În
ziua de 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu, profesor la Divinity School, apreciat
istoric al religiilor, discipol – dar şi contestatar – al lui Mircea Eliade,
este asasinat în incinta Universităţii din Chicago. Avea 41 de ani. Ioan
Petru Culianu provine dintr-o familie de boieri ieşeni, care a dat un junimist,
pe Neculai Culianu, de cinci ori rector al Universităţii din Iaşi în perioada
1880-1898. De asemenea, bunicul din partea mamei, Petru Bogdan, remarcabil
fizician şi chimist, cu un doctorat la Universitatea Humboldt din Berlin, a
fost rector al Universităţii din Iaşi în 1927. Cu o bursă de studii, I.P.
Culianu pleacă din România, în 1972, în Italia, unde alege să rămînă şi după
terminarea stagiului, locuind, timp de opt luni, în condiţii mizere, într-un
lagăr de refugiaţi. În 1974 îl întîlneşte, la Paris, pe Mircea Eliade, care îl
invită un an mai tîrziu, în calitate de cercetător, la Divinity School. Anul
1976 îl găseşte pe Culianu la Universitatea din Groningen, în Olanda. În 1978
se înscrie la Sorbona pentru obţinerea unui doctorat 3ème cycle en Sciences
Religieuses. În urma tezei de doctorat, apar două cărţi: Psihanodia (1983) şi Experienţe ale extazului (1984). Tot în 1978 Culianu publică
monografia despre Mircea Eliade. În martie 1986, cu puţin timp înainte de
moartea lui Eliade, se întoarce la Universitatea din Chicago ca invitat de
onoare pentru un semestru, revenind aici şi în 1987, în calitate de visiting
professor. I.P. Culianu este acceptat, în cele din urmă, la Divinity School ca
profesor, urmînd să devină titular după primirea green card-ului. Fire
pluridimensională, cu o personalitate aparte, I.P. Culianu, numit pe bună
dreptate misticul raţional, a fost preocupat de perioada Renaşterii, de
gnosticism, de magie, de artele divinatorii, de ocultism, încercînd să
descopere acel sistem logic, raţional, din spatele tuturor religiilor şi
mişcărilor religioase.
Acest
sistem este, de fapt, o lume în sine plasată într-o altă dimensiune, cea
cognitivă, în care nu există graniţe între real şi ireal, în care toate
posibilităţile, variantele, opţiunile sînt la fel de adevărate – concluzie la
care Culianu ajunge în ultima parte a vieţii. I.P. Culianu este autorul
unor provocatoare lucrări de istorie a credinţelor religioase, printre care se
numără şi: Iocari serio. Ştiinţă şi artă în
gîndirea Renaşterii, Gnozele dualiste ale Occidentului, Eros şi magie în
Renaştere. 1484, Călătorii în lumea de dincolo, Arborele gnozei. Mitologia
gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Jocurile minţii.
Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie. Asemenea magistrului său, Mircea Eliade, I.P. Culianu a cochetat şi
cu proza. Pînă în prezent, în limba română au apărut, sub semnătura acestuia
din urmă, volumele de proză: Arta fugii. Povestiri, Pergamentul diafan.
Ultimele povestiri, Hesperus, Jocul de smarald, Tozgrec.
Gnozele
dualiste. Prezentare
Gnozele
dualiste ale Occidentului (ajuns la ediţia a III-a la Editura Polirom,
în 2013) este un volum pe care Ioan Petru Culianu l-a conceput de-a lungul mai
multor ani. Mai exact, între 1973 şi 1986. Nu a fost publicat însă decît în
1990, la editura pariziană Plon, sub titlul Les Gnoses dualistes d’ Occident. Histoire et mythes. În 1992, la o
diviziune a editurii Harper Collins, apare în limba engleză, cu titlul The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from
Early Christianity to Modern Nihilism, o versiune remaniată tradusă de H.S.
Wiesner şi I.P. Culianu. Această ultimă ediţie s-a vrut una inedită; noutatea
ei consta în metoda prin care Culianu a analizat materialul conţinut, de
altfel, şi de ediţia franceză.
