabă, la un moment dat, dacă respingerea scrierii veterotestamentare, în totalitate sau în parte, ar fi fost posibilă înainte de apariţia creştinismului. Răspunsul său este unul afirmativ, existînd, pare-se, conform teoriei lui Robert M. Grant (împărtăşită şi de Jean Daniélou, dar şi de Culianu însuşi într-o perioadă, asta dacă avem în vedere rîndurile din eseul Religia şi creşterea puterii, apărut în volumul colectiv Religie şi putere, în care declara gnosticismul un fenomen pur iudaic), un grup rebel în sînul iudaismului, a cărui nemulţumire a culminat cu dărîmarea celui de-al doilea Templu de către romani în 70 d. H. Această exegeză inversă a Vechiului Testament este, în fapt, un sistem care tinde „să se reproducă pînă la consumarea tuturor posibilităţilor sale“: „Aici cercetarea devine fascinantă, căci dualiştii şi pseudodualiştii noştri operează acum pe un material mitic preexistent, activînd soluţii şi reaşezîndu-i secvenţele în configuraţii mereu noi. Ei nu i-au compus toate variantele posibile (ar fi interesant de examinat, alături de potenţialităţile logice realizate, cele care ar fi putut să fie), dar şi-au făcut conştiincios datoria“. Gnosticii au vînat slăbiciunile Vechiului Testament, exploatîndu-le într-un mod original. Astfel, încă din propoziţiile de început ale Genezei, ei au observat că Dumnezeu, cel care a creat cerul şi pămîntul, s-a aflat în faţa a două lucruri pe care nu le-a creat el: tôhûwabôhû (întunericul, haosul) şi apele primordiale învăluite în întuneric. În mod logic, urmează întrebarea: care era originea acestor elemente preexistente lumii? Ioan Petru Culianu, pornind de la această întrebare, îşi exemplifică teoria sistemului cu mai multe soluţii/opţiuni, toate la fel de adevărate, consideră el, în cadrul sistemic. Este o demon­straţie pe cît de simplă, pe atît de logică; şi ea confirmă nu numai viabilitatea unui asemenea sistem, ci şi valoarea de adevăr a tuturor celor conţinute de acesta: „Lecţia dualismului nu a fost însă zadarnică: nimic din ceea ce obligă la gîndire nu este zadarnic, căci fisurează adevărurile acceptate. Or, în mecanismul generator al miturilor, nu există vreun adevăr mai adevărat decît celelalte“.


În concluzie, Gnozele dualiste al Occiden­tu­lui este volumul în care sistemul lui I.P. Culianu, metoda sa, capătă contur. Această perspectivă sistemică, dezvoltată în Arborele gnozei, este, în fapt, una destul de simplă: avem un set de reguli – propoziţiile elementare ale sistemului – supus unui „mecanism de opţiune binară“, după cum îl numeşte Culianu în prefaţa la Dicţionarul religiilor. Ceea ce noi cunoaştem şi formează şirul evenimenţial numit istorie (a religiilor) nu reprezintă decît un bricolaj (mitic), cîteva manifestări din miliardele de soluţii posibile, toate la fel de adevărate. Iar toate aceste variante, posibilităţi au o origine cognitivă, sînt niște „jocuri ale minţii“. În acest caz, I.P. Culianu avea tot dreptul să afirme, la un moment dat, în Gnozele dualiste ale Occidentului: „Blestemul rasei umane este că toate miturile ei sînt deopo­trivă de adevărate“.