Să revenim la Gnozele dualiste al Occidentului, volumul care a stat la baza
descoperirii perspectivei sistemice aplicate cu mai mult sau mai puţin succes
de I.P. Culianu în viitoarele lucrări. În „Cuvîntul înainte“, autorul
mărturiseşte că apariţia ediţiei italiene a prilejuit numeroase contestări: „De
la critici am aflat că sînt un structuralist suspect, un pluralist fără
jumătăţi de măsură, un adversar al şcolii germane de istorie a religiilor,
avocatul anumitor libertăţi mentale şi sociale şi încă multe altele“. Aceste
critici vor constitui, de fapt, şi în viitor fondul principal al atacurilor
împotriva lui Culianu şi a operei sale. Dar să trecem la conţinutul propriu-zis
al lucrării. Scopul mărturisit al cercetării este „studiul miturilor vehiculate
de un grup anumit de curente religioase numite de noi «dualisme ale
Occidentului»“.
Autorul recunoaşte că aspectul istoric
al problemei va fi tratat minimal, accentul căzînd pe abordarea sistemică,
sincronică a acestor credinţe. Originea dualismului, în viziunea lui I.P.
Culianu, trebuia să fie una care să sfideze istoricismul – este vorba despre
istoricismul specific Religionsgeschichtliche
Schule, centrat în jurul unui model difuzionist, cu teza centrului originar
iradiant şi a împrumuturilor transmise istoric –, aşa că ea este plasată în
zona psihologicului, a modului acestuia bipolar de funcţionare: „…am avansat în
ediţia franceză a acestei cărţi o ipoteză întemeiată pe abundenţa
clasificărilor ierarhice duale şi pe bicompartimentarea creierului uman, care
determină o împărţire neechilibrată a funcţiilor, ce explică şi întîietatea
mîinii drepte asupra celei stîngi“. Care sînt, însă, caracteristicile
(sau, cu termenul lui Hans Jonas, invarianţii) curentelor religioase dualiste,
din care face parte și gnosticismul? Iată-le pe cele mai importante:
anticosmismul (ideea că lumea aceasta este rea), antisomatismul (credinţa că
trupul este rău), encratismul (ascetismul), docetismul (foarte mulţi gnostici
nu cred în realitatea patimilor şi a morţii lui Iisus Hristos pe cruce),
antinomismul (opoziţia faţă de ordinea – nomos – comună). De asemenea, trebuie
menționat că dualismul presupune opoziţia a două principii (antonimul său fiind
monismul). Însă prin ce anume se diferenţiază gnosticismul de restul
credinţelor dualiste? În primul rînd, vehiculează două mituri dependente unul
de celălalt, cel al înţelepciunii căzute şi cel al demiurgului ignorant sau al
tricksterului. În al doilea rînd, atitudinea de fond a gnosticismului este una
revoluţionară, această atitudine calificîndu-l drept o contracultură în raport
cu doctrinele şi religiile perioadei sale de manifestare: el neagă bunătatea
Creatorului, considerîndu-l un demiurg ignorant şi mîndru şi, de asemenea,
neagă principiul antropic, potrivit căruia omul a fost făcut pentru lumea de
aici, iar lumea de aici a fost făcută pentru om. Gnosticismul a fost şi un
ardent apărător al individualităţii umane şi al liberului arbitru, contestînd
astrologia, care presupune predestinarea, prin urmare, limitarea libertăţii
umane. Cam atît despre istoria propriu-zisă a dualismului, în speță a
gnosticismului. Acestea sînt, în ciuda aparențelor, niște pretexte pentru a
ilustra un incipit de metodă în Gnozele dualiste ale Occidentului, iar în
Arborele Gnozei, o metodă deja bine conturată.
Sistemul.
Unde malum?
În „Capitolul II (Schiţă de cronologie
a dualismelor Occidentului)“, autorul recunoaşte, din nou, că studiul său
vizează funcţionarea sistemului format de ideile dualiste, şi nu perpetuarea
vreunui motiv oarecare, fiind vorba de o cercetare care procedează sincronic.
Ceea ce ne propune Culianu în acest sens este o schemă alcătuită din mai multe
posibilităţi/soluţii. În istorie s-au impus doar unele dintre aceste
posibilităţi ale schemei, celelalte fiind repudiate prin jocul puterii.
Gnosticii (şi dualiştii în general) nu au făcut decît să aleagă din această
schemă soluţii concordante cu viziunea lor despre lume. Alegerea iniţială era
între două principii sau pentru două principii: Binele, Răul, amîndouă sau nici
unul. Dacă din schemă va fi preferată opţiunea cu două principii, atunci,
inevitabil, unul dintre ele va fi Răul. În schimb, în cazul opţiunii cu un unic
principiu, Răul trebuie să derive din Bine. Aşadar, după cum se poate constata,
principala problemă care pune acest mecanism schematic în mişcare este
întrebarea: Unde malum? (De unde Răul?). În problema originii
Răului, a fost atacată principala sursă, Geneza
din Vechiul Testament. De fapt,
întregul Vechi Testament a fost
atacat printr-un tip de „exegeză inversă“.
Culianu se întreabă, la un moment dat,
dacă respingerea scrierii veterotestamentare, în totalitate sau în parte, ar fi
fost posibilă înainte de apariţia creştinismului. Răspunsul său este unul
afirmativ, existînd, pare-se, conform teoriei lui Robert M. Grant (împărtăşită
şi de Jean Daniélou, dar şi de Culianu însuşi într-o perioadă, asta dacă avem
în vedere rîndurile din eseul Religia şi
creşterea puterii, apărut în volumul colectiv Religie şi putere, în care declara gnosticismul un fenomen pur
iudaic), un grup rebel în sînul iudaismului, a cărui nemulţumire a culminat cu
dărîmarea celui de-al doilea Templu de către romani în 70 d. H. Această exegeză
inversă a Vechiului Testament este,
în fapt, un sistem care tinde „să se reproducă pînă la consumarea tuturor
posibilităţilor sale“: „Aici cercetarea devine fascinantă, căci dualiştii şi
pseudodualiştii noştri operează acum pe un material mitic preexistent, activînd
soluţii şi reaşezîndu-i secvenţele în configuraţii mereu noi. Ei nu i-au compus
toate variantele posibile (ar fi interesant de examinat, alături de
potenţialităţile logice realizate, cele care ar fi putut să fie), dar şi-au
făcut conştiincios datoria“. Gnosticii au vînat slăbiciunile Vechiului Testament, exploatîndu-le
într-un mod original. Astfel, încă din propoziţiile de început ale Genezei, ei au observat că Dumnezeu, cel
care a creat cerul şi pămîntul, s-a aflat în faţa a două lucruri pe care nu
le-a creat el: tôhûwabôhû (întunericul, haosul) şi apele primordiale învăluite
în întuneric. În mod logic, urmează întrebarea: care era originea acestor
elemente preexistente lumii? Ioan Petru Culianu, pornind de la această întrebare,
îşi exemplifică teoria sistemului cu mai multe soluţii/opţiuni, toate la fel de
adevărate, consideră el, în cadrul sistemic. Este o demonstraţie pe cît de
simplă, pe atît de logică; şi ea confirmă nu numai viabilitatea unui asemenea
sistem, ci şi valoarea de adevăr a tuturor celor conţinute de acesta: „Lecţia
dualismului nu a fost însă zadarnică: nimic din ceea ce obligă la gîndire nu
este zadarnic, căci fisurează adevărurile acceptate. Or, în mecanismul
generator al miturilor, nu există vreun adevăr mai adevărat decît celelalte“.
În concluzie, Gnozele dualiste al Occidentului este volumul în care sistemul
lui I.P. Culianu, metoda sa, capătă contur. Această perspectivă sistemică,
dezvoltată în Arborele gnozei, este, în fapt, una destul de simplă: avem un set
de reguli – propoziţiile elementare ale sistemului – supus unui „mecanism de
opţiune binară“, după cum îl numeşte Culianu în prefaţa la Dicţionarul religiilor. Ceea ce noi cunoaştem şi formează şirul
evenimenţial numit istorie (a religiilor) nu reprezintă decît un bricolaj
(mitic), cîteva manifestări din miliardele de soluţii posibile, toate la fel de
adevărate. Iar toate aceste variante, posibilităţi au o origine cognitivă, sînt
niște „jocuri ale minţii“. În acest caz, I.P. Culianu avea tot dreptul să
afirme, la un moment dat, în Gnozele
dualiste ale Occidentului: „Blestemul rasei umane este că toate miturile ei
sînt deopotrivă de adevărate“.
Ioan
Petru CULIANU
Gnozele
dualiste ale Occidentului, ediţia a III-a
Traducere
de Tereza Culianu-Petrescu
Cuvînt
înainte al autorului Postfaţă de H.R.-Patapievici Editura Polirom,
Iaşi,
2013, 384 p.
Apărut în Observator cultural nr. 674/ 24.05. 2013
0 Comentarii