Ioan Petru CULIANU
Gnozele dualiste ale Occidentului, ediţia a III-a
Traducere de Tereza Culianu-Petrescu
Cuvînt înainte al autorului Postfaţă de H.R.-Patapievici Editura Polirom,
Iaşi, 2013, 384 p.







duminică, 19 mai 2013

Despre trup şi literă în opera lui Gheorghe Crăciun






În 2012 s-au împlinit deja cinci ani de la dispariţia prematură a prozatorului şi teoreticianului literar Gheorghe Crăciun. În iulie 2012, la Braşov, colegii de catedră ai lui Gheorghe Crăciun de la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ au organizat, la cinci ani distanţă de prima ediţie, cea de a doua ediţie a Conferinţei Naţionale Gheor­ghe Crăciun – viaţa şi opera.  Participanţii nu au fost puţini. Numai gazda, adică Facultatea de Litere din Braşov, a fost reprezentată de aproximativ 15 persoane – profesori, doctoranzi, studenţi: Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuş, Virgil Podoabă, Ruxandra Ivăncescu, Georgeta Moarcăs, Rodica Ilie, Romulus Bucur, Naomi Ionică, Ioana-Paula Armăsar, Dan-George Botezatu, Alexandra Ungureanu-Atănăsoaie, Ramona Hărşan, Ovidiu Brînză.


joi, 16 mai 2013

Māyā







Nārada a păşit pe uscat ca Sushilā, «cea virtuoasă», fiica regelui din Benares. Şi curând, ea fiind în floarea tinereţii, tatăl ei i-o dădu de nevastă regelui învecinat din Vidarbha. Profetul şi ascetul cel sfânt, sub forma unei fete, a trăit din plin toate desfătările iubirii. La sorocul cuvenit, bătrânul rege din Vidarbha muri, iar soţul Sushilei îi urmă la tron. Frumoasa regină avea mai mulţi fii şi nepoţi şi era peste seamăn de fericită. 

După trecerea mai multor ani izbucni însă o ceartă între soţul Sushilei şi tatăl ei, ceartă care ajunse în cele din urmă la un război sângeros. Într-o singură bătălie uriaşă mulţi dintre fiii şi nepoţii ei, tatăl şi soţul ei au fost ucişi cu toţii. Şi când ea află despre măcel, o porni adânc mâhnită din capitală spre câmpul de bătălie, pentru a înălţa acolo o jeluire solemnă. Şi porunci să se ridice un rug funerar uriaş pe care aşeză leşurile rudelor ei, fraţii, fiii şi nepoţii, iar apoi, unul lângă altul, trupurile soţului şi tatălui său. Cu propria-i mână apropie torţa şi dădu foc rugului; când flăcările urcară spre cer, ea strigă din toate puterile: «Fiule, fiule!», iar când rugul începu să trosnească, se aruncă şi ea în vâlvătaie. Pojarul se răci şi se limpezi numaidecât; rugul se prefăcu într-un iaz. Şi Sushilā în mijlocul apelor se regăsi, dar tot ca Nārada cel sfânt. Şi zeul Vishnu, ţinându-l pe sfânt de mână, îl ajută să iasă din lacul de cleştar. 

După ce zeul şi sfântul ajunseră pe mal, Vishnu îl întrebă cu un zâmbet cu două înţelesuri: „Cine este acest fiu a cărui moarte o jeleşti?” Nārada rămase confuz şi ruşinat. Zeul continuă: „Aşa se înfăţişează Māyā mea, jalnică, ursuză, blestemată. Nici Brahma cel născut din lotus, nici oricare altul dintre zei, nici Indra, nici chiar Shiva nu se pot adânci în abisul ei fără fund. De ce sau cum crezi că tocmai tu ai putea cunoaşte acest lucru de nerecunoscut?”

Nārada îl rugă să-i dăruiască credinţă desăvârşită şi evalvie, precum şi harul de a-şi aminti această experienţă în viitor. Mai mult, ceru ca iazul în care pătrunsese, ca într-o sursă de iniţiere, să devină un loc sacru de pelerinaj, iar apa lui – mulţumită prezenţei tainice şi necurmate într-însa a zeului care intrase acolo ca să-l scoată pe sfânt din adâncul magic – să fie înzestrată cu puterea de a spăla orice păcat. Vishnu îi împlini dorinţele pioase şi pe loc, în aceeaşi clipă, se făcu nevăzut, retrăgându-se în locuinţa lui cosmică din Oceanul de Lapte.



Fragment din vol. Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană de Heinrich Zimmer (traducere de Sorin Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 1994)